Evoluția de aproape un secol a Mișcării Legionare s-a împletit până la identificare cu existența neamului românesc, cu mersul lui în istorie, fiind expresia cea mai profundă a frământărilor sale, a luptei lui pentru supraviețuire demnă, a transformării lui lăuntrice, a dorului său de Absolut. Un secol de suferințe și jertfe imense, unele sublime, care merită dezgropate și cunoscute, care dovedesc vitejia și tăria românească și care sporesc comuniunea Neamului cu Dumnezeu.
Dar drumul legionar al neamului românesc este un drum al Biruinței, al Biruinței obținute prin focul luptei cu tine însuți ( în educația legionară “intră un om și iese un erou”) pentru ca apoi eroul să înfrunte dușmanii țării, din interior și din exterior.
Începând cu victoriile individuale ale Căpitanului (unele de mare forță simbolică) în luptele complet inegale din perioada pre-legionară (1919-1927), românii înrolați sub steagul Arhanghelului au învins în numeroase confruntări prin forța Spiritului legionar, prin capacitatea lui de a mobiliza și orienta energiile naționale. Unele victorii au avut doar o amploare locală dar au iradiat prin eroismul lor luminos, altele mai târziu au avut anvergură națională și ecou internațional. În perioada 1937 -1945 Mișcarea Legionară a fost o forță de primă mărime pe care nimeni nu o putea ignora, iar în rezistența împotriva comunismului ( în țară și exil) a fost de departe oștirea cea mai numeroasă, mai organizată și mai consecventă.
Biruință sub semnul Arhanghelului
„Octombrie 1923…După două săptămâni, lungi ca două veacuri, am fost scoși din celulă și am fost puși în camere cu sobe, câte trei în fiecare. Ni s-a îngăduit să ne facem de mâncare în comun și să luăm masa împreună. Când ne-am revăzut a fost o adevărată sărbătoare.
Eu am fost pus în aceeași cameră cu Dragoș și Dănulescu. Între timp se predase și Gârneață, președintele Asociației Studenților Creștini din Iași, așa încât numărul nostru crescuse la 13. Tatăl meu, fără nici o vină, Moța, Gârneață, Tudose Popescu, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Leonida Bandac, Vernichescu, Traian Breazu și eu, acuzați de complot; Dragoș și Dănulescu reținuți pentru că fuseserăm în casă la ei. În afară de aceștia mai era și Vladimir Frimu, pe care l-am găsit aici, arestat cu prilejul manifestației de la casa ministrului de interne. Am obținut un primus și cu alimente pe care începuseră a ni le trimite rudele și cunoscuții de afară ne făceam singuri mâncare. Masa care se dădea deținuților era în adevăr ceva înspăimântător, iar mizeria în care trăiau era de nedescris.
Tatăl meu obținuse de la Direcție permisiunea ca în fiecare dimineață, la ora 7, să ne ducem la biserica din curtea închisorii, pentru a ne închina. Ne așezam cu toții în genunchi în fața altarului și spuneam „Tatăl nostru”, iar Tudose Popescu cânta „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu”. Acolo găseam mângâiere pentru viața noastră tristă din închisoare și nădejde pentru ziua de mâine.
Ne făcusem apoi fiecare program de muncă. Moța se ocupa de proces, Dănulescu își pregătea examenele de la Medicină. Eu lucram la un plan de organizare a tineretului în vederea luptei naționale: organizarea centrelor studențești, a flăcăilor de la sate și elevilor de liceu. La el am lucrat până la Crăciun și îl pusesem la punct până în cele mai mici amănunte, urmând ca atunci când vom ieși din închisoare, să-l punem în practică; dacă nu, să găsim pe cineva din afară pentru a începe organizarea. Aceasta trebuia să se facă în cadrul „Ligii”. „Liga” să fie organizația politică, iar alcătuirea noastră, organizație de educație și de luptă a tineretului.
În ziua de 8 noiembrie, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, discutam ce nume să dăm acestei organizații tinerești. Eu am spus „Arhanghelul Mihail”. Tatăl meu spune:– Este în biserică o icoană a Sfântului Mihail, pe ușa din stânga altarului.– Să mergem s-o vedem! M-am dus cu Moța, Gârneață, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici și Tudose. Ne uităm și în adevăr rămânem uimiți. Icoana ni s-a arătat de o frumusețe neasemuită. Eu niciodată nu fusesem atras de frumusețea vreunei icoane. Acum însă mă simțeam legat de aceasta cu tot sufletul și îmi făcea impresia că Sfântul Arhanghel e viu. De aici am început să iubesc icoane. De câte ori găseam biserica deschisă intram și ne închinam la icoane. Ni se umplea sufletul de liniște și de bucurie.
