Victorii românești, victorii legionare (1)

Evoluția de aproape un secol a Mișcării Legionare s-a împletit până la identificare cu existența neamului românesc, cu mersul lui în istorie, fiind expresia cea mai profundă a frământărilor sale, a luptei lui pentru supraviețuire demnă, a transformării lui lăuntrice, a dorului său de Absolut. Un secol de suferințe și jertfe imense, unele sublime, care merită dezgropate și cunoscute, care dovedesc vitejia și tăria românească și care sporesc comuniunea Neamului cu Dumnezeu.

Dar drumul legionar al neamului românesc este un drum al Biruinței, al Biruinței obținute prin focul luptei cu tine însuți (în educația legionară „intră un om și iese un erou”) pentru ca apoi eroul să înfrunte dușmanii țării, din interior și din exterior.

Începând cu victoriile individuale ale Căpitanului (unele de mare forță simbolică) în luptele complet inegale din perioada pre-legionară (1919-1927), românii înrolați sub steagul Arhanghelului au învins în numeroase confruntări prin forța Spiritului legionar, prin capacitatea lui de a mobiliza și orienta energiile naționale. Unele victorii au avut doar o amploare locală dar au iradiat prin eroismul lor luminos, altele mai târziu au avut anvergură națională și ecou internațional. În perioada 1937 -1945 Mișcarea Legionară a fost o forță de primă mărime pe care nimeni nu o putea ignora, iar în rezistența împotriva comunismului (în țară și exil) a fost de departe oștirea cea mai numeroasă, mai organizată și mai consecventă.

 

Tricolorul românesc învingător pe fabricile din Iași

„Era pe la 10 sau 11 Februarie 1920. De două săptămâni se vorbea de greva generală în toată țara. Se apropia bătălia decisivă. Pe la ora 12, se zvonește în oraș (Iași, n.n.) că la Regie, unde erau circa 1.000 de lucrători, s-a declarat greva, a fost arborat drapelul roșu, tablourile Regelui au fost date jos și sfărâmate în picioare, iar în locul lor așezate fotografiile lui Karl Marx, Trotzki și Racowski. Oamenii noștri au fost bătuți, mecanicii de la mașini, care erau din Gardă (Garda Conștiinței Naționale, n.n.), răniți. La ora 1, suntem la sediu adunați cam o sută. Ce facem? Pancu prezidează discuția. Două păreri. Unii susțineau să trimitem telegrame guvernului, cerând intervenția armatei. Eu eram de părere să mergem toți cei prezenți la Regie și cu orice risc să dăm steagul jos. Se admite punctul meu de vedere. Am luat steagul nostru și la ora 1 am pornit cu Pancu în frunte pe Lăpușneanu și Păcurari, în marș forțat, cântând „Deșteaptă-te Române”. În apropierea fabricii, în stradă, câteva grupuri de comuniști sunt date peste cap.

Intrăm în curtea fabricii. Pătrundem în clădire. Mă urc cu steagul până la acoperiș și îl înfig sus. De acolo încep să vorbesc. Apare armata și ocupă fabrica. Noi ne retragem cântând. Ne reîntoarcem la sediu. Ne gândim: Incursiunea noastră rapidă a fost bună. În oraș vestea atitudinii pe care am avut-o se răspândește ca fulgerul. Totuși greva continuă. Armata nu poate decât să păzească steagul, ea nu poate pune fabrica în mișcare. Ce facem? În mintea noastră încolțește o idee. Să căutăm în tot Iașiul mână de lucru și să deschidem fabrica. În trei zile, 400 de lucrători noi, adunați din toate colțurile Iașiului, sunt introduși în fabrică. Aceasta începe să funcționeze. Greva a eșuat. Peste două săptămâni, jumătate din greviști cer să fie reprimiți la lucru. Victoria noastră e mare. Cel dintâi pas către greva generală este respins. Planurile consorțiului iudeo-comunist încep să fie dejucate. Acțiunea aceasta a avut un răsunet puternic în rândurile românești, ridicându-le moralul.

