Una dintre marile figuri ale armatei și națiunii române din ultimul secol, ministru în Statul Național Legionar, victimă a represiunii antonesciene și martir al neamului românesc sub regimul comunist, generalul Constantin Petrovicescu (1883-1949) este selectat și prezentat de către Comandantul Horia Sima în galeria „marilor existențe legionare”. Oferim acest text cu ocazia aniversării, acum în octombrie, a 140 ani de la nașterea ilustrului general. Pentru o mai ușoară lecturare am împărțit textul în 4 părți, cu subtitluri reflectând temele tratate în legătură cu viața și activitatea sa din perspectivă legionară.(M.V.)
Respectul Căpitanului pentru tradițiile militare și spiritul ostășesc
Corneliu Codreanu vorbea întotdeauna cu cel mai mare respect de „şcoala armatei române”. Avea un adevărat cult pentru armată, pe care o considera scutul națiunii şi refugiul ei cel mai sigur în vremuri de război. El a avut prilejul să cunoască şi să aprecieze spiritul armatei române de la cea mai fragedă vârstă, el fiind elev al liceului „Mânăstirea Dealului”. Toată viața lui de mai târziu s-a resimțit de „severa educaţie ostăşească” primită de la ofițerii-profesori ai acestui colegiu. De la Şcoala Militară de Infanterie de la Botoşani, unde a intrat în cursul războiului, a rămas cu aceeaşi imagine luminoasă despre corpul nostru ofițeresc. Educația primită la această şcoală, spune el, „mi-au îndrumat paşii pe căile luptelor şi sacrificiilor pentru țară”. Nu s-a subliniat îndeajuns rolul covârşitor pe care l-a avut în formarea personalității Căpitanului educația militară. El n-a urmat cariera armelor, dar spiritul ostăşesc a lăsat urme adânci în toate actele vieții lui. Nimic mai absurd decât să se caute originile sistemului de organizare al Mişcării bazat pe disciplină şi ierarhie, în imitarea nu ştiu căror organizații străine. În realitate, la baza ei stau influențele binefăcătoare ale unui corp ofițeresc de elită care i-au modelat sufletul în sensul asprei vieți ostăşeşti. Corneliu Codreanu a rămas un soldat şi în viața civilă, permanent mobilizat în slujba apărării patriei de duşmanii interni şi externi. El a conceput Mişcarea, şi aceasta încă de pe timpul când se afla la Văcăreşti, în anul 1924, ca o proiecție în viaţa publică a virtuților, tradițiilor şi spiritului armatei române: un partid al eroismului, al disciplinei naționale şi al sacrificiului, în opoziție cu vechile partide, al căror stimulent şi factor de aglutinare era interesul personal. Chiar în ceasurile grele de la Jilava, ținut în condiții inumane şi păzit de garda militară a fortului, el a avut cuvinte de laudă şi recunoştintă pentru modul cuviincios în care a fost tratat de ofiţeri şi soldaţi. În ochii lor citea multă înțelegere pentru soarta lui și, în cadrul severelor consemne primite de la stăpânire, căutau să îi uşureze suferințele. Nu împărtăşea aceleaşi păreri despre corpul jandarmeresc, pe care îl considera ceva aparte de armată, un instrument creat de clasa conducătoare coruptă, pe măsura mentalității ei corupte, cu scopul de a înăbuşi orice aspirație de înnoire a vieţii publice. Acest corp a dezonorat haina militară prin crimele şi abuzurile la care fusese asociat, încât părerea lui era că trebuie desființat şi înlocuit cu o altă formație de păstrare a ordinii interne, care să aibă ca notă dominantă respectul pentru viața, averea şi onoarea cetăţeanului.
