Asasinatele comise de regimul dictaturii carliste în noaptea de 29/30 noiembrie 1938 cărora le-au căzut victime Corneliu Codreanu, Căpitanul Mişcării Legionare, precum şi alţi treisprezece legionari întemniţaţi, Nicadorii şi Decemvirii, sunt în general bine documentate, iar faptele se cunosc în toate detaliile. Aceasta pentru că autorii lor au fost anchetaţi de către legionari, care în toamna anului 1940 se aflau la putere alături de generalul Antonescu, iar declaraţiile lor date în faţa autorităţilor au fost făcute demult publice.
Astfel, avem declaraţia plutonierului de jandarmi Constantin Sârbu, cel care l-a strangulat pe Corneliu Codreanu, precum şi a maiorului Iosif Dinulescu, cel care a condus grupul de jandarmi însărcinat cu executarea deţinuţilor. Ambele declaraţii pot fi citite integral la finalul acestui text.
Recent însă a apărut o încă o declaraţie, publicată în facsimil de Ion Cristoiu în volumul „Statul versus Corneliu Zelea Codreanu” şi preluată şi de site-ul activenews.ro. Ea aparţine maiorului Scarlat Roşeanu, comandantul Legiunii de Jandarmi din Râmnicu Sărat, localitatea în penitenciarul căreia fuseseră închişi legionarii executaţi ulterior de autorităţile carliste. Ni se spune că ea a fost redactată în contextul anchetării sale la iniţiativa liderului legionar ing. Virgil Ionescu, care fusese întemniţat şi el la Râmnicu Sărat şi care îl bănuia pe Roşeanu de complicitate la asasinate. După cum reiese însă din declaraţia acestuia, maiorul Roşeanu mai degrabă se disculpă, aducând şi o serie de amănunte necunoscute până acum, care par însă plauzibile şi care aruncă o nouă lumină şi asupra elementelor care se cunoşteau deja.
După cum reiese din declaraţia lui Roşeanu, privite din perspectiva sa, evenimentele s-au desfăşurat la modul următor. Ele încep într-o noapte de la sfârşitul lui noiembrie 1938, despre care el spune că nu-şi aminteşte exact data. Dacă privim declaraţia lui drept plauzibilă, atunci ar trebui să fie vorba de noaptea 28/29 noiembrie, adică cea anterioară nopţii în care s-a comis asasinatul. În toiul acelei nopţi, maiorul Roşeanu, comandant al Legiunii de Jandarmi din Râmnicu Sărat, este trezit din somn de maiorii de jandarmi Iosif Dinulescu şi Aristide Macoveanu, care îi comunică să-i însoţească la Legiune, având un ordin de executat. „Avem ordin de a ridica de la penitenciar pe Codreanu şi pe asasinii lui Duca şi Stelescu pentru a-i executa împuşcându-i în acest judeţ (R. Sărat).”
Scarlat Roşeanu se arată îngrozit de această perspectivă, spunând că nu se poate face una ca asta. Printre argumentele aduse era şi acela (voit fals, dar util scopului său) după care primul procuror ar fi legionar, dar şi perspectiva faptului că „se descoperă Coroana”, aluzie probabil la asocierea responsabilităţii Regelui Carol al II-lea la acest asasinat.
După care el îl întreabă pe maiorul Dinulescu de la cine a primit acest ordin. „El mi-a răspuns că de la D-l General Bengliu care aşteaptă toată noaptea în cabinetul D-sale rezultatul împreună cu D-l Colonel Gherovici, Armand Călinescu şi Parisianu” – după cum putem citi in facsimilul versiunii dactilografiate. Numai că, în facsimilul declaraţiei olografe, lista numelor celor care pot fi consideraţi cu toţii complici la aceste asasinate e ceva mai lungă: pe lângă cei enumeraţi mai sus, ea îi cuprinde şi pe Colonelul Paraschivescu şi pe Nichi Ştefănescu.
Aşadar lanţul de comandă al acestor asasinate s-a transmis pe filiera Regele Carol II – primul ministru Armand Călinescu – general Ion Bengliu, inspector general al Jandarmeriei – maiorii Iosif Dinulescu şi Aristide Macoveanu. Faptul era bine cunoscut şi indică deja că responsabilitatea politică şi morală a crimelor aparţine întregului regim carlist. Acest adevăr este întărit prin declaraţia lui Roşeanu, din care aflăm că cercul complicilor, a celor iniţiaţi în organizarea acestor crime odioase, pe care le-au girat cu bună ştiinţă, e chiar mai larg. Printre ei se numără şi colonelul de jandarmi Ştefan Gherovici, directorul Prefecturii Poliţiei Capitalei Vasile Parisianu (Parizianu), directorul Siguranţei Generale Nichi Ştefănescu, precum şi colonelul Paraschivescu, pe care nu am reuşit să-l identificăm.
Deschidem aici o paranteză. Literatura istorică, în general cu voită tendinţă antilegionară, deplânge asasinarea de către legionari a lui Armand Călinescu în septembrie 1939 sau la închisoarea Jilava în noiembrie 1940 a 64 de „demnitari şi oameni politici”, uitând să menţioneze faptul că după toate standardele morale şi juridice, aceştia nu erau altceva decât nişte criminali odioşi, vinovaţi de crimele din noiembrie 1938 sau septembrie 1939, ca represalii la pedepsirea lui Călinescu. Faptul că la Jilava în 1940 s-a ajuns la aceste evenimente regretabile l-am disecat într-un alt text, dar cert este că dacă nu ar fi existat o serie de obstrucţii şi tergiversări din partea oamenilor fideli lui Antonescu, toţi aceşti criminali ar fi fost pedepsiţi pe calea justiţiei.
Cercetând din nou documentele procesului celor care au luat parte la execuţiile de la Jilava, anume „Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul” şi o anexă din „Pe marginea prăpastiei” (ambele cărţi fiind publicate de regimul antonescian după 1941), informaţiile din ele fiind sintetizate şi pe pagina de Wikipedia „Masacrul de la Jilava”, reiese că din cercul celor iniţiaţi, care au ordonat direct sau au executat crimele din noiembrie 1938, cea mai mare parte s-au regăsit printre cei executaţi la Jilava doi ani mai târziu: Generalul Bengliu, Colonelul Gherovici, Maiorii Dinulescu şi Macoveanu, jandarmii care au comis efectiv asasinatele, dar şi Nichi Ştefănescu. Pe lista celor 64 de executaţi nu se regăsesc însă acel colonel Paraschivescu, nici Vasile Parisianu (despre care în „Pe marginea prăpastiei” ni se spune că pe numele său fusese emis un mandat de arestare) şi nici … Scarlat Roşeanu. Aceasta pentru că în privinţa ultimilor doi, Parisianu şi însuşi Roşeanu, site-ul miscarea.net, în pagina intitulată „Lista incompletă a asasinilor executaţi de legionari în noaptea de 26-27 noiembrie 1940 la Jilava” îi include şi pe aceştia doi pe această listă, inspirată probabil dintr-o publicaţie nespecificată a exilului legionar, căci la final se menţionează că „restul de deţinuţi de la Jilava, ale căror nume ne lipsesc aici în exil, erau jandarmi şi comisari de poliţii, asasini de speţa celor descrişi mai sus”.
Semnul de întrebare firesc care se ridică aici este: care a fost atunci soarta lui Vasile Parisianu şi a maiorului Scarlat Roşeanu, de vreme ce totuşi ei nu figurează pe lista oficială, alcătuită de autorităţile antonesciene, a celor care şi-au pierdut viaţa la Jilava în 1940? Ar fi poate un interesant subiect de cercetare pentru cei interesaţi de astfel de amănunte istorice, ca dealtfel şi identificarea acelui colonel Paraschivescu, care poate fi numărat şi el printre complicii la asasinatele din noiembrie 1938.
Continuând cu declaraţia lui Scarlat Roşeanu, acesta susţine în continuare: „Insistenţele mele l-au convins pe maiorul Dinulescu de a renunţa. Maiorul Macoveanu ţinea cu orice preţ să execute chiar singur ordinul primit, spunând că este ostaş bătrân şi că trebuie să execute ordinele.”