Începe chinul drumurilor la Tribunal. Pe jos, între baionete, prin noroi, cu ghetele rupte și uzi la picioare. Niște samsari jidani, care furaseră statul cu câteva sute de milioane, erau duși cu mașinile, iar noi pe jos. De multe ori deplasările erau făcute degeaba, numai ca să fim chinuiți. Pe mine, judecătorul de instrucție m-a chemat de 25 ori, pentru a mă interoga numai de două ori. Din declarațiile noastre de la început, n-am schimbat nimic.
Trecuseră săptămâni peste săptămâni și viața noastră se scurgea cu greu în închisoare. Pe peretele din dreptul patului însemnam fiecare zi care trecea prin câte o liniuță făcută cu creionul. Viața din închisoare e grea, istovitoare pentru omul care s-a născut liber și care a trăit mândru. E îngrozitor să te simți înlănțuit, între ziduri înalte și dușmănoase, departe de ai tăi, despre care nu mai știi nimic. Și nici măcar între aceste ziduri nu ești liber; trei sferturi din timp stai sub lacăt, în celulă sau în cameră. În fiecare seară, zgomotul sinistru al zăvoarelor care se închid la ușa ta, te aruncă într-o atmosferă de tristețe. Afară, dușmanii acestui neam stau liberi, se bucură de onoare, de toate bunătățile, iar noi, pe deasupra mizeriilor morale de multe ori ne culcăm flămânzi și tremurăm toată noaptea de frig pe paturile de scânduri și pe paie.
Dar iată, ne vin și zile de bucurie. După două luni de închisoare ne vine vestea că a sosit ordinul ca tatăl meu și Dănulescu să fie eliberați. O mare bucurie pentru noi. Le ajutăm să-și facă pachetele și în scurt timp sunt duși din mijlocul nostru. Îi privim cum pleacă, urmărindu-i cu ochii până ce ies pe prima poartă. Am rugat pe tatăl meu să-i spună mamei și celor de acasă să nu aibă nici o grijă. Orice eliberare este un prilej de mare bucurie pentru cei ce rămân. Toți se bucură. Probabil că prin eliberarea unuia, fiecare se întărește în speranța propriei sale eliberări. După puțin timp au plecat: Dragoș, Bandac, Breazu și Vernichescu, fiind și ei ca și tatăl meu și Dănulescu scoși din proces. Am rămas numai șase, dați în judecată pentru „complot contra siguranței statului”. Dragoș, după câteva zile, ne-a trimis vestea că Vernichescu este acela care ne-a denunțat. El a copiat și declarațiile acestuia care se aflau la dosar. Am primit această veste cu sufletul plin de amărăciune. Neamul nostru mereu a avut parte de trădători.
La toate Universitățile studenții au reintrat la cursuri. Se pare că ne găsim în fața unui moment de dezorientare. De două luni ei trăiesc sub teroarea presei jidănești. Aceasta exagerează necontenit gravitatea încercării noastre răzbunătoare și consecințele „dezastruoase” pentru țară. Ea strigă, că ne-am pierdut orice încredere în fața „lumii civilizate”; că suntem un stat balcanic. Neîncetat se întreabă: ce va spune Berlinul, ce va spune Viena, ce va spune Parisul. Și astfel, transformați în apărătorii „intereselor permanente ale statului”, jidanii îndeamnă în fiecare zi pe conducători la măsuri radicale în contra mișcării naționale care trebuie reprimată cu „ultima violență”. Cu un an în urmă, pe când Max Goldstein punea bomba la Senat și poliția aresta pe jidanii comuniști, aceeași presă striga: „Un stat nu se poate menține prin violență împotriva voinței populare. Unde este Constituția? Unde sunt legile? Unde sunt libertățile garantate de Constituție? Ce va zice străinătatea în fața unui stat care ia asemenea măsuri restrictive? Nu se poate menține un stat prin arestări, închisori, baionete, teroare. Pentru că la violența statului mulțimea sau indivizii izolați vor răspunde cu violență. La forță, cu forța. La teroare, cu teroarea. Și nu vor fi vinovați ei, ci vinovat va fi statul care i-a provocat.” Iar acum cu o nerușinare pe care numai cei legați la ochi nu o văd, tot această presă scrie: „Nu-i de ajuns că au fost arestați acești teroriști. Ei trebuiesc condamnați în așa fel încât să se dea un exemplu. Și nici atât nu-i de ajuns: trebuie arestați toți acei care vântură asemenea idei antisemite, care aduc atâta rău țării noastre. Această buruiană antisemită trebuie smulsă din rădăcini. Și trebuie procedat fără cruțare și fără milă.”