Incontestabil, pe de altă parte, că paralel cu propagarea spiritului militar, iar după război al „spiritului tranşeelor”, în viața civilă, ale căror manifestări mai importante au fost „Liga Poporului” a generalului Averescu şi apoi Mişcarea Legionară, a existat şi o influență inversă, a clasei conducătoare corupte în direcția corpului ofiţeresc. Cele două tendințe, „şcoala armatei române”, bazată pe lealitate, corectitudine, competență şi demnitate națională, şi şcoala politicianistă, ale cărei caracteristici fundamentale erau parvenitismul şi selecția negativă, s-au înfruntat cu rezultate variabile în cadrul armatei române. Ca exemple ale spiritului politicianist infiltrat în armată, cităm pe ofițerii care au trădat pe Domnitorul Cuza, pe generalul Iliescu-Turtucaia, o creație a Partidului Liberal, pe generalul Argeşanu, care a patronat baia de sânge din Septembrie 1939, pe generalul Racoviță, care a acceptat să participe la dezorganizarea frontului din Moldova pentru a înlesni invazia sovietică. Ca exemple de ofţeri care reprezintă marile tradiții ale armatei române avem pe generalul Dragalina, pe generalul Cantacuzino, pe generalul Cristescu, pe generalul Coroamă, pe generalul Petre Dumitrescu, pe generalul Avramescu. Dar ca să ne dăm şi mai bine seama de spiritul care a însuflețit armata romănă, nu trebuie să uităm pe miile de ofţeri activi şi de rezervă care au căzut în Rusia, alături de sutele de mii de soldați, alături de floarea tineretului român, în lupta contra Antichristului moscovit. Aceasta e „şcoala armatei române” şi nu servilismul abject, împins până la crimă, a câtorva zeci de rătăciți, care constituie o excepție în cadrul acestui corp de elită.
Un om de mare caracter
Generalul Ion Petrovicescu este o figură clasică de ofițer ieşit din şcoala armatei române. Incoruptibil şi incapabil să îşi lege numele de o acțiune nedreaptă sau dăunătoare ţării. Pus în mai multe împrejurări în situația de a alege între sacrificarea onoarei militare și sacrificiul vieţii lui, cu toate posibilitățile şi tentațiile ce i se ofereau, el a optat pentru calea onoarei.
Numele generalului Petrovicescu s-a popularizat în rândurile legionare cu prilejul procesului din 1934. Pâna atunci nimic deosebit nu l-a impus în atenția opiniei publice. Fiu de oltean, a îmbrătişat cariera de ofiţer, a făcut războiul şi a străbătut toate treptele ierarhiei militare până la gradul de general. În cursul acestui proces faima lui se urcă vertiginos, devenind pentru guvernamentali o enigmă şi un scandal, iar pentru legionari o apariție providențială care a schimbat cursul istoriei româneşti. Ce s-a întâmplat la acest proces? Ce tulburare a provocat acest om? În loc să susțină actul de acuzare, implicând în atentatul de la Sinaia pe generalul Cantacuzino, pe Căpitan şi pe toți fruntaşii Gărzii de Fier, răstoarnă tot sistemul lui, construit cu mare „trudă” în trei luni de anchetă de către guvernul liberal şi uneltele lui şi scoate din cauză pe cei de mai sus. Hotărârea lui era cu atât mai gravă în ochii guvernului şi ai camarilei cu cât aceste forțe erau mai puțin interesate în condamnarea Nicadorilor ci adevărata lor preocupare era să obţină trimiterea la ocnă a lui Corneliu Codreanu şi a camarazilor lui. Când eforturile lor combinate, vizibile şi invizibile, păreau că se apropie de acest deznodământ tragic pentru Mişcare, acest general le strică tot planul, având nemaipomenita îndrăzneală să declare nevinovați pe principalii acuzați! A fost o lovitură de măciucă în capul guvernului şi a tuturor forțelor antinaționale care conspirau contra Mişcării. Odată ce comisarul regal, Petrovicescu, a luat apărarea fruntaşilor legionari, era puțin probabil ca să se obţină o sentinţă de condamnare din partea generalilor care formau Tribunalul Militar. Atunci s-a recurs în grabă la cunoscuta intrevenție de la Palat, paralizată la momentul oportun de intervenția generalului Moruzzi.
Generalul Ion Petrovicescu a fost designat comisar regal în procesul contra fruntaşilor Gărzii de Fier tocmai pentru că era cunoscut în Ministerul Armatei ca un ostaş straşnic, un executant perfect al ordinelor, un om crescut toată viața lui în cultul legilor şi regulamentelor militare. Aceste însuşiri îl indicau, după părerea acelora care l-au ales şi numit, a fi un perfect acuzator public într-unul din cele mai mari procese politice ale României moderne. Va fi un executant şi nimic mai mult, omul de care avea nevoie guvernul pentru a crea în cursul procesului un climat favorabil condamnării.
Guvernul s-a înşelat în aprecierea personalității generalului Petrovicescu. El era un militar straşnic, dar în acelaşi timp şi un om de caracter. Tipul „cazon”, cum îl considerau superiorii lui, n-a stins în el nici focarul unei inteligențe superioare şi nici pe omul de omenie, cea mai scumpă moştenire de la părinții lui, pe care a păstrat-o lângă sine de-a lungul carierei sale militare. Când generalul Petrovicescu a început să studieze dosarele, el s-a pus pe treabă condus de aceleaşi aprehensiuni pe care le aveau majoritatea oamenilor „serioşi” ai țării: atentatul de la Sinaia repugnă ființei noastre româneşti şi lezează moravurile noastre politice. Aceşti moralişti uitau să adauge că dacă aceste moravuri existau realmente în viața publică, atunci ele interziceau cu aceeaşi tărie şi asasinarea cetățenilor paşnici de către stăpânire când se aflau în exerciţiul drepturilor lor politice. Dar, pe măsură ce-a înaintat în examinarea dosarelor, şi-a dat seama că toată afacerea complotului era o înscenare a regimului şi că fruntaşii Gărzii de Fier sunt nevinovați. Audierea martorilor i-a confirmat aceaste rezultate. Acuma, aceste convingeri putea să le păstreze foarte bine pentru sine, iar în rechizitoriu să rămână pe linia actului de acuzare. În definitiv, acesta era rolul lui. Meseria procurorului este să acuze, independent de ceea ce el ar putea să creadă. E treaba judecătorilor să dea o sentinţă justă, conform probelor existente. Dar el de ce să se pună rău cu stăpânirea, cu atât mai mult cu cât procesul se judeca în condiții de libertate şi desfăşurarea lui normală nu era primejduită. Nimeni nu putea să-l condamne că el îşi îndeplineşte misiunea pentru care a fost desemnat din perspectiva Ministerului Public.
Măreția generalului Petrovicescu constă în faptul că odată convins de nevinovăţia acestor oameni, nu s-a spălat pe mâini ca Pilat din Pont. El a refuzat să se refugieze în comoditatea rolului său oficial pentru a nu-și complica existența. Toată firea lui se revolta la ideea că ar putea fi complice cu nedreptatea şi neadevărul. Dar dacă prin acuzațiile lui, oricât de şterse, ar pune în primejdie libertatea şi viața acestor tineri şi ar distruge speranțele unei generații? Nici în mormânt nu ar mai avea linişte. Omul corect din el, patriotul fară prihană, militarul fără pată, s-a ridicat aspru şi cutezător, înfruntând coaliția tuturor puterilor oficiale şi oculte care guvernau pe atunci țara. Datoria lui nu era să facă pe placul guvernanților, ci să susțină la proces ceea ce el a descoperit în cursul migăloaselor lui cercetări: completa nevinovăție a căpeteniilor legionare. Odată ce şi-a avut această convingere, el nu putea să tacă. Orice s-ar întâmpla cu el şi oricâte neajunsuri i s-ar trage în cariera lui. Şi a vorbit aşa cum numai un om de înalte concepții morale putea să facă. Rechizitoriul lui a fost o recompensă pentru suferințele celor din boxă şi o dezaprobare a abuzurilor guvernamentale.
Apropierea de Mișcarea Legionară
Generalul Petrovicescu n-a avut nimic comun cu Mişcarea nici în anul 1934 şi nici mai târziu. Aceasta este o altă enigmă din viața lui. După ce a ieşit la pensie, a păstrat raporturi discrete cu conducătorii noştri, dar n-a cerut încadrarea lui în Legiune, deşi politic şi spiritual se găsea pe aceeaşi linie. Nu voia, probabil, să fie acuzat de nimeni că atitudinea lui din 1934, s-ar datora altor mobile decât acelora impuse de propria lui conştiință. Nu s-a îmbulzit la porțile Legiunii nici în anul 1937, când perspectiva unei victorii apropiate determinau chiar pe mulți oameni politici să se apropie de ea. Şi trebuie să adaug că nici în 1940 nu a cerut să fie primit în rândurile Legiunii, chiar dacă în anumite ocazii a îmbrăcat cămaşa verde, ca semn de apartenență la regimul național-legionar. Generalul Petrovicescu n-avea veleități politice şi n-a încercat niciodată să ceară din partea Mişcării nici cel mai mic semn de atenție pentru modul imparțial cum s-a achitat de obligațiile lui de comisar regal în procesul din 1934. Idealul lui era să îşi sfârşească zilele ca general-pensionar, în liniştea casei lui din Sibiu, unde se retrăsese după ieşirea din armată.