Reamintim că ordinul în cauză se referea la împuşcarea celor 14 legionari pe raza judeţului Râmnicu Sărat în noaptea de 28/29 noiembrie 1938. După ce, conform propriei declaraţii, Roşeanu i-a convins pe cei doi să renunţe la executarea acestui ordin criminal, cei trei maiori de jandarmi au trimis superiorului lor, generalul Bengliu, o telegramă prin care îi comunicau că „ordinul nu se poate executa”. Aşteptând multă vreme fără rezultat un răspuns, acesta a venit în urma unei insistenţe telefonice de a li se comunica un ordin, care a fost cel de „Aprob”, transmis de Bengliu la ora 5:55 dimineaţa.
Ca urmare a acestui ordin, cele două camionete cu jandarmi care urmau să-i ridice şi să-i împuşte pe legionarii întemniţaţi s-au deplasat în comuna Bălţaţi (fapt ce concordă şi cu mărturia plutonierului Sârbu), iar maiorii Dinulescu şi Macoveanu s-au deplasat la Bucureşti.
În continuare maiorul Roşeanu declară că în seara acelei zile (29 noiembrie) pe la ora 21 primeşte un telefon de la Dinulescu, care i-a transmis să-l aştepte la Legiunea de Jandarmi din Rm. Sărat. A apărut la miezul nopţii, însoţit de Macoveanu, prilej cu care i-a reproşat lui Roşeanu atitudinea sa din noaptea precedentă: „Ce-am păţit din cauza ta! D-l Colonel Gherovici în faţa D-lui General Bengliu mi-a spus: De ce i-ai spus lui Roşeanu? De ce ai luat contact cu el? El are gura mare şi va vorbi!” La întrebarea lui Roşeanu ce s-a hotărât, Dinulescu i-a răspuns: „Îi luăm şi îi transferăm la penitenciarele Giurgiu şi Turnu Măgurele”, după care cei doi au plecat spre penitenciar împreună cu Roşeanu însoţiţi de cele două camionete de jandarmi. Roşeanu afirmă că Dinulescu şi Macoveanu au luat contact cu maiorul Iliescu, comandantul penitenciarului, care le-a predat deţinuţii în jurul orei 3, iar el, Roşeanu, s-a întors acasă. Conform declaraţiei sale, el ar fi aflat de uciderea legionarilor transportaţi cu cele două camionete abia din ziarele de dimineaţă, exprimându-şi oroarea şi calificând fapta drept o „adevărată barbarie”.
Această declaraţie a maiorului Roşeanu pare cât se poate de veridică, deoarece amănuntele ei sunt perfect compatibile cu cele din declaraţia plutonierului Sârbu de mai jos. Şi acesta afirmă că cele două dube cu jandarmi s-ar fi deplasat cu o noapte înainte spre Râmnicu Sărat, împreună cu maiorii Dinulescu şi Macoveanu, care s-au întâlnit cu Roşeanu. Desigur, plutonierul nu avea cunoştinţă de detaliile întreverderii dintre aceştia, dar confirmă deznodământul ei: întoarcerea într-o primă fază la Bucureşti, după care au făcut cale întoarsă din drum şi s-au încartiruit în comuna Bălţaţi.
Semnificaţia declaraţiei maiorului Scarlat Roşeanu nu stă însă în aceste amănunte (care doar îi conferă o notă de veridicitate), ci în faptul că în asasinarea Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor erau implicate autorităţile de la vârful regimului carlist: nu numai Regele, primul ministru şi şeful Jandarmeriei (lucruri cunoscute), ci şi o serie de alţi demnitari, menţionaţi în rândurile de mai sus, şi care au cauţionat aceste asasinate politice, un veritabil act de terorism de stat. Toţi aceştia fiind, cu câteva luni înainte, până la instituirea dictaturii regale, „stâlpi” de bază ai „democraţiei” româneşti interbelice…
Astfel încât într-un atare context, termenul de „pedepsire”, folosit de legionari pentru împuşcarea lui Armand Călinescu sau a celor întemniţaţi la Jilava în noiembrie 1940 nu pare atât de deplasat, în condiţiile în care dreptatea pe cale legală devenise o imposibilitate.
ANEXE
Declaraţia plutonierului Constantin Sârbu
Am plecat în noaptea aceea din București (28/29 nov. 1938), cu două mașini-dube de la prefectura de poliție. Eram însoțiți de maiorii de jandarmi Dinulescu și Macoveanu. Ajunși în Râmnicu-Sărat am tras la legiunea de jandarmi. Aici, maiorii Dinulescu și Macoveanu au luat contact cu maiorul, de origine evreu, Scarlat Roșianu, comandantul legiunii de jandarmi Râmnicu-Sărat.
