O temă care a invadat de câţiva ani opinia publică a lumii libere este contaminarea naturii, a mediului fizic şi biologic în care trăim. Aşa s-a născut o nouă disciplină ştiinţifică, denumită ecologia.
Pe urmele ecologiei a apărut şi un curent politic al prietenilor naturii, al acelor care vor să o apere de contaminare, pentru a nu primejdui viaţa oamenilor. „Verzii“, cum se numesc aceşti luptători pentru drepturile naturii, s-au constituit în partide politice în mai toate ţările europene şi au pătruns şi în parlament. În Germania Federală, „Die Grünen“ au obţinut 27 de locuri de deputat. Un succes spectacular, care a pus pe gânduri partidele tradiţionale.
Ceea ce se ştie mai puţin, mai ales în rândurile electoratului tânăr, este că „verzii“ nu sunt chiar aşa de iubitori de natură, cadrele lor conducătoare fiind infiltrate de agenţii Moscovei. Paladinii mediului ambient îşi îndreaptă indignarea lor exclusiv contra guvernelor occidentale, contra industrializării excesive a acestor ţări, care are ca urmare otrăvirea apelor, stricarea aerului şi nimicirea animalelor din păduri. Dar nu-i auzim să sufle o vorbă contra republicilor populare de dincolo de cortina de fier, unde contaminarea a atins un nivel catastrofal. Dar mai mult: „verzii“ sunt contra energiei nucleare, contra războiului, contra înarmării Occidentului, şi se proclamă pacifişti până în măduva oaselor. Ei nu văd primejdia din răsărit, refuză să ia act de totalitarismul roşu, de foametea, mizeria şi starea de sclavie în care trăiesc un miliard de fiinţe omeneşti.
E stranie atitudinea agitatorilor ecologişti, care nu văd răul decât într-o parte şi-l ignoră în „imperiul răului“, cum numeşte Reagan URSS-ul şi sateliţii lui. Această duplicitate demonstrează că ei înşişi suferă de o contaminare mult mai periculoasă pentru destinele omenirii decât a naturii pe care pretind că o apără: contaminarea politică. Ştiinţa şi tehnica vor găsi până la urmă mijloace ca să ne scape de miasmele industrializării, dar e mult mai greu de a vindeca pe zecile de mii de naivi care fac propagandă pentru „verzi“ şi votează listele lor, neştiind în slujba cui se agită.
Contaminarea politică nu se limitează la „verzi“ ci, practic, îmbrăţişează toată sfera lumii libere, cu toate instituţiile şi guvernele ei. Primii sunt doar un fenomen periferic care, mâine, ar putea să dispară, o anexă a strategiei comuniste, susţinută şi întreţinută de Moscova. Tragedia Occidentului se datoreşte unor infiltraţii comuniste mult mai adânci, care operează din ascunzişuri invizibile, împingând lumea liberă spre propria ei nimicire. Reţelele comuniste implantate în sferele vitale ale lumii libere sunt ca un cancer ce se dezvoltă şi devorează rând pe rând celulele sănătoase. Numai graţie acestui transfer de ţesuturi străine în organismul naţiunilor occidentale se explică declinul acestora şi incapacitatea lor de a se apăra de primejdia din răsărit. Ele văd această primejdie, o denunţă şi chiar se înarmează pentru a-i face faţă, dar în momentul decisiv ezită să reacţioneze, ca şi cum ar fi paralizate din interior. În timp ce comunismul înaintează, cucerind ţară după ţară şi popor după popor, democraţiile occidentale se mulţumesc cu declaraţii emfatice, neavând curajul să se înfrunte cu agresorul. Toată strategia Occidentului –dacă se mai poate numi aceasta, strategie- constă în a abandona rând pe rând zonele invadate de Moscova, lăsând bolşevicilor toată libertatea de acţiune şi tot timpul necesar pentru a zdrobi orice rezistenţă internă şi a-şi consolida dominaţia.
Această retragere continuă a Occidentului în faţa agresiunilor multiple ale comunismului mondial se observă limpede chiar de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial: considerată mai întâi ca zonă de ocupaţie militară, Europa răsăriteană a fost mai târziu abandonată lui Stalin, pentru ca prin Actul de la Helsinki statu-quo-ul european să fie recunoscut ca graniţă legitimă între cele două blocuri.
Preşedintele Truman a inaugurat în relaţiile cu Rusia aşa-zisa doctrină a „contenirii“ care îi poartă numele şi care şi-a găsit expresia în Pactul Atlanticului din 1949. Dar el însuşi a călcat propria lui doctrină, lăsând ca întreaga Chină contintentală să fie invadată şi ocupată de bandele lui Mao.
De atunci încoace, noţiunea de „contenire“ a devenit fluidă. Ruşii se instalează în Cuba, în Vietnam, în Etiopia, în Angola şi în Mozambic, fără ca Occidentul să ia contramăsuri, punând în aplicare doctrina „contenirii“. Nicio ţară ocupată de ruşi sau trupele lor auxiliare, n-a fost recuperată de occidentali. Fidel Castro durează de 30 de ani, ameninţând cu revoluţii şi războaie civile toate ţările Americii Latine.
Ultima ispravă a Moscovei, invazia Afganistanului, a rămas de asemenea nesancţionată. În afară de condamnările verbale, nicio ţară liberă nu s-a angajat să sprijine efectiv mişcarea de rezistenţă a acestui admirabil popor, care îşi apără pământul patriei cu atâtea sacrificii contra superiorităţii zdrobitoare a diviziilor sovietice.
Contaminarea politică a Occidentului a dus la iluzia „coexistenţei pacifice“ inaugurată prin 1970, perioadă care a oferit Moscovei răgazul necesar ca să se înarmeze cu cele mai moderne rachete atomice. Astăzi Kremlinul, stăpân pe considerabile mijloace de distrugere, sfidează democraţiile occidentale, care n-au învăţat nimic din experienţele anterioare în relaţiile cu comunismul şi care şi acum continuă să creadă în „salvarea păcii“. Moscova e dispusă la pace, dar cu preţul recunoaşterii supremaţiei ei mondiale şi al sclaviei totale a celeilalte părţi, al restului de lume liberă. Sloganul „lieber rot als tot“ e o formulă care asigură pacea. Dar ce fel de pace? Pacea cimitirelor, a gulagurilor înfiinţate în întreaga lume, a unei omeniri cu spinarea încovoiată în faţa satrapilor. Iată perspectiva ce-şi aruncă umbra înfricoşătoare asupra civilizaţiei creştine.
Contaminarea politică a Occidentului e mult mai primejdioasă pentru destinele lumii libere decât toate armele convenţionale şi nucleare împreună, pentru că paralizează însăşi voinţa ei de apărare. E arma supremă, armă prin excelenţă, de care se serveşte comunismul mondial pentru a îngenunchea creştinătatea. E datoria tuturor, şi în special a refugiaţilor, care cunosc comunismul din suferinţele îndurate, să devină mentorii unei lumi ce bâjbâie în întuneric.
Horia Sima, Ţara şi Exilul, an XIX, 1982-83
