Singurele criterii valabile pentru a putea evalua din perspectivă morală viaţa şi lucrarea membrilor unei biserici, în special dacă e vorba de ierarhia acesteia, o constituie cele conţinute exclusiv în propriul sistem de referinţă, adică în rânduielile ei canonice. Desigur, într-un sens mai larg se poate face recurs şi la principii morale universal valabile, chiar dacă de cele mai multe ori cele două perspective sunt în mare măsură convergente. Un caz evident îl constituie aici – pentru a aduce şi exemple – ocuparea funcţiei de prim-ministru de către Patriarhul Miron Cristea pe timpul dictaturii Regelui Carol al II-lea, un fapt condamnabil din ambele puncte de vedere, cu un plus de nuanţe din cel al moralităţii universale, dacă ţinem cont de caracterul acelui regim politic.
Atitudinea ierarhiei ortodoxe în timpul regimului comunist poate fi iarăşi un subiect de dezbateri din acest punct de vedere, deşi în acest caz nu reprezentanţii Bisericii s-au amestecat în treburile statului, ci mai degrabă invers. Prilej cu care au existat şi compromisuri regretabile, de obedienţă faţă de puterea politică justificată de interesul superior al păstrării instituţiei ca atare. Din punct de vedere canonic această situaţie e una complexă, fiind probabil necesare judecăţi nuanţate pentru fiecare caz în parte, însă din punct de vedere al binelui universal avem reperele necesare pentru a ne putea raporta în mod corect şi a putea judeca Biserica în ansamblul ei: e vorba de clericii sau laicii mărturisitori care au fost prigoniţi de regimul comunist. Adevărata Biserică a trăit şi s-a manifestat prin ei, deşi din punct de vedere formal şi canonic nu poate exista o Biserică fără ierarhie. Care a fost cum a fost, în condiţiile dificile prin care trecea România acelor decenii de dictatură comunistă.
Însă ceea ce trebuie reţinut e faptul că Biserica însăşi a ştiut dintotdeauna, chiar dacă oficial numai în perioada de libertate religioasă de după 1990, să aplice propriile criterii în judecarea faptelor şi atitudinilor membrilor ei. Iar aceste criterii sunt centrate în jurul scopului primordial al Bisericii: călăuzirea pe drumul mântuirii, al sfinţeniei. Iată de ce în timpul prigoanelor nu acei ierarhi care se dovedesc a fi nevrednici sunt cei care dau măsura adevărată a Bisericii, ci tocmai mărturisitorii şi sfinţii. Ei sunt cei confirmaţi drept repere, canonizaţi, şi prin urmare cinstiţi peste generaţii. Biserica are, aşa cum spuneam, propriile criterii pentru a despărţi grâul de neghină, chiar dacă uneori e nevoie de aşezare, de timp şi de răbdare pentru un asemenea proces de decantare.
Din moment ce aşa stau lucrurile, orice încercare din exterior, de a aplica o grilă valorică deformată în judecarea activităţii Bisericii, care e bazată pe criterii străine acesteia, nu poate fi catalogată altfel decât un atac ideologic, un demers pur propagandistic, un PR de natură negativă, menit să discrediteze întreaga instituţie în ochii poporului. Nu altfel au procedat comuniştii la vremea lor, deşi acum metodele sunt infinit mai subtile.