În lipsa unui ordin precis, jandarmii n-au mai luat pe legionari. Am fost băgați toți jandarmii în mașini. Imediat ne-am întors la București, dar în același timp sosește din urmă maiorul Dinulescu care ne-a dat ordin răstit: înapoi la Râmnicu-Sărat. Ne-am întors, dar ne-am oprit în comuna Bălțați, la câțiva kilometri de Râmnicu-Sărat, unde am fost cantonați pe timpul nopții. Aici ni s-a dat vin de băut, țigări scumpe și băuturi alese. În zorii zilei, am pornit spre Râmnicu-Sărat. Ajunși în închisoare, am fost băgați toți jandarmii într-o celulă, unde maiorii Dinulescu și Macoveanu ne-au dat instrucțiuni asupra modului cum aveam să executăm pe legionari.
Punând în genunchi pe șoferul mașinii, i-au aruncat un ștreang după gât, pe la spate, arătând cât de ușor se poate executa astfel. Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieșit apoi câte unul afară, în curtea închisorii, și fiecăruia i s-a dat în seamă un legionar.
Mie mi-a dat pe unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu că acesta era Căpitanul, Corneliu Zelea Codreanu.
I-am dus apoi la mașini. Aici, legionarii erau legați cu mâinile de banca din spate, iar cu picioarele de partea de jos a băncii de față, în așa fel că nu se puteau mișca nici într-o parte nici într-alta. Așa au fost legați 10 legionari într-o mașină și patru în cealaltă.
Eu am fost în prima mașină, în cea cu zece legionari, în spatele Căpitanului, și fiecare jandarm era așezat în spatele legionarului ce-i fusese încredințat. În mâini aveam ștreangurile.
Era o tăcere de mormânt, căci nu aveam voie să vorbim, nici noi între noi, jandarmii, și nici legionarii între ei. Ajunși în dreptul pădurii Tâncăbești, maiorul Dinulescu care stabilise cu noi, printr-un cod de semnale, momentul execuției, a aprins la un moment dat lanterna sa electrică, stingând-o și aprinzând-o iarăși de trei ori. Era momentul execuției, dar nu știu de ce n-am executat nici unul. Atunci maiorul Dinulescu a oprit mașina, s-a dat jos, și s-a dus la mașina din spate. Acolo, maiorul Macoveanu fusese mai autoritar; legionarii erau executați. Căpitanul și-a întors puțin capul către mine și mi-a șoptit: „Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei.”. Dar, în aceeași clipă, mai înainte ca el să fi terminat această rugăminte, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara mașinii și pășind înăuntru, cu revolverul în mână, a rostit printre dinți: „Executarea”.
La aceasta jandarmii au aruncat ștreangurile. Cu perdele trase, mașinile și-au continuat drumul până la Jilava. Când am ajuns erau orele 7 dimineața. Aici ne așteptau: colonelul Zeciu, Dan Pascu comandantul închisorii, colonelul Gherovici, medicul legist, locotenent-colonelul Ionescu și alții. Groapa era făcută.
Trași din mașini, legionarii au fost așezați apoi cu fața în jos și împușcați în spate, pentru a se simula împușcarea pe la spate, în timpul evadării de sub escortă.
După aceasta, au fost aruncați în groapa comună. La câteva săptămâni însă, aceeași jandarmi, tot noi, am fost aduși din nou la Jilava, și desfăcând groapa, am aruncat peste ei o soluție dizolvantă și arzătoare, cinsprezece damigene de vitriol.
După aceasta am fost duși să dăm declarații, cum că legionarii, fugind de sub escortă, au fost împușcați. Apoi am fost adunați într-o încăpere a închisorii Jilava, unde colonelul ne-a ținut un discurs, spunându-ne: „V-ați făcut datoria, voi nu sunteți asasini de rând.”. La câteva zile după aceasta, eu am fost chemat în cabinetul colonelului Gherovici, care văzându-mă mi-a spus: „Tu ești voinic, ai fi putut să omori trei deodată.”. Mi-a întins apoi o hârtie pe care aveam să o semnez, spunând că am primit suma de 20.000 de lei drept ajutor de boală. I-am răspuns că „nu sunt bolnav, domnule colonel.”. Colonelul mi-a răspuns: „Mă, Sârbule, nu vezi cât arăți de rău și să-ți păzești gura, căci, altfel ți-o astup cu pământ”, arătându-mi cu mâna un pistol Mauser pe birou. Am fost trimis apoi, ca și ceilalți Jandarmi, în concediu.