Acestui puhoi de vrăjmășie, presa națională îi opune o dârză rezistență. În afară de ziarul „Universul”, care a avut totdeauna o atitudine corectă față de manifestațiunile conștiinței naționale, mișcarea naționalistă avea atunci următoarele foi: „Cuvântul Studențesc”, foaie îngrijită de studențimea bucureșteană, care intrase abia acum sub conducerea neobosiților noștri camarazi de afară: Simionescu, Râpeanu, Fănică Anastasescu, Dănulescu și alții, ale căror nume îmi scapă; „Dacia Nouă”, organ al studenților din Cluj, cu Șuiaga, Mocanu, poetul Iustin Ilieșu, autorul „Imnului Studențesc” etc.; „Cuvântul Iașiului”, organ al studențimii ieșene; „Deșteaptă-te române”, organ al studențimii din Cernăuți, mutat de curând la Câmpulung sub conducerea Drului Cătălin și Danieleanu; „Apărarea Națională”, organ al L.A.N.C. București, cu articolele sfinte ale profesorului Paulescu, din care desprindem următoarele rânduri:„…S-a aplicat constrângerea prin frig, foame și teroare, întrebuințate cu succes de jidanii bolșevici. Cine a putut să-și închipuie vreodată că va veni o vreme când copiii noștri, floarea nației românești, vor fi siliți să sărbătorească închiși în beciurile unei temnițe, sau alungați în viscol fără adăpost și fără hrană, sărbătoarea unirii tuturor românilor. E probabil că nu v-ați dat seama că vă războiți împotriva întregii nații românești.”„Unirea”, organ al L.A.N.C., Iași, sub conducerea profesorului Cuza, cu articole de logică nemuritoare; „Naționalistul”, organ popular al Ligii-Iași; „Libertatea”, foaie populară din Orăștie, a părintelui Moța, care arată gestul nostru în adevărata lumină, despicând primul, fără nici o ezitare, valul de tăcere care ne înconjura în cele dintâi momente.
Studențimea înțelege jertfa noastră. De aceea, mișcarea studențească se va strânge tot mai mult în jurul acestor ziduri ale închisorii „Văcărești” , unde fiecare centru studențesc își are pe ai săi. Țăranii încep să ne poarte de grijă. Ei ne trimit bani și fac slujbe prin biserici pentru noi, îndeosebi în munții Bucovinei și în Ardeal, unde străbătea „Libertatea”.
Primăvara ne aduce în sfârșit o mare bucurie. Fixarea procesului pentru 29 martie (1924), la Curtea cu Jurați de Ilfov. Începem să ne pregătim. Dar ce pregătire să facem? Noi am declarat totul. Am spus tot ce aveam de spus. Se înscriu avocați care ne vizitează. Ne atrag atenția că situația noastră e grea, din cauza declarațiilor făcute și că ar fi bine să renunțăm la ele și la atitudinea noastră de până acum. Că ar fi mai prudent a ne pune pe tema negării. Noi refuzăm categoric și rugăm, dacă pot să ne apere în cadrul declarațiilor făcute de noi, pe care nu înțelegem să le schimbăm întru nimic, oricare ar fi rezultatul procesului.
Dacă printr-o întâmplare ne achită, cum ne despărțim de icoana noastră la care ne-am rugat în fiecare dimineață? Am căutat printre toți arestații și am găsit un pictor. Am vorbit cu el și în timp de trei săptămâni ne-a făcut o icoană mare de peste 2 m lungime, copiată exact după aceea din biserică, una mică pe care s-o port cu mine și alta mijlocie pe care s-o dau mamei mele. Moța își face și el una pe care s-o dea părinților. Apoi ne facem socoteala că față de declarațiile noastre, cel puțin cinci ani, e mai mult ca sigur că vom primi. Și atunci ne rugăm în fața icoanei: – Doamne! Noi tot îi socotim pierduți acești cinci ani. Dacă vom scăpa, ne legăm ca acest timp să-l întrebuințăm în luptă. Și am hotărât ca în caz de vom fi achitați să ne mutăm la Iași cu toții. Acolo să ne facem centrul nostru de acțiune. De acolo să începem, după planurile care erau gata, organizarea întregului tineret al țării cu elevii și elevele cursului superior de liceu și chiar cu cei din cursul inferior, cu școlile normale, cu școlile de meserii, cu seminarele, cu școlile comerciale și cu flăcăii de la țară. În sfârșit urma reorganizarea centrelor studențești. Toți aceștia trebuiau să crească în spiritul credinței care ne însuflețea pe noi, pentru ca până la majorat, să apară pe câmpul politic, unde se va decide soarta luptei noastre, serii după serii, ca niște valuri de asalt care vin din urmă și nu se mai sfârșesc.
