Acum 85 de ani, pe 24 septembrie 1938, se năştea la ceruri unul din sfinţii care a marcat Ortodoxia ultimelor decenii aşa cum numai puţini au reuşit să o facă: Sfântul Siluan Athonitul. De origine din Rusia, chemarea lui Dumnezeu l-a adus la Muntele Athos, la mănăstirea Sf. Pantelimon, unde trăia ca simplu monah, după rânduiala vieţii de obşte, fără a ieşi în evidenţă într-un mod care să atragă atenţia. Puţini au fost cei care au reuşit să intuiască ce se afla dincolo de discreţia şi smerenia care îl caracterizau pe Siluan. Cel care a ajuns să-i cunoască cu adevărat bogăţia întregului său univers lăuntric şi anvergura sa mistică a fost ucenicul său, recent canonizat şi el: Sf. Sofronie de la Essex (Saharov) a cărui mărturie este aşternută în cartea „Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul”.
Scrisă la zece ani de la trecerea stareţului (termen rus pentru calitatea de „îndrumător duhovnicesc”, pentru conducătorii unei mănăstiri fiind folosit termenul de „egumen”), cartea Sf. Sofronie a avut de la apariţia ei şi până azi un impact major în lumea ortodoxă. Nu doar unul teoretic, ci şi unul practic, dat fiind faptul că după ieşirea sa din Athos, Sofronie Saharov s-a stabilit în Occident, mai întâi în Franţa şi finalmente la Essex în Anglia, unde a întemeiat o mănăstire în care a încercat să pună în practică învătătura mistică dobândită pe filiera Sf. Siluan Athonitul. Cu alte cuvinte, a pus bazele unei lucrări menite să ducă mai departe moştenirea spirituală a acestuia. Unul din purtătorii ei pe plaiurile româneşti este Părintele Rafail Noica, fiul marelui filosof român, care a descoperit profunzimea Ortodoxiei tocmai la mănăstirea de la Essex, din ţara de origine a mamei sale, regăsindu-şi astfel după îndelungi căutări rădăcinile spirituale şi adevărata identitate. Şi care, după cum ştim cu toţii, duce actualmente o viaţă de sihastru în Apusenii transilvani, de unde coboară rareori pentru conferinţe duhovniceşti care trezesc de fiecare dată un interes major.
În cartea sa, Sf. Sofronie se foloseşte de un limbaj modern (poate şi pentru că a fost redactată în limba franceză), dar care e pe deplin acordat cu duhul celui despre care vorbeşte. Această comuniune în duh e evidentă la fiecare pas. Niciun cuvânt nu e de prisos şi ceea ce lipsesc cu desăvârşire sunt clişeele sau jargonul academic, schemele dialectice sau preţiozităţile intelectuale menite să împacheteze lipsa de substanţă într-un limbaj sofisticat. Sofronie nu e doar un tălmăcitor, ci la rândul său şi un învăţător, care mărturiseşte despre aceeaşi experienţă spirituală.
Sfântul Siluan face parte din categoria rară a celor pe care Dumnezeu i-a învrednicit de la început de o experienţă deplină a harului Său. Iar toate eforturile ascetice ulterioare, unele poate de neînţeles pentru oamenii de rând, nu au altă finalitate decât redobândirea şi păstrarea acestui har divin.
Prezenta evocare nu-şi propune să epuizeze toate faţetele acestui om de o impresionantă statură duhovnicească, ci doar să puncteze câteva din cele mai relevante.
Siluan, smerit şi anonim, un monah oarecare care îşi îndeplinea rutina şi pravila zilnică, neieşind cu nimic în evidenţă în ochii lumii, îl întreabă pe un faimos ascet rus, venit în vizită la Muntele Athos: „Cum vorbesc cei desăvârşiţi?” La care acela răspunde că nu ştie, întorcându-i întrebarea în aşteptarea lămuririi. La care Siluan spune: „Nu spun nimic de la ei înşişi. Nu spun decât ce le insuflă duhul”. O realitate care nu e deloc la îndemâna oricui şi în faţa căreia nu ştii dacă simplitatea stă în profunzimea ei, sau invers, dacă profunzimea acesteia se datorează tocmai simplităţii ei esenţiale.
Cert este că Sf. Siluan vorbea precum o fac cei desăvârşiţi, fapt pe care Sofronie Saharov îl explică astfel:
„De aceea, omul care iubeşte pe Dumnezeu caută să fie întotdeauna luminat de sus, plecându-şi neîncetat urechea lăuntrică la glasul lui Dumnezeu. Practic, acest lucru se petrece astfel: când un creştin, şi înainte de toate un episcop sau un preot, se află în faţa nevoii de a lua într-ο anumită împrejurare o hotărâre potrivită cu voia lui Dumnezeu, el va face lăuntric abstracţie de toate cunoştinţele sale, de toate ideile sale preconcepute, de dorinţele şi de proiectele sale; eliberat astfel de „eul” său propriu, el se roagă cu luare-aminte în inima sa. Şi primul gând ce se va naşte din această rugăciune în sufletul său îl va primi ca pe un semn venit de sus.”