Cel mai puternic centru comunist îl formau Atelierele C.F.R. de la Nicolina. Aici erau peste 4.000 de lucrători, aproape toți bolșevizați. Cartierele din jurul acestor ateliere, Podul Roș, Socola și Nicolina erau cotropite de un număr considerabil de jidani. De aceea conducătorul din Iași al mișcării comuniste, Doctorul Ghelerter și aghiotantul său, Gheler, își fixaseră aici punctul de rezistență. Nu trecuse o lună de la înfrângerea suferită la Regie și ca un semnal de începere a grevei generale și a luptei decisive, apare steagul roșu fluturând pe ateliere. Greva este declarată. Miile de lucrători părăsesc atelierele. Autoritățile sunt neputincioase. Noi convocăm pentru a doua zi, prin manifeste, pe toți Românii la o întrunire în sala Principele Mircea. După discursuri, ieșim cu steagurile afară și pornim întreaga mulțime spre Nicolina. În Piața Unirii, autoritățile ne opresc și ne sfătuiesc să nu mergem, deoarece sunt peste 5.000 de comuniști înarmați care ne așteaptă și vor fi mari vărsări de sânge.

Noi apucăm atunci din Piața Unirii spre gară. Aici arborăm drapele pe depou și pe clădirea gării. Apoi ocupăm un tren care se afla la peron și pornim cu el spre Nicolina. În gara Nicolina cineva schimbă macazul și pătrundem cu tren cu tot în ateliere. Coborâm. În ateliere, nimeni. Pe una din clădiri, steagul roșu. Eu încep să mă cațăr pe niște trepte de fier prinse în perete luând în gură un steag tricolor. Cu oarecare greutate, pentru că era o înălțime mare, ajung până la acoperiș. Mă ridic deasupra și mă târăsc până la vârf. Smulg steagul roșu și în mijlocul uralelor în adevăr de nedescris, care se prelungesc câteva minute, ridic și leg steagul tricolor. De acolo am vorbit. Dincolo de ziduri, comuniștii se adună mereu în masă compactă și manifestează amenințător. O muzică infernală. Înăuntru urale, afară huiduieli și înjurături. Cobor încet până jos. Pancu dă ordin de plecare. La poartă însă comuniștii masați barează ieșirea și strigă: „Să vină Pancu și Codreanu!”. Trecem 30 de metri înaintea mulțimii și pornim spre poartă. La mijloc, Pancu, în dreapta un meseriaș, Mărgărint și în stânga eu. Toți trei cu mâinile în buzunare pe revolvere înaintăm fără să vorbim nimic. Cei din poartă ne privesc tăcuți și nemișcați. Iată-ne la câțiva pași. Mă aștept la un țiuit de glonț pe la ureche. Pășim înainte drepți și hotărâți. Totuși un moment sufletesc neobișnuit. Suntem la doi pași. Comuniștii se dau într-o parte și alta lăsându-ne loc liber. Pe o distanță de aproape zece metri, trecem într-o tăcere mormântală, prin mijlocul lor. Nu ne uităm nici la dreapta nici la stânga. Nu se aude nimic, nici măcar răsuflarea omenească. Din urmă vin ai noștri. Trec și ei, dar nu se mai păstrează tăcerea. Încep înjurături, amenințări de ambele părți. Nici o încăierare. Ne îndreptăm compacți pe linia ferată spre gara Iași. Pe deasupra atelierelor bate vântul în pânza tricolorului biruitor.

Efectul moral al acestei acțiuni este incomparabil. Iașiul huiește. Pe stradă nu se vorbește decât de Garda Conștiinței Naționale. Un curent de redeșteptare românească plutește prin aer. Trenurile duc mai departe, spre cele patru părți ale țării, reînvierea.” (Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari )

Default thumbnail
Subiectul precedent

Costel Condurache - 10 ani de la trecerea în veșnicie

Subiectul următor

Decemvirii (25)

Cele mai recente din

Decemvirii (27)

MIHAI STELESCU PE CATAFALC, DECEMVIRII ÎN AREST Am urmărit derularea evenimentelor până