A doua zi, după o noapte dormită pe ciment, am fost duși la Tribunal. Situația noastră era acum foarte grea. Noi însă, în arestul din subsolul Tribunalului, am cântat tot timpul cântecele noastre de luptă. Procesul începe la ora unu. Încă de la ora zece, mii de studenți și cetățeni au început să se adune în jurul Tribunalului. Pe la ora 12, au fost scoase toate regimentele din Capitală pentru a putea ține piept mulțimii. La ora unu, am fost introduși în sala Curții cu Jurați. Președintele Curții era Dl. Davidoglu, iar procuror Dl. Racovicescu. Pe banca apărării se aflau: profesorul Paulescu, Paul Iliescu, Nelu Ionescu, Teodorescu, Donca Manea, Tache Policrat, Naum etc. Se trag jurații la sorți. Ni se citește ordonanța definitivă într-o mare tăcere. Noi ascultăm. Ne dăm seama că se joacă soarta noastră. Ne vine rândul să vorbim. Începe interogatoriul. Noi recunoaștem totul, afară de faptul de a fi luat o hotărâre finală. Nu hotărâsem data, dar am arătat motivele care ne-au împins pe acest făgaș. Am arătat pericolul problemei jidănești și am acuzat pe politicieni de trădare de neam și corupție. Cu toate întreruperile președintelui, noi am continuat până la capăt mărturisirile.
Urmează un aspru și în mai multe locuri nedrept și insinuant rechizitoriu al procurorului. Simțim că balanța a trecut de partea sa. Succesul acuzării nu ține mult, căci profesorul Paulescu își citește declarația într-o atmosferă de biserică, pe care o crea marele său prestigiu și figura sa de sfânt. Declarația a fost scurtă, dar a desființat rechizitoriul procurorului care se retrăgea jenat, parcă mai în fundul scaunului.
S-a făcut o pauză: era acum 8 seara. Afară mulțimea aștepta în număr și mai mare. Au vorbit strălucit: Nelu Ionescu, Tache Policrat etc. și la urmă Paul Iliescu. Era acum 5 dimineața. Procurorul, printr-un nou rechizitoriu, încearcă să-și refacă poziția și să-și recâștige curtea. I se răspunde. La ora 6 aveam ultimul cuvânt. Suntem scoși afară. Jurații intră în deliberare. Noi așteptăm, peste o jumătate de oră, care ni se pare lungă ca o jumătate de an. Peste puțin auzim urale. Un ofițer ne aduce vestea:– Sunteți achitați. Imediat apoi, am fost introduși în sală, unde ni se citește verdictul de achitare. Lumea încă mai aștepta afară. La auzul achitării a izbucnit în urale și cântece.
Suntem puși într-un automobil și conduși pe niște străzi necunoscute la Văcărești, pentru îndeplinirea formalităților de eliberare. Ne luăm bagajele și icoanele pregătindu-ne să ieșim din mormântul acela cu lungile lui nopți de fremătare, cu suferințele lui. Însă bietul Moța rămâne și mai departe, cine știe până când, să se chinuiască de acum înainte singur. Trebuie să ne luăm rămas bun de la el. Îl îmbrățișăm cu lacrimi în ochi și ne despărțim cu adâncă durere. Noi plecam afară, iar el intra din nou în celulă, la secret. Și câte săptămâni de acum va mai trebui să stea acolo singur, pe cimentul acela! Ne-am dus la Dănulescu și la Dragoș, să cerem iertare familiilor pentru supărarea pe care le-am pricinuit-o și să le mulțumim pentru grija pe care au avut-o tot timpul cât am stat închiși. Apoi am plecat acasă, unde pe fiecare, mamele noastre cu întreaga familie ne-au primit cu lacrimi de bucurie în ochi.
La Iași, nerăbdători, mă așteptau camarazii cei mai tineri. Dintre colegii mei de an, nu mai găsisem pe nimeni. De astă toamnă până acum se răspândiseră toți prin orașele lor. Am dus icoana la biserica Sf. Spiridon și am așezat-o în altar. ”( Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari )