A stârnit o mare nelinişte în cercurile politice şi intelectuale din Occident ultima carte a gânditorului francez Jean François Revel, intitulată „Comment les démocrats finissent“ apărută în acest an. Esenţa cărţii constă în afirmaţia că „o victorie a comunismului este probabilă, dacă nu chiar ineluctabilă“.
Comentatorul francez începe prin a înşira progresele expansiunii comuniste în lume de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. E o realitate pe care nu o poate tăgădui nimeni, nici conducătorii democraţiilor occidentale. Cum s-a ajuns la această situaţie gravă, fără să se producă până acum o reacţie salvatoare? Cu o documentare impecabilă, Revel descrie superioritatea strategiei şi tacticii comuniste, planurile de lungă durată ale Sovietelor, abila exploatare a neînţelegerilor din lumea liberă, utilizarea masivă a războiului rece şi a dezinformării, momeala economică şi financiară azvârlită Vestului şi acum, în timpul din urmă, exploatarea dorinţei de pace a popoarelor industrializate.
Critica lui Revel nu menajează nici pe oamenii politici care s-au făcut vinovaţi, prin lipsa lor de prevedere şi prin laşitate, de această continuă retragere a democraţiilor în faţa totalitarismului roşu.
Va servi oare analiza realistă a lui Revel la trezirea Occidentului din letargia politică în care se complace şi la reînvierea spiritului de rezistenţă contra agresiunilor continue ale Sovietelor? Ne îndoim că se va ajunge la acest rezultat sănătos, pentru că declinul naţiunilor libere continuă chiar în perioada Reagan, care pare să incorporeze cele mai straşnice virtuţi americane ale acestui popor tânăr şi viril. Nu se vede nici din partea acestei administraţii [în anii 1982-83, n.r.] o atitudine categorică contra invaziei comuniste nici chiar în America Centrală, unde însăşi securitatea Statelor Unite este ameninţată.
Noi credem că Jean François Revel n-a mers cu analiza până în adâncurile problemei, mulţumindu-se să cerceteze fenomenele de suprafaţă. Referitor la această temă a deficienţelor congenitale ale democraţiilor în faţa unui sistem totalitar, ar mai fi ceva de adăugat. Nu democraţia, ca sistem politic, este responsabilă de această cascadă de dezastre în faţa expansiunii comuniste în lume. Democraţia, cum am scris şi în altă parte, nu e un ideal, nu e o concepţie de viaţă, nu e o forţă morală, capabilă să antreneze masele în luptă. Democraţia are un rol mult mai modest, ea este o tehnică politică de înregistrare a curentelor de opinie într-un popor. Ea stabileşte de câte procente de popularitate se bucură fiecare partid când se prezintă în faţa alegătorilor. E un procedeu de luare a pulsului unei naţiuni, care nu avantajează pe nimeni şi care se mulţumeşte să identifice aria de desfăşurare a fiecărei formaţiuni politice. După ce şi-a îndeplinit acest rol, de gardian al opiniei publice, intră în adormire până la viitoarele alegeri. Nu democraţia guvernează o ţară, ci partidele descoperite de ea a fi pe placul majorităţii populaţiei.
Partidele exprimă energiile unei naţiuni. Ele sunt purtătoare de idealuri, de credinţe, de programe politice, de steaguri de luptă. Aşa se explică faptul că democraţia poate merge mână în mână cu liberalismul individualist, cu socialismul, cu democraţia creştină şi cu toate grupările politice care îi respectă formula de valorizare a curentelor de opinie publică. Nu e democraţia responsabilă de succesele comunismului în lume, pentru o tehnică social-politică nu se poate opune unui ideal. Comunismul, lăsând la o parte aspectele lui distructive, este totuşi un ideal, un ideal desigur negativ, o expresie a puterilor răului, dar totuşi reprezintă o idee, o concepţie, care antrenează masele populare. Ceea ce patronează democraţia, organizarea procesului electoral, nu dezlănţuie automat forţele de rezistenţă ale unei naţiuni contra pericolului comunist. E treaba partidelor să ia măsuri contra acestui pericol, când ajung la putere, pe baza rezultatului obţinut în alegeri. Deci, trebuie să deplasăm răspunderea de la democraţii spre partide, purtătoare de cuvânt ale naţiunii, ca instrumente de realizare a voinţei ei.
Când însă partidele îşi asumă răspunderi în stat, devenind partide de guvernământ, se iveşte o nouă dificultate. Partidele de azi, partidele moderne, nu mai sunt exclusiv expresia voinţei alegătorilor, ci sunt afectate în forme şi grade diferite, de virusul comunist. Nu există partid care să nu sufere de alterări interne provocate de infiltraţiile bolşevice. În modul acesta, capacitatea de reacţiune a partidelor în faţa pericolului comunist este diminuată de prezenţa acestui aparat ocult în sânul lor. Ori de câte ori ar trebui să se ia o decizie energică contra unui nou act de provocare al Sovietelor, cum ar fi invazia Afganistanului, reţeaua tovarăşilor, care operează la cel mai înalt nivel al partidelor, se interpune temporizând reacţia şi diluând-o. După Afganistan, America a decis sancţiuni economice contra Rusiei, între care şi interdicţia exportării de material pentru construirea faimosului gazoduct din Siberia, pentru ca mai târziu să se renunţe şi la acest mijloc minor de a face presiuni asupra Moscovei abandonând pe luptătorii afgani sorţii lor. Aşa au procedat democraţiile occidentale în toate cazurile când au fost puse în faţa unui fapt împlinit de agresiune sovietică. Multe vorbe, multă indignare, multă agitaţie şi nimic concret pentru a pune la punct pe agresor.
Vicisitudinile politicii occidentale se explică prin aceste forţe oculte care lucrează din interiorul partidelor. Când forţele tradiţionale, conservatoare, se regrupează şi reuşesc să se impună în stat, atunci se notează o încordare în relaţiile cu Moscova; când însă îşi iau revanşa reţelele moscovite, atunci deraiază şi politica occidentală spre abandon şi concesiuni, „în interesul salvării păcii“. Un episod dramatic al acestei lupte de tendinţe în sânul democraţiilor vestice s-a petrecut în cursul celui de-al Doilea Război Mondial. Churchill urmărea cu tenacitate deschiderea celui de-al doilea front în Balcani, cu gândul de a salva Europa centrală şi sud-estică de ocupaţia sovietică. Dar Roosevelt, înconjurat de personal de orientare sovietică, s-a opus cu violenţă planului Churchill, şi s-a înţeles cu Stalin încă de la Teheran, cu consecinţele care se cunosc.
Jean François Revel, cu lucida lui analiză, are dreptate. Dar n-a adâncit fenomenul, mergând până la rădăcinile lui. Factorul care va provoca în mod „ineluctabil“ moartea democraţiilor, nu este democraţia în sine, bazată pe vot şi alegeri, ci ţesuturile străine transplantate în partide şi care nu sunt decât prelungirile Moscovei. Partidele suferă un proces de alienare în profitul comunismului mondial.
Lupta nu e terminată. Mai există elemente lucide în partidele occidentale, care fac eforturi să scape din strânsoarea bolşevică, ştiind că odată bătălia pierdută le va veni şi lor rândul să piară alături de naţionaliştii de toate culorile, cum s-a întâmplat în ţările din răsărit.
II.
Spuneam în articolul precedent că nu democraţia apuseană este responsabilă de expansiunea comunismului în lume, ci partidele politice ce ies triumfătoare din urne şi guvernează. Ele sunt bolnave, corupte de virusul bolşevic, şi nu mai au energia necesară ca să se opună acestui pericol. Putem da nenumărate exemple. De la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi până astăzi, partidele occidentale n-au fost în stare o singură dată să se înfrunte cu agresorul bolşevic, respingându-l şi determinându-l să nu mai calce linia de demarcaţie dintre cele două blocuri. Vorbim de noile cuceriri sovietice şi nu de sferele de influenţă, definitiv stabilite la Yalta şi recunoscute formal şi legitim prin Actul Final de la Helsinki. Partidele occidentale de toate nuanţele nu numai că au abandonat orice veleitate de a recupera Europa răsăriteană, dar nu sunt în stare nici să apere restul lumii libere. În America, în Asia, în Africa, forţele comuniste înaintează victorios, subjugând ţară după ţară şi popor după popor, fără a întâmpina altă rezistenţă decât aceea a indignărilor verbale. O astfel de atitudine, absurdă din punct de vedere al propriei securităţi, nu se poate explica altfel, decât că partidele care guvernează în Occident sunt cariate din interior şi aservite forţelor subversive ale comunismului mondial.