Eu nu am avut onoarea să îl cunosc decât în vara anului 1940, când l-am vizitat la Sibiu. Era în prima jumătate a lunii august. Mi-aduc aminte că locuia într-o casă cu grădiniță în față, pe care o străbăteai pe o cărare mărginită cu gard viu. Eram însoțit de Petraşcu. Ne-a primit cu multă amabilitate şi prietenie. De statură potrivită, dar bine zidit, mi-a făcut impresia unui legionar roman care cu pasul lui hotărât a străbătut, a cucerit întreaga lume veche. Am remarcat la el ochii mari şi negri care reflectau o inteligență pătrunzătoare şi o energie neobişnuită. Foarte aşezat în gesturi şi în vorbă, parcă întruchipa toată cumințenia ancestrală a neamului nostru. Cum tot pe atunci l-am văzut şi pe Corneliu Georgescu, m-a izbit înrudirea sufletească dintre cei doi oameni. Aceleaşi manifestări potolite, aceeaşi blândețe în privire şi aceeaşi inteligență adâncă ce nu se lasă înşelată de aparențe. Am intrat în miezul subiectului fără nici o greutate, ca şi cum ne-am fi cunoscut de multă vreme. Era foarte amărât de veştile ce i le aduceam: iminentele pierderi teritoriale în Ardeal şi Dobrogea şi impotența guvernului Gigurtu de a le preveni. Că noi încercăm să convingem pe Rege de necesitatea unui cabinet de salvare națională, al cărui pivot să fie Mişcarea, dar rezultatele sunt negative până acuma. „Şi dacă Regele nu înțelege să schimbe în mod radical politica internă şi externă, ce se mai poate face?”, m-a întrebat generalul. Am avut atâta încredere în omul acesta încăt i-am dezvăluit intențiile noastre ultime, lucru ce nu-l făcusem nici cu mulți legionari. Mi-a strâns mâna în semn de aprobare şi încurajare fără a rosti o vorbă. A urmat o tăcere apăsătoare ca şi cum destinul bătea la porțile sufletului nostru. Ne-am despărțit îngândurați, dar mulțumit că am descoperit în generalul Petrovicescu un om întreg şi o rezervă a națiunii.
Ministru de Interne în guvernul național-legionar
În constituirea guvernului național-legionar l-am propus Ministru de Interne. El n-a cerut nimic şi n-a intervenit prin nimeni. Noi aveam nevoie de el, deoarece trebuia găsit un om pentru această funcțiune care să se bucure atât de încrederea noastră cât şi a lui Antonescu. A fost unicul membru din cabinet asupra căruia nu am avut discuții cu Conducătorul. L-a acceptat din primul moment şi cu vădită satisfacție: „E un soldat conştiincios şi un om de ordine. Mă bucur că îl vom avea la Interne”. Trebuie să mărturisesc în continuare că deşi recomandat de mine în acest post, deşi reprezentând Mişcarea în guvern, totuşi colaborarea mea cu el nu a fost uşoară. Impresionat de avalanşa de informații care îi ajungeau de la Ministrul Justiției, Mihai Antonescu, de la Serviciul Secret, controlat de Rioşanu, de la Preşedenția Consiliului, de la alte oficine în slujba Generalului, referitor la „dezordinile” legionare, venea adeseori la mine şi mă ruga să iau măsuri ca legionarii să intre în legalitate.
Fireşte, nici mie nu îmi plăcea să fiu asaltat zilnic cu astfel de veşti, dar încercam să îi explic momentul politic în care ne aflam. La 6 Septembrie nu s-a produs o schimbare de guvern şi nici de regim, ci o schimbare revoluționară. Oricărei revoluții îi trebuie un timp oarecare până se aşează, până îşi găseşte albia. Să mulțumim lui Dumnezeu că ne-a scutit de descărcări sângeroase, cum era de aşteptat să se întâmple după câte au pătimit legionarii. Asimilarea mentalității de Stat nu se poate realiza în două săptămâni. Un aparat nou de guvernare nu se poate crea decât prin adaptări succesive. Recunosc că în Mişcare există câteva focare de agitație, dar marea majoritate a organizațiilor îşi văd liniştit de treabă. Nu ştiu de ce se semnalează numai excepțiile şi nu regula. Incidente se produc şi se vor mai naşte, dar nimic grav nu s-a întâmplat până acuma (era în perioada înainte de Jilava). Examinând apoi împreună lista cazurilor prezentate de general, i-am demonstrat că majoritatea erau invenții, altele erau în aşa fel exagerate şi desfigurate încât nu mai aveau nimic comun cu realitatea, şi numai o infimă parte constituia materie de preocupare. Vor dispărea şi acestea dacă mi se dă linişte şi răgaz; dar dacă se exploatează până la isterie orice incident, oricât de banal, din orice parte a țării, atunci, fireşte, se crează o psihoză şi o tensiune primejdioasă chiar in sânul guvernului.
Cei care alimentau pe generalul Antonescu cu toate aceste ştiri fanteziste erau politicienii mari şi mici din provincie, precum şi o anumită lume a Bucureştilor, care toată viața ei a trăit din intrigi şi expediente. Această lume nu mai avea ce face acuma. I se luase oxigenul. Afacerismul nu mai înflorea şi influențele lăturalnice nu mai prindeau. Şi atunci bombardau pe generalul Antonescu cu scrisori, cu telefoane, cu audiențe, pentru a-i relata „anarhia” legionară. Un vechi procedeu care a fost permanent aplicat contra Mişcării. O conducere conştientă şi leală n-ar fi acordat acestor denunțuri decât importanța ce li se cuvenea, lăsând timp Mişcării să-și reorganizeze cadrele după pierderile suferite. Cum însă generalul Antonescu nu se identifica cu aspirațiile Mişcării şi încă de pe atunci, probabil, se pregătea pentru expulzarea ei de la putere, simțea o deosebită plăcere să îi masacreze nervii lui Petrovicescu, azvârlindu-i în față tot ce primea, fără să-și dea osteneala să le verifice. Mi-aduc aminte că într-un Consiliu de Miniştri s-a pierdut o jumătate de oră cu o chestiune de „ordine” ridicată de Antonescu. În județul Romanați, un legionar trăsese o palmă unui moşier. Îl făcea reseponsabil pe Petrovicescu de această palmă. Era regretabil ce se întâmplase, dar noi primiserăm mii de palme de la toate regimurile şi nu s-a găsit în Bucureşti nici un guvern, nici un ministru, nici chiar Antonescu în 1938, care să le înregistreze şi să facă scandal pentru ele. Asemenea incidente se mai puteau întâmpla, căci o mulțime de moşieri, de şefi de întreprindere se purtaseră rău cu oamenii. Erau izbucniri naturale ale unor suferințe prelungite. Nu înțelegeam cum o palmă poate afecta ordinea internă sau turbura liniştea unui guvern. Era o chestiune de circumscripție de poliție sau de judecătorie. Generalul Antonescu avea o mentalitate curioasă referitor la ordinea internă. Dacă aparatul guvernamental trăgea pălmi, lovea, schingiuia, viola domiciliile, asasina legionari, atunci era în regulă, atunci aceasta se chema „ordine”. Când regele Carol a suspendat Constituția, săvârşind un sperjur, aceasta se chema ordine în limbajul generalului Antonescu, care se afla atunci în postul de ministru al Armatei, dar când Corneliu Codreanu voia să facă o manifestație contra actului ilegal al regelui, l-a amenintat că va trage în manifestanți. Dacă victimele permanente ale tuturor regimurilor îşi luau libertatea să tragă o palmă unui om al fostului regim, aceasta se chema „anarhie”; când însă Antonescu a organizat după 23 Ianuarie regimul celor mai strigătoare abuzuri, crime şi nedreptăți, aceasta avea pentru el valoarea „ordinii”, pentru că suprimase cu ajutorul baionetelor orice posibilitate de protest din partea opiniei publice.
Marea majoritate a cazurilor ce i se prezentau generalului Petrovicescu erau de această natură. Importanța lor consta în faptul că se găsea cineva la Centru, în speță chiar Conducătorul Statului, care să le speculeze împotriva Mişcării. Cu toate lămuririle mele, generalul Petrovicescu era mai mult înclinat să dea dreptate lui Antonescu. M-am izbit de mentalitatea militarului care intra pentru întâia oară în desişul vieții politice, mult mai complicată decât conducerea unei armate. Simțul ordinii şi răspunderea locului ce-l ocupa, îl determinau să privească cu îngrijorare manifestările legionarilor.
