Evoluția de aproape un secol a Mișcării Legionare s-a împletit până la identificare cu existența neamului românesc, cu mersul lui în istorie, fiind expresia cea mai profundă a frământărilor sale, a luptei lui pentru supraviețuire demnă, a transformării lui lăuntrice, a dorului său de Absolut. Un secol de suferințe și jertfe imense, unele sublime, care merită dezgropate și cunoscute, care dovedesc vitejia și tăria românească și care sporesc comuniunea Neamului cu Dumnezeu.
Dar drumul legionar al neamului românesc este un drum al Biruinței, al Biruinței obținute prin focul luptei cu tine însuți ( în educația legionară “intră un om și iese un erou”) pentru ca apoi eroul să înfrunte dușmanii țării, din interior și din exterior.
Începând cu victoriile individuale ale Căpitanului (unele de mare forță simbolică) în luptele complet inegale din perioada pre-legionară (1919-1927), românii înrolați sub steagul Arhanghelului au învins în numeroase confruntări prin forța Spiritului legionar, prin capacitatea lui de a mobiliza și orienta energiile naționale. Unele victorii au avut doar o amploare locală dar au iradiat prin eroismul lor luminos, altele mai târziu au avut anvergură națională și ecou internațional. În perioada 1937 -1945 Mișcarea Legionară a fost o forță de primă mărime pe care nimeni nu o putea ignora, iar în rezistența împotriva comunismului ( în țară și exil) a fost de departe oștirea cea mai numeroasă, mai organizată și mai consecventă.
Două bătălii inegale
PRIMUL CONGRES STUDENȚESC DUPĂ RĂZBOI
CLUJ, 4, 5, 6 SEPTEMBRIE 1920
„Congresul acesta a avut loc în sala Teatrului Național din Cluj, într-o atmosferă de mare entuziasm, datorită unirii neamului românesc prin forța armelor și jertfelor lui. Era cea dintâi întâlnire a tinerilor intelectuali ai unui popor răzlețit în cele patru vânturi de soartă și de nenoroc. Două mii de ani și de nedreptăți și suferințe se încheiau acum. Cât entuziasm, câte emoții sfinte, câte lacrimi n-am vărsat cu toții! Dar pe cât era de mare entuziasmul care ne copleșea inimile prim măreția lui, pe atât era de mare dezorientarea față de linia viitorului. De această dezorientare a căutat să profite puterea iudaică. Ea a sugerat și până la sfârșit a făcut presiuni la minister, prin masonerie și oameni politici, ca la ordinea de zi a congresului să se pună intrarea studenților evrei în centrele studențești. Cu alte cuvinte se încerca transformarea unor centre românești în centre mixte româno-jidănești.. Primejdia era mare: cu bolșevismul bătând la ușă și cu perspectiva de a fi copleșiți ca număr de elemente iudeo-comuniste în propriile noastre centre. Cel puțin în două dintre ele, Iași și Cernăuți, situația era tragică. Cu toate acestea, conducătorii congresului, Lăbușcă, președintele Iașiului, cu întreg comitetul, Nazarie, președintele Bucureștiului, cu întreg comitetul și cu toate societățile, Pușcașu, președintele Clujului, erau câștigați de aceste idei. Tinerii studenți sunt foarte influențabili, mai ales când le lipsește o credință. Ei se lasă amăgiți nu atât prin avantajele materiale imediate care li s-ar oferi, cât mai ales prin măgulirile ce li se aduc și prin perspectivele de mare viitor ce li se oferă.
Tânărul însă va trebui să știe că în orice post va fi, este o santinelă în slujba neamului și că a se lăsa cumpărat, flatat, ademenit, înseamnă o părăsire de post, poate însemna o dezertare sau chiar o trădare. Micul nostru grup de la Iași, invincibil prin hotărârea sa, unit cu grupul bucovinenilor, s-a luptat cu îndârjire timp de două zile. până al sfârșit a învins. Congresul a admis moțiunea propusă de mine, prin vot nominal, împotriva moțiunii susținută de întreaga conducere studențească. Votul acesta cred că nu l-a dat congresul din convingere, ci mai mult impresionat de hotărârea și disperarea cu care a fost dusă lupta. Studențimea cernăuțeană, care nu trecea de 60 la număr, s-a purtat admirabil. Micul nostru grup al ieșenilor, nu trecea de 20, de asemenea. Dacă mai adăugăm încă 20, grupul Ciochină, tot de la Iași, lupta de 2 zile a fost de 100 contra 5.000.