Cea mai celebră zicere a Sf. Siluan: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” cuprinde asemenea cuvinte pe care le-a primit de la Dumnezeu ca urmare a rugăciunii sale intense. El, care a cunoscut experienţa harului divin, retras apoi în mod pedagogic, se lupta în nevoinţe îndelungate şi aparent sterile, care l-au adus adesea pe marginea prăpastiei disperării. Remediul l-a primit de sus, prin acele cuvinte care s-au constituit pentru el ca o ancoră menită să-l facă să înţeleagă faptul că harul se dobândeşte numai într-o stare de smerenie desăvârşită, împreunată cu nădejdea nezdruncinată în mila lui Dumnezeu.
Pentru cineva care a făcut experienţa harului, starea de păcat în care se vede pe sine în permanenţă este tocmai cea datorată pierderii acestei stări paradisiace şi sentimentului acut al lipsei comuniunii cu Dumnezeu, după ce a ajuns odată să o cunoască. Prin urmare Sf. Siluan nu căuta doar iertarea de păcate, pe care Dumnezeu o acordă cu uşurinţă, poate chiar după un suspin sau o părere de rău, ci o iertare desăvârşită, care face ca sufletul să perceapă în chip simţit prezenţa harului. Îl ruga pe Dumnezeu să fie eliberat de „legea păcatului” care lucrează în firea omenească.
„Pentru a auzi în sine însuşi glasul lui Dumnezeu fără nici un echivoc, omul trebuie să-şi taie voia proprie şi să fie gata să sacrifice totul, ca Avraam, şi chiar, potrivit cuvântului Sfântului Pavel, ca Hristos Care „S-a făcut ascultător Tatălui Său până la moarte” (Flp 2,8). Omul angajat pe această cale va înainta pe ea de îndată ce va cunoaşte prin experienţă cum anume lucrează în om harul Duhului Sfânt, şi o neînduplecată tăgăduire de sine se va înrădăcina în inima lui, altfel spus dacă renunţă hotărât la mica sa voie proprie cu scopul de a cunoaşte şi săvârşi sfânta voie a lui Dumnezeu. Unui astfel de om i se va dezvălui adevăratul sens al întrebării puse de stareţul Siluan părintelui Stratonic: „Cum vorbesc cei desăvârşiţi?” Cuvintele Sfinţilor Părinţi: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (FA 15, 28), îi vor deveni familiare; va înţelege cu claritate pasajele din Vechiul Testament şi Noul Testament în care vede sufletul intrând în dialog nemijlocit cu Dumnezeu. Va înainta astfel spre adevărata înţelegere a modului în care vorbeau apostolii şi prorocii.”
Ajungând la o asemenea altitudine duhovnicească, sufletul Sf. Siluan se deschide comuniunii simţite cu întreaga umanitate căzută, suspinând după mântuirea întregii firi. Sofronie Saharov ne avertizează însă că aici nu e vorba nicidecum de teoria condamnată a apocatastazei, căci nu este vorba de o afirmaţie categorică, ci mai degrabă de o năzuinţă: „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vină” (I Tim 2,4). Sfântul nu vrea la rândul său decât tot ceea ce vrea Dumnezeu însuşi. Şi precum El iubeşte umanitatea, sfântul o cuprinde şi el întreagă în inima sa, suferind de suferinţa acesteia.
„Învăţându-l pe Siluan iubirea de Hristos, Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea această iubire, să ia asupra sa viaţa întregii umanităţi. Pentru el, care trăise învierea sufletului său, devenise un lucru firesc să vadă în orice om fratele său pe vecie. În viaţa noastră pământească există o anumită ordine legată de succesiunea timpului şi a spaţiului, dar în veşnicie suntem toţi una; de aceea fiecare dintre noi nu trebuie să se ocupe doar de sine însuşi, ci şi de această unitate.
După experienţa suferinţelor iadului, după povăţuirea Domnului: „Ţine-ţi mintea în iad”, stareţului Siluan îi plăcea îndeosebi să se roage pentru cei morţi, pentru cei ce suferă în iad, dar se ruga şi pentru cei vii şi pentru cei nenăscuţi încă. În rugăciunea sa, care trecea dincolo de marginile timpului, orice lucru ce ţinea de firea trecătoare a vieţii omeneşti dispărea. în suferinţa sa pentru lume îi fusese dat să nu vadă în oameni decât pe cei ce cunoşteau pe Dumnezeu şi pe cei ce nu-L cunoşteau. Gândul că oamenii vor merge să locuiască în „întunericul cel din afară” (Mt 8,22) îi era insuportabil.”
E o judecată falsă aceea de a crede că sfinţenia înseamnă renunţarea, ignorarea sau fuga din faţa lumii. Sfinţii Bisericii în toată diversitatea lor ne arată că în raportarea lor la lume pot exista nenumărate faţete. De la mărturisitorii Adevărului, care au înfruntat prigoanele sau s-au ridicat împotriva ereziilor, la cei care în rugăciunea lor au îmbrăţişat întreaga lume. Toţi sunt pilde de urmat şi au avut vieţi vrednice de cinstit. Printre ei, Sfântul Siluan Athonitul şi cei care au mers pe o cale asemănătoare ocupă un loc aparte.