În acest scop sunt instrumentalizaţi chiar şi istorici, deşi aceştia în mod normal nu ar trebui să se orienteze după cum bate vântul ideologic al epocii contemporane lor, cu atât mai mult cu cât acest fapt este de natură a aduce avantaje, promovare, faimă, recunoaştere. În asemenea cazuri, naraţiunea acestui gen de istorici e puternic grevată de ideologia căreia îi servesc. Amestecul dintre aceasta şi ştiinţa obiectivă devine un cocktail periculos, care afectează percepţia şi deformează mesajul autentic. Un exemplu al unui asemenea istoric foarte prizat în cercurile „progresiste” din România ultimilor ani este Oliver Jens Schmitt. Elveţian de origine, actualmente profesor la Universitatea din Viena, Schmitt s-a făcut cunoscut publicului românesc prin cartea sa „Ascensiunea şi căderea Căpitanului” (2017). Trunchiul acestei cărţi este o solidă lucrare ştiinţifică, amplu documentată, care conţine şi o mulţime de informaţii şi aprecieri pertitente. Filtrul ideologic devine vizibil atunci când printre rânduri sunt inserate, de multe ori cu un aspect vizibil şi deliberat strident, o serie de comentarii tributare corectitudinii politice, care de multe ori contrastează evident cu mesajul care se desprinde din informaţia prezentată. E vizibil faptul că versiunea brută, obiectivă, a manuscrisului a fost „coafată” pentru a o face prizabilă în sensul descris mai sus. Succesul de librărie al acestei cărţi cu un conţinut oarecum hibrid l-a determinat să recidiveze. Numai că următoarele sale lucrări, „România în 100 de ani. Bilanţul unui veac de istorie” (2018) şi „Biserica de stat, sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, 1918–2023” (2023) sunt tributare unei alte paradigme. Anume totul e subordonat din capul locului ideologiei, care devine reper şi criteriu de judecată. Anume „prooccidentalismul” şi „mentalitatea democratică” înţelese după criteriile zilelor noastre. Dar cum să judeci Biserica din perioada interbelică sau cea comunistă după asemenea criterii?
Cartea lui Schmitt a stârnit, desigur, şi reacţii binevenite din partea unor clerici ortodocşi, din care exemplificăm cu un citat revelator:
„Obosești, însă, efectiv ajungi la saturație, citind doar enunțuri care se repetă la nesfârșit pe paginile cărții și pe care autorul le proiectează prin ricoșeu imaginii Bisericii Ortodoxe Române, pentru tot parcursul perioadei cercetate: ideologie național-ortodoxă, naționalism legionar, ortodoxist, tradiționalist, radical, autoritarist, autarhic, antioccidental, antiliberal, antidemocratic, anti-minoritar, xenofob, antisemit, extremist, fascism clerical, filetism, etc. Autorul alege personalități importante pentru teologia și istoria Bisericii Ortodoxe Române pe care încearcă să le „demoleze” prin mecanismul menționat, tocmai pentru a discredita imaginea Bisericii în fața publicului cititor. Autorul nu are formație teologică, nu deține vocabularul teologic minimal necesar pentru a defini realitățile eclesiologice despre care face vorbire. Își propune să analizeze relația Biserică-Națiune-Stat din perspectivă strict instituțională, dar lipsa cunoștințelor teologice în formarea sa profesională îl conduce la enunțuri și interpretări absolut eronate. OJS crede cu încăpățânare că astăzi Biserica Ortodoxă Română este, în continuare, de facto, o instituție de stat alături de Justiție și Armată.” (Pr. Prof. Dr. Mihail Simion Săsăujan – „Pseudo-istoria bisericească a lui Oliver Jens Schmitt. Autorul falsifică adevărul istoric”, https://www.qmagazine.ro/pseudo-istoria-bisericeasca-a-lui-oliver-jens-schmitt-autorul-falsifica-adevarul-istoric/ )
Deşi am spus că Biserica are propriile criterii şi repere pentru astfel de judecăţi, cel mai important fiind cel al sfinţeniei, al membrilor ei cu o viaţă creştină exemplară, demnă de a fi canonizată, de multe ori acestea intră în coliziune cu agenda ideologică a adversarilor ei „progresişti”. De fapt, ca să spunem lucrurilor pe nume, cu o formă de manifestare actualizată, mai sofisticată, a ideologiei anticreştine care s-a manifestat cu o ură distructivă sub forma comunismului. Acum o face sub masca „democraţiei”, dar una înţeleasă nu ca o formă de coexistenţă în respect reciproc a unor ideologii şi concepţii diferite, spre binele comun, ci una cu un caracter exclusivist, totalitar, care, deşi încearcă să-şi camufleze rădăcinile, nu reuşeşte, pentru că filiaţia e evidentă.
