La finalul textului din numărul anterior, în care comentam rebeliunea nedusă până la capăt a grupării „Wagner” condusă de Evgheni Prigojin, scriam următoarele: „Nu știm dacă acest deznodământ este însă doar unul temporar, sau dacă conflictul mocnit între Prigojin și stâlpii sistemului de la Kremlin (inclusiv Putin, sau mai degrabă Putin îi este protector?) va reizbucni într-o bună zi. Dar ieșirile verbale vehemente, urmate de numeroase volte și repoziționări ale lui Prigojin, nu pot să nu îi atribuie acestuia eticheta unui „nebun primejdios” și incomod pentru toată lumea. Iar ambițiile sale iraționale de putere, deși multe din cele spuse de el sunt adevăruri, i-ar putea fi cumva fatale? Își mai amintește cineva de soarta unui … Rasputin, dacă tot căutăm paralele istorice din trecut, pentru putea anticipa ce ne oferă viitorul?”
Iată că viitorul la care mă refeream a devenit între timp … prezent! Chiar mai devreme decât s-ar fi gândit mulţi. Lider al unei grupări militare puternice şi păzit cu siguranţă de numeroase gărzi de corp, soarta lui Prigojin nu putea fi aceeaşi cu cea a altor opozanţi ai Kremlinului: o cană buclucaşă cu ceai, prafuri stranii prin lenjerie sau o cădere misterioasă de la etaj. Nici plasarea vreunei bombe sub vehiculul cu care se deplasa nu părea a avea în asemenea condiţii sorţi de izbândă, căci persoana sa era mai mult ca sigur intangibilă de la mică distanţă.
Rămânea doar o singură variantă: un „accident” de avion. Care, iată, s-a produs la nici două luni de la „rebeliune”: pe 23 august. Desigur că se pot invoca tot felul de coincidenţe fatale, de genul unei defecţiuni tehnice, apărută exact la momentul „potrivit”. Numai că cel mai sigur mod de a provoca asemenea „defecţiuni” de la distanţă rămâne … o rachetă antiaeriană. Lansată fiind de pe teritoriul Rusiei, ancheta cazului va ajunge cu siguranţă la concluzia că a fost una „invizibilă” şi, ca atare, inexistentă. Aşa cum prin rândurile oligarhilor ruşi bântuie epidemia căderilor de la geam, iată că uneori se poate cădea şi de la o înălţime mai mare, cu avion cu tot…
Pe internet (Twitter) circulă un videoclip cu un fragment dintr-un interviu din 2018 al lui Vladimir Putin. La întrebarea pusă de reporter dacă e capabil să ierte, Putin răspunde fără ezitare: „da”. După care adaugă: „dar nu totul”. Dorind să afle ce anume ar fi de neiertat, preşedintele îi răspunde reporterului: „trădarea”.
Oricum o luăm, soarta rebelilor contra „sistemului”, de la Hanibal la Rasputin şi cel mai recent la Prigojin, a fost până la urmă identică.
Occidentul e aici, trebuie spus, mult mai rafinat. Dacă acum 60 de ani preşedintele Kennedy cădea răpus de un asasinat misterios, pus oficial pe seama unui nebun singuratic, în anul 2023 asistăm totuşi la un „progres”. În cazul ex-preşedintelui Trump, care doreşte să candideze din nou, o posibilă revenire a sa la Casa Albă fiind un veritabil coşmar pentru tabăra „progresistă”, nu se mai practică metoda primitivă a asasinatului fizic. Ci mai degrabă cea a „asasinatului civic”, prin puzderia de procese care-i sunt intentate mai ales (dar nu numai) pe seama atitudinii sale avută în momentul în care a devenit convins că a pierdut alegerile prin frauda părţii adverse. Incluzând aici încercările sale de a dispune o renumărare cu speranţa de a „găsi” voturi favorabile suplimentare, dar şi discursul său în faţa mulţimii care ulterior avea să pătrundă, în condiţii neelucidate, în incinta Capitoliului. Ceea ce adversarii săi au acuzat a fi o tenativă de lovitură de stat.
Cert este că, dincolo de asemenea nuanţe, puterea sistemului, a acelui „deep state”, rămâne una de temut pentru toţi cei care i se opun, atât în Rusia, cât şi în etalonul „democraţiei” de pe mapamond, aşa cum se consideră Statele Unite.