Declaraţia maiorului Iosif Dinulescu
Cea mai clară dovadă a celor săvârşite de Dinulescu este propria sa declaraţie dată în faţa Comisiei de anchetă, instituită la ordinul generalului Ion Antonescu, în anul 1940 de la Ministerul de Justiţie, pentru anchetarea crimelor săvârşite sub regimul carlist.
„Într-o zi am fost chemat de fostul preşedinte de Consiliu, Armand Călinescu. în cabinetul lui de lucru se găsea şi gen. Bengliu, Comandantul Jandarmeriei (dovada participării acestuia la asasinat n.n.). Călinescu mi-a declarat atunci că, pentru motive politice Codreanu şi adepţii lui trebuie să fie ucişi. Aceasta ar fi dorinţa regelui. în ziua de 29 noiembrie 1938, la orele 10 seara, Codreanu şi camarazii săi au fost scoşi de la închisoarea de la Rm. Sărat unde erau închişi şi au fost puşi într-un camion. Legionarii au fost puşi în aşa fel încât să poată vedea numai înainte, fiind legaţi în acelaşi timp cu braţele la spate. Ei nu puteau face nici cea mai mică mişcare, erau chiar constrânşi să stea cu capul continuu în sus. înapoia fiecăruia dintre ei se afla câte un jandarm. Eu m-am aşezat lângă şofer. Se călătorea pe şoseaua dintre Bucureşti şi Ploieşti când în zorii zilei de 30 noiembrie, după ce am dat mesajul fixat cu lanterna, jandarmi au scos din buzunar o sfoară (frânghie) pe care au strâns-o în jurul gâtului legionarului ce stătea în faţa fiecăruia dintre ei. în felul acesta Codreanu şi cei treisprezece camarazi ai săi au fost sugrumaţi, în timp ce maşina îşi continua drumul în plină viteză. Puţin după acea am ajuns la fortul Jilava, în interiorul căreia era săpată deja, de trei zile, o groapă mare (Dovada premeditării asasinatelor). După ce camionul a intrat în fort, asupra cadavrelor strangulate s-a tras, în urma ordinului primit de la prim procurorul Zeciu, câte un foc de revolver sau puşcă apoi un medic militar (locotenent colonel lonescu n.n.) constată moartea tuturor legionarilor transportaţi de noi. Cadavrele au fost aruncate în groapă; eu imediat am declarat celor 14 jandarmi că ceea ce făcuseră fusese dispus de către Curtea Marţială şi că a fost o datorie patriotică importantă. Certificatele de moarte se confecţionaseră la Jilava de către colonelul de la Curtea Marţială Zeciu, locotenent colonel Dumitru, (cel care la condamnat pe Comeliu Codreanu la 10 ani închisoare. A scăpat de răspundere n.n.) şi primul Comisar Regal col. Pascu. S-a aruncat pământ în groapă, însă a 2-a zi au fost deshumate şi purtate într-o altă groapă. Asupra lor s-au vărsat multe sticle de acid sulfuric apoi au fost acoperite cu pământ, iar deasupra s-a turnat o placă de ciment. Jandarmii, deşi involuntar, au trebuit să semneze actele de deces în care se spunea că cei 14 legionari au fost împuşcaţi pentru că încercaseră să fugă de sub escortă. Fiecare jandarm a fost răsplătit cu 20.000 lei. Eu am primit 200.000 lei.”
La o întrebare pentru ce în comunicatul oficial s-a spus de o pretinsă împuşcare la al 30-lea km., deşi s-a făcut la km. 40, Dinulescu a declarat că aceasta a fost necesar pentru ca să fie competente autorităţile judeţului Ilfov care trebuiau să facă expunerea în legătură cu anunţarea morţii. Din cele declarate de Dinulescu rezultă că el şi ceilalţi complici au săvârşit crimele de bună voie şi au fost plătiţi pentru fărădelegile lor. Poate exista ceva mai odios?
(preluare din broşura lui Aristide Lefa „Cine au fost «victimele» de la Jilava”)