Piatra de poticnire o reprezintă aici cei numiţi „sfinţi ai închisorilor”, dintre care foarte mulţi, dacă nu chiar majoritatea, au avut o orientare legionară. Nici măcar apartenenţa multora dintre ei doar la organizaţia de tineret, la Frăţiile de Cruce, nu îi scuteşte de tribunalul ideologic al noii inchiziţii „democratice”, care nu se deosebeşte aici cu nimic de cea comunistă. Astfel, Oliver Jens Schmitt reia această marotă a „colaborării” (blamabile, din punctul său de vedere) dintre o parte a clerului BOR şi Mişcarea Legionară sau cu alte orientări de „extrema dreaptă”. Da, realitatea este aceea că din generaţia studenţilor teologi ai anilor 30 din secolul trecut majoritatea erau influenţaţi fie de Nichifor Crainic, fie de Nae Ionescu, ambii fiind consideraţi drept „reacţionari” dacă e să folosim terminologia comunistă, care e astăzi adusă la zi prin alte etichete infame, dar cu aceeaşi conotaţie. Da, acest fapt e o realitate. Dar dacă din această simbioză au ieşit şi oameni care în închisorile comuniste au reuşit să atingă sfinţenia, înseamnă că acest fapt poate fi „blamabil” cel mult din punctul de vedere al celor care urăsc Biserica, dar nicidecum pe seama criteriilor ei proprii.
De „sfinţii închisorilor”, în special Valeriu Gafencu, nu se poticnesc doar ideologii şi propagandiştii spiritului vremii camuflaţi în istorici, ci şi cei care se erijează în cenzori ai spiritului naţional românesc de ieri şi de azi. Astfel, cultul lui Valeriu Gafencu, promovat în Biserică, în special prin comemorarea anuală de la Târgu Ocna, locul martiriului său, dar şi în presa oficială a BOR, i-a iritat pe cei de la Institutul „Elie Wiesel”, care a considerat că trebuie să-şi exprime poziţia pe această temă, ceea ce nu este altceva decât o tentativă de ingerinţă din afară în treburile Bisericii din partea unor persoane sau instituţii care nu au deloc căderea să o facă într-un stat în care Biserica are o autonomie deplină. Astfel, în raportul anual de monitorizare al manifestărilor antisemite publicat de acest institut, referitor la anul 2022 se spun următoarele:
„Institutul „Elie Wiesel” a trimis Patriarhiei Române o scrisoare semnalând cele de mai sus şi cerând intervenţia conducerii Bisericii. Totodată, în aceeaşi adresă, semnalam şi forma edulcorată în care era prezentată biografia lui Valeriu Gafencu într-un articol apărut în ziarul Lumina, totul în contextul mai larg în care în jurul Bisericii Ortodoxe se duce o campanie pentru canonizarea lui Valeriu Gafencu, membru al Mişcării Legionare care în ianuarie 1941, în timpul rebeliunii, se găsea la Iaşi, instigând din postura de şef local al Frăţiilor de Cruce la rebeliune din partea liceenilor din oraş.
În răspuns, prin vocea preotului vicar Ionuţ Corduneanu, Patriarhia a arătat că a transmis centrelor eparhiale în cauză să amintească clericilor menționați mai sus că Sfântul Sinod interzice clericilor să se implice în politică.
Apoi răspunsul enunţă mai multe principii privind libertatea religioasă şi se încheie amintind că «unii sfinţi care sunt cinstiţi în Biserica Ortodoxă au avut, în anumite momente ale vieţii, atitudini sau gesturi greu de înţeles dacă ignorăm contextul social al momentului respectiv sau contrare legilor de stat ori învăţăturii creştine, însă Biserica ia în considerare schimbarea vieţii către valori spirituale şi mai ales modul în care şi-au încheiat viaţa, fără însă ca, prin această atitudine să fie canonizate (sanctificate) anumite derapaje pe care respectivele persoane poate le-au avut în timpul vieţii».
Ne întrebăm retoric: există sanctificare numai pentru o secvență din viața unei persoane? Chiar dacă viața pământească nu este între alb și negru, ci mai mult gri, sfinții, cetățenii de onoare etc., modelele simbolice ar trebui să fie numai în ALB.”
Merită să comentăm aceste rânduri. Motivul aparent pentru care deranjează aceste atitudini ale Bisericii care în mod evident sunt destinate pregătirii unei canonizări a lui Valeriu Gafencu (nu putem să anticipăm când se va produce aceasta, dar direcţia este evidentă) pare a fi acela că viaţa sa nu ar fi fost cu totul „albă”, ci ar fi avut şi „pete întunecate”, invocată fiind aici aşa-zisa atitudine a sa din timpul „rebeliunii” din ianuarie 1941, când s-a opus loviturii de stat a lui Antonescu, la fel ca toţi ceilalţi care făceau parte din structurile Mişcării Legionare. De fapt, tocmai această apartenenţă este adevărata problemă. De vreme ce ştim cum funcţiona justiţia antonesciană, care a arestat mii de fraţi de cruce sub acuzaţii inventate sau exagerate, chiar nu ştim ce fărădelegi ar fi comis realmente Valeriu Gafencu în perioada sa de libertate. Dar chiar dacă ar fi fost vorba de un „infractor”, sau de un păcătos cu un comportament blamabil, imoral, prin pocăinţă oricine se poate reabilita în faţa lui Dumnezeu.
Prin urmare pretenţia celor care au redactat acel text din partea institutului cu pricina, ca un sfânt să ducă de la naştere până la moarte o viaţă imaculată, e o absurditate. Dacă acesta ar fi fost criteriul real al Bisericii, atunci nu am mai fi avut sfinţi precum Petru sau Pavel, sau Maria Egipteanca.
Dealtfel răspunsul pe care l-a dat reprezentantul Patriarhiei la aceste insinuări absurde nu reprezintă decât o respingere elegantă şi o punere la punct nuanţată, dar categorică, a acestei tentative de ingerinţă. Recitind citatul din epistola de răspuns a părintelui Ionuţ Corduneanu, vedem că nici măcar atitudini contrare legilor sau chiar învăţăturii creştine avute la un moment dat de către cineva nu pot constitui un impediment pentru constatarea sfinţeniei, care presupune o schimbare ulterioară a vieţii. Aceasta dacă rămânem la ideea că Valeriu Gafencu a fost condamnat pentru încălcarea unor legi de către dictatura antonesciană care îşi prigonea adversarii politici. Aşa cum au fost condamnaţi ulterior şi alţii de către justiţia comunistă, tot pentru încălcarea unor legi ale acelui regim. Mai mult însă, reprezentantul Patriarhiei specifică faptul că anumite atitudini sunt greu de înţeles astăzi, dacă le privim scoase din contextul epocii respective. Adică o punere la punct care se aplică şi în cazul pseudo-lucrării lui Oliver Jens Schmitt: şi aceasta păcătuieşte prin aplicarea asupra trecutului istoric –persoane, evenimente- a grilei ideologice dominante în vremurile de azi.
Nu putem şti însă care vor fi ideologiile dominante ale zilei de mâine, dacă nu cumva „progresismul” promovat de „valorile occidentale” se va prăbuşi sub presiunea evenimentelor internaţionale: războaie în Ucraina şi Israel, ţările islamice şi ale lumii a treia se întăresc pe zi ce trece, putând surpa la un moment dat ordinea politică internaţională dominată de ideologia occidentală (criteriul ei de bază fiind promovarea LGBTQ).
Dar independent de aceste evoluţii, Biserica îşi urmează drumul ei, fără legătură cu politica momentului. Iar sfinţenia a fost întotdeauna recunoscută în cele din urmă, pentru că nu este altceva decât manifestarea în lume a voii lui Dumnezeu.