Biserica sub asediul progresismului

Una din ecteniile rostite în cadrul slujbelor Bisericii (acatiste, paraclise) exprimă cererea ca Dumnezeu să ne păzească „de boală, de foamete, de cutre­mur, de potop, de foc, de sabie, de venirea altor neamuri asupra noastră și de războiul cel dintre noi”. Ne putem întreba de ce această rugăciune e limitată doar la agresiuni de natură materială?  De ce nu se aminteşte şi de rătăciri, de erezii, de asalturi ideologice, de paradigme agresive anticreştine, căci în zilele noastre mai toate cotropirile şi războaiele se folosesc de cuvânt, de propagandă?

Meditând asupra acestui fapt, constatăm în primul rând că în această rugăciune Biserica îi cuprinde pe toţi cei care locuiesc în „oraşul acesta, ţara aceasta”. Adică pe cei care, indiferent de credinţele lor individuale, împărtăşesc cu toţii un destin comun şi sunt expuşi fără deosebire în faţa posibilelor calamităţi ale lumii materiale. Cât priveşte războiul ideologic, toată învăţătura şi practica Bisericii este în principiu un remediu şi un scut de apărare împotriva acestuia. Fireşte, e nevoie şi aici de repere, de îndrumare, de conştientizarea asalturilor adesea insidioase la adresa valorilor creştine, de exprimarea unor atitudini limpezi şi hotărâte în faţa lor.

Exemplele recente sunt nenumărate. Să ne gândim numai la subiectele care astăzi sunt controversate, pentru a ne da seama unde a ajuns să se mute linia frontului. Este pusă în discuţie nu numai structura familiei tradiţionale, alcătuită din bărbat şi femeie ci însăşi această calitate biologică inconturnabilă, dobândită prin naştere, este supusă relativizării şi trecută în sfera liberei opţiuni individuale. Falsul ontologic şi minciuna se încurcă însă în propriile iţe. Pe de-o parte activiştii LGBTQ sugerează că ceea ce ei numesc „orientare sexuală” ar fi de fapt un dat ontologic, în niciun caz rod al propriei alegeri sau căderi, în vreme ce calitatea de bărbat sau femeie nu ar fi decât un construct social, rezultat al unor tipare moştenite, dar care pot fi schimbate în mod arbitrar, conform voinţei individuale.

Pentru orice om de bun-simţ, e evident că lucrurile stau mai degrabă invers. Am adus în discuţie aceste aspecte tocmai pentru a pune în evidenţă unde s-a ajuns în zilele noastre. Aceasta pentru că în vremea dictaturii comuniste atee, „normalitatea” pe acest palier era încă una indiscutabilă. Dar era aşa în virtutea unei inerţii, a unor tipare perpetuate prin tradiţia milenară. Numai că, odată cu eliminarea lui Dumnezeu din sistemul de valori, totul devine posibil, inclusiv cele mai mari aberaţii. Totul devine numai o chestiune de timp.

De cele mai multe ori însă, răul nu se prezintă la vedere, ci sub o aparenţă a „binelui”. Dar e un „bine” fals, înşelător. Sf. Sofronie Saharov, în cartea sa despre Sf. Siluan Athonitul, face asupra acestui subiect următoarele consideraţii:

„Răul în stare pură nu există şi nici nu poate exista. Orice rău săvârşit de creaturile libere duce cu necesitate la o viaţă de parazit pe „trupul” binelui; el trebuie să-şi găsească o justificare, să se înfăţişeze ascuns sub aparenţele binelui, şi adeseori sub aparenţele Binelui suprem. Răul se înfăţişează întotdeauna şi în mod inevitabil amestecat cu un element dintr-o căutare formal pozitivă, şi prin această latură îl seduce pe om. Răul încearcă să-i prezinte omului aspectul său pozitiv drept un scop atât de important, încât pentru atingerea lui toate mijloacele sunt permise.

În existenţa sa pământească, omul nu poate atinge Binele absolut; în toate întreprinderile omeneşti există un anume grad de nedesăvârşire. Prezenţa nedesăvârşirii în binele omenesc, pe de o parte, şi inevitabila prezenţă a unui pretext bun în rău, pe de altă parte, fac extrem de anevoioasă deosebirea între bine şi rău.

Stareţul credea că răul lucrează mereu prin viclenie ascunzându-se sub aparenţa binelui, dar că binele n-are nevoie de rău pentru a se realiza; de aceea, unde se recurge la mijloace rele — răutate, minciună, violenţă etc. — acolo începe un tărâm străin de Duhul lui Hristos. Binele nu poate fi atins prin mijloace rele şi scopul nu justifică mijloacele. „Un bine dobândit prin mijloace rele nu este bine.” Aceasta e învăţătura pe care ne-au lăsat-o Apostolii şi Sfinţii Părinţi. Dacă nu arareori binele triumfă şi prin prezenţa sa corectează răul, ar fi greşit să credem că binele ar fi rezultatul răului. Lucrul e cu neputinţă. Dar acolo unde intervine puterea lui Dumnezeu, ea tămăduieşte totul, căci Dumnezeu e plinătate de viaţă şi scoate viaţa din nimic.”

Scrise prin anul 1948, aceste rânduri nu reprezintă vreo aluzie explicită la fenomene sociale, dar valoarea lor constă în caracterul general pe care îl cuprind. Ele se pot aplica oricând la atacurile insidioase la adresa Bisericii la care asistăm în zilele noastre. Mai ales atunci când sunt criticate sau batjocorite unele aspecte reale, posibil negative, dar ţinta finală e impunerea unui aşa-zis „bine” care se revendică de la o altă scară de valori, anticreştină. E limpede că Biserica e alcătuită în majoritatea ei din oameni păcătoşi, iar aici nu face excepţie nici clerul. Numai că remediul pentru starea de păcat în care îşi au izvorul şi acele aspecte negative constă tocmai în învăţătura şi practica Bisericii, aşa cum spuneam mai devreme. Biserica posedă ea însăşi mijloacele de îndreptare şi nu are nevoie de atacuri perfide din exterior, cum sunt cele ale istoricului Oliver Jens Schmitt sau regizorului Alexandru Solomon (niciunul din ei creştin ortodox) în numele impunerii unei alte scale de valori prin care să fie judecată activitatea mundană a Bisericii.

În ciuda recursului la un aşa-zis „spirit critic”, „luciditate” sau „detaşare obiectivă”, faptul că astfel de atitudini vădit ostile vin din afara ei denotă cu evidenţă că ele fac parte dintr-un război ideologic, menit a disloca valorile Bisericii şi de a o exila din spaţiul public la nivelul sferei credinţelor private. Practica şi mărturisirea principiilor creştine se doreşte a fi tolerată doar la acest nivel. Aceasta pentru că la nivelul întregii societăţi „democratice” ni se spune că trebuie să primeze o serie de „reguli” şi de principii menite să asigure convieţuirea oamenilor de cele mai diverse opinii. Fireşte că la nivel social e nevoie de reguli, dar ele nu trebuie absolutizate şi cu atât mai puţin divinizate. Ele trebuie să rămână la nivelul unui simplu instrument şi nimic mai mult, după cum ne explică acelaşi Sf. Sofronie:

„Primatul „comunului” asupra „particularului”, la căutarea unui „principiu transpersonal”. În acest caz, nu se va mai cere de la noi ascultarea faţă de un om, faţă de o persoană, ci supunerea faţă de o „Lege”, o „Regulă”, o „Funcţie”, o „Instituţie” etc. Gândiţi-vă la cele spuse şi veţi vedea că un asemenea mod impersonal de a aborda structura societăţii umane pierde sensul autentic al ascultării creştine inclus în poruncile lui Hristos, şi că în locul lui intervine „disciplina”. Desigur, aceasta din urmă e indispensabilă şi inevitabilă când oamenii trăiesc împreună, dar numai până la un anumit punct. Pierderea ascultării personaliste creştine nu va fi compensată de nici un succes exterior al „Instituţiei”, nici de realizările îmbinării armonioase a întregului.”

Ceea ce face progresismul actual este tocmai absolutizarea unor reguli cu un caracter oarecum arbitrar, căci ele nu au acel caracter universal, care să poată fi găsit în toate culturile, religiile, locurile sau momentele istorice. Ele sunt un produs al zilelor noastre, iar mâine vor fi aruncate la gunoi şi înlocuite cu altele, la fel de arbitrare, atunci când interesele marşului dizolvant al progresismului o vor cere. Un exemplu la îndemână îl avem chiar acum. Feminismul ca ideologie era foarte în vogă acum câteva decenii, dar între timp a devenit marginalizat şi substituit cu ideologia „transgender”. În faţa căreia, culmea, tradiţionalismul şi feminismul chiar ajung să fie aliaţi de conjunctură …

Analizând actuala stare de lucruri, concluzia care se desprinde este aceea că Biserica reprezintă actualmente practic ultima redută instituţională în faţa asediului progresist, ceea ce explică foarte bine de ce în ultima vreme atacurile furibunde la adresa ei au căpătat o amploare deosebită. Probabil că cea mai înţeleaptă atitudine o constituie rezistenţa fermă, aşteptând momentul în care ideologiile false îşi vor epuiza energia şi valenţele, acel moment în care societatea bazată pe principii artificiale, neconforme cu natura umană, va intra într-o criză evidentă şi ireversibilă, care va devoala toată minciuna pe care a fost clădită. Abia atunci va fi momentul unei contraofensive de ordin spiritual. Aceasta pentru că valorile creştine ţin de un alt tărâm, cel al perenităţii, şi sunt practic inepuizabile.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Victorii românești, victorii legionare (2)

Default thumbnail
Subiectul următor

General Constantin Petrovicescu - 140 ani de la naștere

Cele mai recente din

Decemvirii (27)

MIHAI STELESCU PE CATAFALC, DECEMVIRII ÎN AREST Am urmărit derularea evenimentelor până