Victoria noastră de atunci a fost hotărâtoare. Centrele studențești, dacă punctul nostru de vedere ar fi căzut, și-ar fi pierdut caracterul lor românesc și, în contact cu jidanii, ar fi apucat pe calea bolșevismului. Studențimea română a fost la o mare răspântie. Iar cel mai târziu, la 1922, n-am mai fi avut o izbucnire a unei mișcări studențești românești, ci poate o izbucnire a revoluției comuniste.”( Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari )
DESCHIDEREA UNIVERSITĂȚII DIN IAȘI ÎN TOAMNA ANULUI 1920
„La celelalte centre universitare, liniște. Noi eram însă condamnați la războire. Pentru prima oară în istoria Universității ieșene, senatul universitar anunță deschiderea cursurilor fără preoți și fără serviciul religios. Pentru a înțelege cineva durerea noastră, trebuie să știe că această solemnitate era, neîntrerupt, de o jumătate de veac, cea mai frumoasă sărbătoare a universității. Veneau: tot senatul universitar, toți profesorii, toți studenții și cei nou înscriși; era prezentă elita intelectuală a Iașiului. Mitropolitul Moldovei sau Vicarul oficia slujba în aulă, binecuvântând începutul muncii pentru cultura poporului român. Dar acum universitatea noastră se dezbrăca, printr-un gest al senatului universitar, de podoaba tradiției ei semiseculare. Mai grav: universitatea Iașiului creștin, cea mai înaltă școală românească, proclama în ceasurile grele de atunci, lupta contra lui Dumnezeu, alungarea lui Dumnezeu din școală, din instituții, din țară. Profesorii Universității din Iași, afară de cei 4-5 cunoscuți, au primit cu mare satisfacție hotărârea păgână a senatului, acest pas înainte, care va scoate „știința românească” din „barbarie” și din „prejudecățile medievale”. Studenții comuniști jubilau, jidănimea triumfa, iar noi, câțiva, ne întrebam cu durere: oare cât mai este până când vor fi dărâmate bisericile iar preoții în odăjdii răstigniți în altare?
Un număr de vreo opt studenți naționaliști, care ne aflam în Iași, am umblat zadarnic pe la ușile multor profesori, încercând să-i convingem a reveni asupra măsurilor luate. Repetatele noastre intervenții n-au dus la nici un rezultat. Și atunci, în ajun, am hotărât un lucru grav: să ne opunem cu forța la deschiderea universității. Ne-am culcat cu toții în str. Suhupan nr.4, sediul acțiunii noastre, pentru a rămâne grupați. La 6 dimineața eu am plecat înainte cu Vladimir Frimu, urmând ca ceilalți să vină după noi. Am închis și baricadat ușa din dos a universității, lăsându-l pe Frimu acolo. Eu am făcut un afiș scris cu creionul roșu, pe care l-am lipit pe ușa cea mare de la intrare: „Aduc la cunoștința domnilor studenți precum și a domnilor profesori, că această universitate nu se deschide decât în urma slujbei religioase tradiționale”. Restul camarazilor n-a venit decât târziu, prea târziu.
De la ora 8 au început să vină studenții. Eu am rezistat singur la ușă până la ora 9 și jumătate, când în fața universității se adunaseră peste 300 de studenți. În momentul când profesorul Müller de la matematici voia să intre cu forța, i-am spus: „Când ați intrat profesor la universitate ați jurat pe cruce. Pentru ce vă ridicați cum împotriva crucii? Sunteți un sperjur, pentru că ați jurat într-un lucru în care nu ați crezut, iar acum vă călcați jurământul. Atunci studenții, peste 300, în frunte cu Marin, șeful comuniștilor, cu Hrițcu, cu Ionescu de la Botoșani, s-au repezit asupra mea, m-au ridicat pe sus, au deschis ușa de la universitate, m-au introdus în sala pașilor pierduți, unde m-au purtat ca într-un vârtej de la un capăt la celălalt al sălii timp de aproape o jumătate de oră, dându-mi cu bastoanele și cu pumnii în cap. Nici o apărare și nici o ripostă nu mai era posibilă, deoarece eram prins la mijloc și împins din toate părțile primind lovituri de pretutindeni.
În sfârșit am fost lăsat. Pe când stăteam într-un colț și mă gândeam la nenorocul înfrângerii mele, au sosit și cei șase. Biruința adversarilor n-a durat însă mult pentru că peste puțin timp secretarul universității s-a coborât de la rectorat și a afișat următoarele: „Se aduce la cunoștința tuturora că rectoratul a hotărât ca universitatea să rămână închisă până Miercuri, când se va deschide cu serviciul religios”. Era un mare triumf pe care l-am primit cu o bucurie nespusă.
Miercuri dimineața, peste două zile, în sala arhiplină de lume din întreg orașul s-a oficiat serviciul religios. Pe mine m-au felicitat toți. A vorbit neîntrecut de frumos profesorul A. C. Cuza. De atunci mi s-a înrădăcinat credința care nu mă va părăsi, că cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu și neamul său, nu va fi învins niciodată.”( Corneliu Zelea Codeanu, Pentru Legionari )
Ion Banea va scrie mai târziu: „În atitudinea sa ( a Căpitanului ) de la Cluj găsim victoria ideii naționale, în cea de la Iași, victoria ideii creștine. ” ( Ion Banea, Căpitanul )