Aspazia Oţel Petrescu – 100 de ani

Pe 9 decembrie 2023 s-au împlinit 100 de ani de la nașterea doamnei Aspazia Oțel Petrescu, pătimitoare în temnițele comuniste timp de 14 ani și autoare a unora dintre cele mai importante pagini de memorii despre detenția feminină anticomunistă legionară.

Pe Aspazia a trimis-o Dumnezeu în lume în iarna anului 1923 și a chemat-o la El într-o altă iarnă, 94 de ani mai târziu. În acest răstimp petrecut pe pământ, a avut parte de multe ninsori și vijelii, trecerea prin vifornița cea mare a prigoanei comuniste fiind cea mai cumplită dintre toate.

Cu toate acestea, atunci când era întrebată care perioadă din viața ei a fost cea mai frumoasă, îți răspundea cu seninătate, fără a sta pe gânduri: “Închisoarea!” . Și asta pentru că în ciuda încercărilor grele prin care a trecut în cei 14 ani de teminiță grea, Aspazia a trăit acolo adevărate miracole, a cunoscut puterea rugăciunii și a solidarității și, așa cum aurul se lămurește în foc, și-a șlefuit caracterul.

Pornind pe  ”drumul de foc și biruință” al Mișcării Legionare pe când era încă elevă, Aspazia a înțeles de timpuriu că această cale va trece negreșit prin muntele suferinței, pădurea cu fiare sălbatice și mlaștina deznădejdii. A înțeles că viața pe care a ales-o este – așa cum Căpitanul însuși spunea în Cărticică – ”frumoasă prin mulţimea primejdiilor pe care le oferă legionarului, frumoasă prin nobila camaraderie care leagă pe toţi legionarii din întreaga ţară într-o sfântă frăţie de luptă; înălţător de frumoasă prin bărbăteasca atitudine în faţa suferinţei.”

Astfel, asumându-și jertfa și închinând-o pe altarul neamului românesc, Aspazia, la fel ca mulți tineri din generația ei, a reușit să transfigureze suferința. Chinurile care ar fi trebuit să o distrugă trupește și sufletește, au întărit-o duhovnicește, arătându-i calea spre Lumină. Lumină pe care, mai târziu, s-a străduit să o dezvăluie și să o împartă tuturor celor însetați de Adevăr care au căutat-o.

Reper și mentor pentru mulți dintre noi, îndrumător pe calea credinței și a dragostei de neam a generații întregi de tineri, doamna Aspazia a fost o mărturisitoare neobosită a adevărului creștin și legionar până în cele din urmă clipe ale vieții.

În ultimii ani, în ciuda neputințelor vârstei înaintate la care Dumnezeu o învrednicise să ajungă, doamna Aspazia primea în căsuța plină cu icoane din Roman, pe toți cei interesați să afle mai multe despre istoria adevărată a neamului lor, mărturisind despre ororile prin care a trecut generația ei, dar mai ales despre minunile pe care Dumnezeu le-a făcut cu ea și surorile sale de suferință.

Personal, pe doamna Aspazia am cunoscut o mai întâi din cărțile sale. ”Strigat-am către Tine, Doamne” a fost una dintre lecturile de bază care m-au întors la credință și mi-au făcut cunoștință cu adevărul despre Mișcarea Legionară. O carte care care mi-a dăruit modele femine de curaj și demnitate atunci când aveam cea mai mare nevoie de așa ceva.

Și dacă scrierile doamnei Aspazia au schimbat ceva esențial în mine, întâlnirea binecuvântată de mai târziu cu autoarea acestor mărturii a marcat o adevărată “reconfigurare a traseului” vieții mele.

De la doamna Aspazia am învățat multe. Am învățat că pentru vremurile grele care vor veni avem două arme puternice: postul și rugăciunea. Și că orice s-ar întâmpla ”nici o frică nu trebuie să fie mai mare decât frica de Dumnezeu”. Că aceasta nu este altceva decât teama de a nu pierde iubirea Lui,  sau ”frica de a nu ofensa o iubire perfectă”. Și dacă avem această frică, cel rău nu va reuși să ne înspăimânte, oricât de mult ar încerca.

Am învățat ca nimic nu ii este mai neplăcut lui Dumnezeu decât duplicitatea, boală grea moștenită de poporul nostru din anii de dictatură comunistă, boală de care doar cei “conservați” în cumplitele temnițe ale acestui regim diabolic au scăpat.

Am învățat că Răul nu trebuie provocat, că “mucenicia provocată nu este mucenicie” și că – așa cum spunea și părintele Ghelasie de la Frăsinei – răul nu trebuie nici blamat. Cu alte cuvinte, nu trebuie să devenim obsedați de a demasca răul din jur, vorbind și scriind mereu despre el. ”Răului nu îi faci rău dacă zici despre el că este rău”, spunea ea. El, Răul, chiar asta vrea să fie: rău. Pentru el asta nu este o insultă, ci o glorificare. Cu cât spunem mai mult despre rău că este rău, cu atât mai mult acesta poate să se răspândească și puterea lui va crește.  ”Când vrăjmașul este mare și tare, nu-l provocăm, nu-l alarmăm, nu-l contrazicem, nu-l blamăm. Ne rugăm și postim.” spunea ea.

Am mai învățat că nu există rău mare și rău mic, că Raul e rău și prin urmare indiferent de dimensiunea care i s-ar atribui într-un context sau altul, Raul nu trebuie ales niciodată și cu nici un preț.

Sigur, acestea sunt doar câteva dintre învățăturile primite de la ea în cei patru ani în care am vizitat-o cât de des am putut (poate chiar mai des decât și-ar fi dorit ea să o fac), dar  sunt cele pe care eu am reușit să le înțeleg eu cel mai bine.

Spre finalul vietii, doamna Aspazia mi-a dat și o lecție despre ce înseamnă dragostea adevărată, dragostea “agape”, atât de diferită de atașamentul de tip dependent pe care mulți dintre noi îl confundăm cu iubirea. Că, practic, singurul de care ar trebui să ne atașăm în acest fel este Dumnezeu și că doar prin Hristos și în Hristos putem ajunge la dragostea după care sufletul nostru tânjește.

Lecția a fost una destul de dură pentru mine și trebuie să recunosc că încă incerc sa o înțeleg. Cert este că m-a așezat pe un drum al introspecției și al căutării de sine, drum la capătul căruia nădăjduiesc că voi găsi vindecarea sufletească și dragostea aceea care “nu cade niciodată”.

Dincolo de ceea ce am învățat de la ea eu și toți cei care am cunoscut-o, cred că cea mai de preț moștenire pe care doamna Aspazia a lăsat o neamului românesc este aceea că a păstrat vie memoria surorilor ei de suferință și a legionarelor care i-au fost mentori și modele.

Prin scrierile sale, prin interviurile pe care le-a acordat și discuțiile cu cei care îi treceau pragul, doamna Aspazia a recompus cu talent și dragoste portrete ale unor adevărate eroine ale neamului nostru. Făra ea, multe dintre acestea ar fi fost sortite uitării, iar despre altele am fi avut informații mult mai puține.

Datorită ei, numele acestora și încercările prin care au trecut cu mult curaj și demnitate vor rămâne înscrise în istorie. Și poate, peste alte sute de ani, atunci când ”istoria se va obiectiva” – cum îi plăcea doamnei Aspazia să zică – copiii vor învăța la școală și despre aceste mari eroine care și-au jertfit tinerețea și chiar viața pentru Învierea Neamului Românesc.

Până atunci este de datoria noastră să ducem mai departe această moșteniere și să spunem pentru ea, la cea aniversar, Aspazia Oțel Petrescu! Prezent!

Subiectul precedent

Moța-Marin 2024 - 87 de ani de la marea jertfă

Default thumbnail
Subiectul următor

Criza democraţiei

Cele mai recente din

Decemvirii (28)

Presa oficială și clasa politică la moartea lui Stelescu  Vestea morții lui