Dovada declinului partidelor politice din lumea liberă ne-o procură şi atitudinea lor faţă de fascism, naţional-socialism şi celelalte mişcări naţionaliste din Europa. Până astăzi agită spectrul unui pericol „fascist“ în lume, uitând de adevăratul pericol şi nefăcând nimic pentru a-l combate: pericolul comunist. Cu o satisfacţie sadică se năpustesc asupra ultimilor supravieţuitori ai ţărilor învinse în al Doilea Război Mondial, acuzându-i de toate crimele imaginabile şi nici nu cutează măcar să tulbure cu vreo vorbă mai tare tiranii care au asasinat până acuma cel puţin 60 de milioane de oameni. Aceştia sunt „tabu“, aceştia se bucură de imunitate anticipată din partea partidelor din Occident, oricâte vieţi au stins şi vor mai stinge.
Se măsoară cu două măsuri: foarte straşnici cu ultimele vestigii de „fascism“ şi foarte reezrvaţi şi chiar amabili cu maeştrii totalitarismului, dacă poartă în frunte efigia lui Lenin. Normal ar fi ca partidele politice din Occident să arate aceeaşi repulsie şi faţă de comunism şi să caute prin toate mijloacele să-l combată şi să-l anihileze. E vorba doar de salvarea libertăţii în lume, sugrumarea în toate ţările dominate de Moscova. Aici se descoperă duplicitatea partidelor din Occident. Faţada e frumoasă: democraţie, libertate, pluralism politic. Dar în interiorul lor, ochiul Moscovei şi-a asigurat complicităţi atât de puternice încât nicio reacţie salutară nu este posibilă. Şi chiar dacă apare din când în când câte un om excepţional, care-şi dă seama de grozăvia pericolului comunist, acesta e imediat încercuit şi denunţat ca tulburător al păcii. Dacă se citeşte acum presa internaţională, cititorul are impresia că Reagan este agresorul, este omul rău care vrea să azvârle omenirea într-un holocaust nuclear. A ajuns şi Reagan să fie acuzat de „fascism“ în metodele lui de guvernare!
Înverşunarea cu care comuniştii atacă pe oricine se opune imperialismului lor cu calificativul de „fascism“ este explicabilă, deoarece mişcările de acest gen au salvat Europa de bolşevism în perioada dintre cele două războaie. La sfârşitul Primului Război Mondial, partidele politice din Europa, expresie a sistemului de guvernare democratic, au intrat în criză. Alternativa la această criză nu era decât comunismul implantat în Rusia. Deci, sau democraţie, sau comunism. În acest moment decisiv pentru soarta Europei, când vechile partide dădeau semne de descompunere şi abandon, s-a ivit a treia cale, alternativa naţionalistă, care în Italia s-a numit fascism, în Germania naţional-socialism, în Spania falangism, în România legionarism, şi aşa mai departe. Cum în Italia a biruit întâia oară noua direcţie, sub forma unui stat, toate celelalte mişcări au fost asimilate cu fascismul, fapt care nu corespundea adevărului, căci fiecare din aceste mişcări îşi avea caracteristici proprii, specifice neamului în care au apărut.
Mişcările naţionaliste care au apărut între cele două războaie, indiferent de numirile lor, avea ceva în comun: anticomunismul lor. Toate s-au ivit din necesitatea de a apăra pământul patriei de bolşevism. Aceasta a fost raţiunea lor primordială de existenţă şi comunitatea de idealuri care le unea. Carenţa democraţiei, mai bine zis carenţa partidelor care guvernau în Occident, a determinat reacţia naţionalismului european. Civilizaţia creştină şi europeană, în faţa debilităţii partidelor vechi, şi-a făurit o nouă armă în luptă, care şi-a găsit expresia în Statele Revoluţiilor Naţionale.
Cu ivirea acestor state, problema se complică considerabil pentru Moscova. Căci nu mai avea în faţă nişte regimuri democratice degenerate, capabile să fie subminate din interior, ci state puternice, de tip autoritar, în care toate forţele erau concentrate în mâna unui dictator. Comunismul, în inalterabila lui credinţă în victoria lui finală contra vechii lumi, era ameninţat din temelii.
În acest moment dramatic şi decisiv pentru soarta lumii întregi, când Statele Revoluţiilor Naţionale trebuiau să mobilizeze întreaga Europă în campanie contra Rusiei, tocmai aceste state au făcut tragica şi neiertata greşeală să se abată de la marea lor misiune. În loc de a-şi concentra toate sforţările pentru a lichida imperiul comunist, au deviat ele însele spre ţeluri imperialiste: Mussolini urmărind să refacă, sub egida Italiei, vechiul imperiu roman cu bazele în Mediterană, iar Hitler să reconstruiască vechiul imperiu germanic, pentru o durată milenară. În modul acesta, comunismul mondial şi Stalin în particular au primit un ajutor nesperat chiar de la duşmanii lor ideologici. Popoarele europene văzând că Hitler şi Mussolini nu urmăresc salvarea Europei de primejdia din răsărit, ci aservirea ei într-o nouă constelaţie, s-au opus planurilor lor imperialiste şi au devenit aliaţii bolşevismului. E cazul tipic al Poloniei, care, deşi ostilă Rusiei Sovietice, a fost silită să lupte contra Germaniei, pentru a-şi apăra independenţa.
Când, în sfârşit, Hitler şi-a adus aminte de misiunea lui primordială şi s-a decis să atace Rusia, răul se făcuse. Europa zăcea în ţăndări, distrusă tocmai de aceia care pretindeau că luptă contra bolşevismului. Ofensiva germană s-a prăbuşit pentru că i-a lipsit sprijinul Europei. Exact ca Napoleon. Cu o Europă îngenuncheată nu se puteau cuceri vastele spaţii din răsărit.
Prăbuşirea care a urmat nu e decât rezultatul acestei erori strategice iniţiale. În lupta contra Moscovei trebuia coalizată întreaga Europă şi nu pierzând încrederea popoarelor ei prin agresiuni imperialiste.
Italia şi Germania au întârziat procesul de cucerire a lumii de către comunism cu 20 de ani, au dat o respiraţie Europei, dar n-au înlăturat această primejdie. Astăzi se repetă situaţia, exact în termenii în care s-a încheiat Primul Război Mondial. Deoparte comunismul, infinit mai periculos, de altă parte democraţiile vestice, incapabile să se reculeagă şi să-şi recunoască inamicul. Nu e democraţia de vină, ci partidele care s-au ridicat la putere şi au condus statele după război. Toate, fără excepţie, s-au comportat lamentabil faţă de ofensiva comunistă, care are ca ţel final cucerirea lumii întregi. Partidele apusene s-au distins prin confuzie, prin lipsa oricărei strategii, prin retrageri continue în orice punct de fricţiune de pe glob. Când era nevoie de o confruntare cu Sovietele, au preferat să mai dea ceva din trupul altor popoare, ca să mai câştige câţiva ani de pace.
Şi nici nu se putea întâmpla altfel, căci partidele politice din Occident suferă de profunde infiltraţii comuniste. Armata invizibilă a Kremlinului e mult mai eficace decât tancurile şi bombele nucleare ale sovietelor.
Din această perspectivă, completată analiza lui Jean François Revel cu examenul partidelor politice, responsabile de înfrângerile suferite de lumea occidentală, profeţia lui e justă: democraţiile vor sfârşi înghiţite de comunism, dacă nu se va produce miracolul unei zguduiri morale în Europa şi America.
Horia Sima, Ţara şi Exilul, an XIX, 1982-83