Până într-o zi când a încolțit în sufletul lui bănuiala că generalul Antonescu nu este sincer, că în izbucnirile lui pe chestiunea ordinii e mult teatru şi fățărnicie. Generalul Petrovicescu fusese desemnat ca împreună cu Ministrul Agriculturii, Nicolae Mareș, să reprezinte guvernul la funeraliile protopopului Moța. Antonescu se afla pe atunci în Italia. La înapoiere, a venit la mine să îmi comunice o stranie convorbire ce-a avut-o pe drum cu Mareș. Acesta l-a sondat, cu multe precauții, care ar fi atitudinea lui în cazul unui conflict între Conducătorul Statului şi Mişcare. El, ca ostaş, de care parte s-ar alătura? Petrovicescu a rămas uluit. I-a răspuns că întrebarea i se pare atât de absurdă încât nu poate răspunde la ea. Relațiile dintre generalul Antonescu şi Horia Sima sunt cordiale. Există fricțiuni de rutină, ca în orice combinație nouă, dar nu vede ce ar putea să le tulbure atât de grav. El a fost recomandat în acest post de Mişcare, dar, în aceeaşi timp, este tot atât de loial şi Conducătorului, care nu este numai şef al Statului, ci şi şef al regimului legionar. Nu vede rostul acestei întrebări. Mareș a revenit asupra chestiunii, sugerându-i ca într-o asemenea eventualitate să se alăture fără şovăire generalului Antonescu. Generalul Petrovicescu s-a arătat mult mai îngrijorat decât mine în urma acestei convorbiri. Cum până atunci colaborarea mea cu Antonescu se desfăşurase în mod normal, cu mici ciocniri inerente oricărui început, nu am acordat importanță sondajelor făcute de Mareș. L-am liniştit pe generalul Petrovicescu, spunându-i că schimbul de cuvinte avut cu Mareş nu poate veni dintr-un îndemn al generalului Antonescu; că împrejurul lui Antonescu există o mulțime de indivizi care urmăresc să provoace o ruptură cu Mişcarea, dar că, până acuma, nu am nici un motiv să cred ca aceste intrigi au avut vreun rezultat. L-am rugat pe general sa aibă aceeaşi încredere în Conducător şi să nu se ia după vorbele lui Mareş. Petrovicescu a acceptat explicația mea, dar nu părea deplin convins. În sufletul lui a rămas ceva, un fel de punere în gardă față de Antonescu. Nu mai era dispus să se asocieze cu aceeaşi uşurință la indignările lui Antonescu împotriva legionarilor pe chestiunea dezordinilor.
În cursul întâmplărilor de la Jilava s-a îndepărtat şi mai mult de general. Și-a dat seama că pe Antonescu îl interesa mai puțin soarta celor suprimați, cât mai ales să se folosească de această împrejurare tragică pentru a smulge conducerea Mişcării. A stat ferm alături de mine în aceste ceasuri dramatice, refuzând să-i facă jocul lui Antonescu. De atunci acesta i-a purtat o ură mortală şi nu aştepta decât momentul prielnic ca să se răzbune. Generalul Petrovicescu a fost pus, în cursul acestei guvernări, într-o alternativă asemănătoare cu aceea din 1934: să aleagă între interesul personal, care îi dicta să se strecoare printre evenimente, sau să înfrunte deschis Nedreptatea şi Neadevărul. El a ales din nou calea onoarei, aşa cum îl povățuia conştiința lui curată.
Din acest moment şederea lui la Ministerul de Interne a devenit un calvar. Zilnic era chemat la raport de Antonescu, trebuind să suporte toate mojiciile acestuia. Aceeaşi tactică pe care o întrebuință şi față de Sturdza şi Brăileanu, pentru a-i determina să plece. De câteva ori a venit la mine pentru a-mi spune că el nu mai poate suporta tratamentul Conducătorului şi că vrea să-şi prezinte demisia. L-am rugat să mai rămână, sperând într-o îmbunătățire a relațiilor cu Antonescu. Plecarea lui ar crea o gravă criză în guvern, mai ales după ce Sturdza fusese silit, prin aceleaşi procedee nedemne, să părăsească Ministerul Afacerilor Străine.
La radio se organizase un ciclu de conferințe cu subiecte luate din istoria Mişcării. Între conferențiari figura şi generalul Petrovicescu, care îşi alesese să vorbească despre procesul din 1934. Lui i-a căzut ca dată a conferinței Duminica, 19 Ianuarie 1941, adică o zi înainte de a fi fost destituit. În cuvântarea lui a expus fazele procesului din 1934, începând de la dizolvarea Gărzii de Fier. În partea finală a ținut să precizeze că Legiunea nu şi-a sfărşit drumul ei de suferințe, că mari şi cumplite încercări o mai aşteaptă. Pentru a da relief acestor presimțiri şi previziuni, a încheiat conferința cu semnificativele cuvinte: „Procesul Gărzii de Fier continuă”.
Martir al neamului românesc
Această declarație, făcută în ajunul loviturii de Stat a lui Antonescu, l-a fixat printre victimele predilecte ale Conducătorului. Deşi n-a avut nici un amestec nici în organizarea manifestației făcută în favoarea lui şi nici în aşa-zisa rebeliune, retrăgându-se după ce a fost destituit la casa lui, a fost ridicat din prima zi şi transportat la închisoarea Serviciului Secret de la Malmaison. Din acest moment începe a doua parte a vieții generalului Petrovicescu, trăită pe linia martirajului. Atât în cursul cercetărilor cât şi la proces a avut o ținută demnă. Calm şi stăpân pe sine, n-a făcut nici o concesie tiranului şi nici o încercare directă sau prin prieteni să îşi uşureze soarta. L-a sfidat, aşa cum merita, arătându-i că pentru el onoarea în apărarea dreptății contează mai mult decăt cariera, libertatea şi chiar viața. El era de părere că la proces trebuie contraatacat cu vigoare, că trebuie adunate şi administrate toate probele care să dovedească că ceea ce se cheamă „rebeliune” e în realitate o lovitură de Stat a lui Antonescu. Între alte dovezi, era şi o declaratie făcută de generalul Vasiliu lui Alecu Ghica pe când se afla la Malmaison: Vasiliu primise ordin din partea lui Antonescu să opereze o descindere la Siguranța Generală şi cu acest prilej să aresteze pe Ghica. Acest ordin îl primise cu trei zile înainte de destituirea lui Petrovicescu şi începerea aşa-zisei rebeliuni. Dar Vasiliu a adăugat: „E absolut confidențial şi vă rog să nu mă puneţi să declar”. Generalul Petrovicescu era de părere să fie chemat generalul Vasiliu să depună ca martor şi să fie utilizate toate probele de care se dispune pentru a se răsturna teza rebeliunii. Ceilalți însă, având în vedere situația grea în care se aflau, complicitatea lui Hitler cu Antonescu, au fost de părere să nu-l întărâte şi mai mult pe Antonescu, care suferea de delirul puterii, pentru a nu-și agrava situaţia. Astfel, au renunțat la propunerea lui Petrovicescu şi s-au mărginit să se apere demonstrând nevinovăția lor.
În 16 Iunie 1941 s-a dat sentința în procesul demnitarilor legionari. Generalul Petrovicescu a fost condamnat la 7 ani temniță grea, pentru absurda şi nedreapta acuzație că a înarmat pe legionari. După ce a fost supus ceremonialului umilitor al degradării, a fost transportat la închisoarea din Deva pentru a-şi ispăşi pedeapsa. În închisoare a dovedit din ce aluat sufletesc este clădit, ce structură solidă poseda interiorul său. În timp ce mulți oameni care în libertate dau dovezi de mare energie şi curaj, în închisoare îşi pierd cumpătul, devenind umbra a ceea ce au fost odinioară, la generalul Petrovicescu s-a petrecut un fenomen invers, crescând şi mai mare şi mai curajos şi mai glorios odată cu zdrobirea vieții lui personale în această mlaştină a deznădejdii.
Pensionarul de la Sibiu, care râvnea la o viață tihnită după ani de muncă şi sacrificare în slujba Statului, ajunsese pensionar al închisorilor antonesciene şi apoi pensionar al închisorilor comuniste. Dar câtă lumină nu a lăsat în urma lui prin locurile de suferinţă pe unde a trecut! Nici un regret, nici o amăraciune, nici un pas înapoi. Antonescu l-a lovit, l-a umilit, dar n-a putut să-l îngenuncheze. Se desprinsese atât de mult de toată viața lui anterioară, încât se înălțase peste viață, peste moarte, peste ura duşmanilor lui. Acolo unde se ridicase el, în lumea spiritului nemuritor, nimeni şi nimic nu-l mai puteau atinge. Devenise impermeabil la toate mizeriile detențiunii. Dar şi în aceste momente, când nu mai era decât un număr într-o închisoare, un om fără personalitate socială, el nu s-a considerat eliberat de obligațiile lui de general. Şi în închisoare el a rămas un general, un general al rezistenței, un titan al mândriei şi al demnității omeneşti. El nu mai împărțea de astă dată ordine soldaților lui, ci dăruia camarazilor lui de suferinţă comorile sufletului său. Generalul Petrovicescu a fost un stâlp de foc în bezna închisorilor. Toți care vorbeau cu el parcă s-ar fi adăpat dintr-un izvor de apă vie. Se simțeau renăscuți, refăcuți şi gata să înfrunte o nouă perioadă de suferinţe. Abia în închisoare prietenul şi admiratorul Legiunii şi al Căpitanului s-a identificat cu aspirațiile Mişcării, într-un mod cutremurător, cu o consecvență şi hotărâre de sacrificiu care îl aşezară în categoria marilor existențe legionare.
Generalul a trăit destul ca să cunoască tragedia lui Antonescu şi să se întrebe în sine, împăcat cu soarta, de ce a fost nevoie ca Mareşalul să dezlănțuie o crâncenă prigoană contra unor oameni care nu i-au voit niciodată răul? Când demnitarii antonescieni și-au făcut şi ei aparitia în închisorile pline de legionari, aceeaşi întrebare s-a născut spontan pe buzele tuturor. O ură inutilă, stupidă, care a ruinat toate speranțele de mântuire a națiunii. Generalul Petrovicescu s-a stins în închisorile comuniste, fără a fi putut lămuri acest mister, al unei prigoane contrare celei mai elementare logici politice, a cărei victimă a fost țara toată.
Model de demnitate pentru generațiile viitoare
Generalul Petrovicescu ocupă un loc de frunte în istoria Legiunii prin trei momente mari: rechizitoriul din 1934, activitatea lui în guvernul național-legionar şi atitudinea lui din închisoare. Afinitățile lui spirituale cu Mişcarea se explică prin componentele fundamentale ale sufletului său: omenia românească, adânca lui iubire de neam şi simțul datoriei ostăşeşti, trei coordonate pe care le regăsim încrustate şi în doctrina şi activitățile Legiunii. Cine le are pe cele dintâi, în mod firesc se simte atras de Mişcare. Aşa se explică că mulți ofiteri de valoare au intrat în rândurile noastre, după ce ne-au cunoscut temeinic.
Omenia românească e ceva care nu se poate defini, ca şi cuvântul „dor”, căci e un element constitutiv al sufletului național. Toți românii au moştenit omenia de la părinții lor, dar mulți o pierd pe drum în cursul luptei pentru existență, al eforturilor de a-şi întocmi o carieră şi o situație. A opera cu omenia în viață, nu e comod. E o povară, un impediment pentru acel care vrea să izbândească repede şi fără meritele corespunzătoare. Generalul Petrovicescu a rămas un om de omenie toată viața lui. Tot ce-a acumulat mai târziu ca educație, ca instrucție, ca experiență, ca prestigiu s-a clădit pe această bază. Nimic nu-l atrăgea, nimic nu-l însuflețea, nimic nu-l putea determina la o acțiune, dacă nu avea un fond de adevăr şi dreptate.
Generalul Petrovicescu n-a fost un om de largi inițiative, un cutezător ca generalul Cantacuzino. Era un om modest, fără alte pretenții decât acelea de a-şi realiza viața în mod decent. Împrejurări năpraznice l-au smuls însă din acest cadru de linişte idilică, la care năzuia, pentru a-l azvârli în vâltoarea istoriei. Dar odată pus în situații de destin, el nu-și drămuia riscurile şi resposabilitățile. Modestia nu însemna pentru el lipsă de curaj sau fugă de greutăți. Omenia avea la el sensul unei valori combative care obligă a fi permanent în serviciul dreptății şi al legilor onoarei. Cum putea el să participe în prigonirea unui tineret care mâine, va fi chemat să moară pe câmpul de luptă? Cum putea el să se desprindă de suferința colectivă a acestui tineret ajuns în închisoare? Odată convins de dreptatea unei cauze, nici moartea nu putea să-l abată din drumul său.
De unde venea acest cavaler „sans peur et sans reproche”, acest nelegionar care a creat istorie legionară şi s-a convertit la legionarism când Mişcarea nu-i putea oferi o altă perspectivă decât o lungă agonie în închisoare? E Ion al pământului românesc, o aleasă întruchipare a zăcămintelor de omenie care se găsesc în sufletul neamului nostru. Ecuația sufletească a generalului Petrovicescu se rezolvă fără greutate: e omul de omenie crescut în şcoala armatei române. Din zidurile întunecate unde şi-a petrecut ultimii ani al vieții se înalță şi astăzi vocea lui rostind ultimele cuvinte ce le-a spus în libertate: „Procesul Gărzii de Fier continuă”.
Horia Sima, Mari existențe legionare