Nae Ionescu: Trei Crai de la Răsărit

Doamne, noi suntem cei Trei Crai de la Răsărit, de când îi auzi pomeniţi în fiecare cântec de stea! Îţi aduci aminte când ne-ai văzut ultima oară? Era frig în staul. Doar boarea caldă pe care o suflau deasupra chipului Tău boii unui om sărac. Şi erai aproape singur. Iosif se ţinea tăcut la uşă, păstorii, ghemuiţi umil la picioarele Tale.

Noi venisem aduşi de stea – ca să ne închinăm unui Rege. Era unul? Iată, noi nu ştim nici acum. De o mie nouă sute treizeci şi atâţia de ani facem însă mereu drumul acesta. Căci, de îndată ce ni se arată steaua, noi trebuie să o urmăm.

Dar drumul e lung. Tu nu ştii tocmai de unde venim. Dacă ţi-om spune: din Ecbatana, poate că ai înţelege. E praf pe drum şi vânt, şi tâlhari se aţin la cheile munţilor. Ne cad caii de sete şi îngenunche cămilele. De o mie nouă sute treizeci şi atâtea ori am venit – şi tot nu înţelegem. Vom mai veni? Cât şi de ce? De ce, Doamne, ne pui pe drumuri în fiecare an, de ce ne amăgeşte steaua Ta în fiecare an, dacă în fiecare an ai să mori? Eşti stăpânul vieţii, sau nu? Şi al cărei vieţi?

Doamne, cântecul spune că suntem înşine stăpâni de oameni, dar nu e adevărat. Noi suntem magi. Deci ţinem numai cheia stăpânirii. Dar nu pentru noi, ci pentru Regi. De ce ai spus că Împărăţia Ta nu e din lumea asta? E adevărat? Iar dacă da, de ce ne trimiţi în fiecare an steaua? Tu ştii că pentru noi, magii, nu e decât o lume: aceasta, cea din noi. Ne poţi da aci, pentru nevoile noastre, o mână de ajutor?

Abia văzuşi, Doamne, lumina zilei şi, iată, ai şi intrat în agonie. Şi până la sfârşitul veacului vei agoniza, schimbând însăşi faţa acestuia într-o tragică agonie. La ce bun? Noi îţi trimitem această carte de pe drum la-ntors acasă. Şi anul acesta am venit. Nu te-am mai găsit însă singur. Erau toţi de faţă. Bunii şi răii. Şi abia dacă ne-am putut strecura pe uşă, de am dat în genunchi, într-un colţ. L-am văzut însă privindu-Te cruciş, la picioarele Tale, pe Irod. Pe Irod împărat. Căci anul acesta Irod n-a mai omorât pe cei patrusprezece mii de prunci. De ce să o mai facă? Acum ştie că Te-ai născut, unde şi cum – şi cine eşti. Te-a crestat deci cu semnul cu care se înseamnă feţii de domn; şi Te-a dat în grija celor alor săi, de după el, ca să te răstignească. Când se va împlini sorocul. Iată, l-au adus şi pe Iuda cu ei, ca să Te cunoască; nu e decât un copil, dar, de pe acum, Iuda care Te va vinde. Stai, deci, din ieslă sub semnul morţii. Te vor spânzura şi anul acesta pe lemn.

Şi pentru că am îmbătrânit, şi pentru că am obosit, ni se strecoară, Doamne, deznădejdea în suflet. Noi nu putem înţelege jertfa aceasta de fiecare an, de fiecare clipă, pentru noi, aşa … Nu putem înţelege mântuirea noastră prin moartea Ta. Pe cine ai înfrânt? Pe duşmanii noştri de dincolo? Duşmanii noştri sunt aci. Nu suntem, Doamne, decât nişte bieţi magi. Ai împărăţiei lumii acesteia. Aci suferim, aci vrem să fim mântuiţi.

Noi ştim, Doamne, că tot ce faci împlineşte hotărârea care e scrisă undeva. Dar şi Scriptura asta tot Tu o faci. Iar dacă nu Te-ai fi născut ca să mori, ci ca să stăpâneşti în veac, şi Scriptura ar fi fost altfel. De ce nu ai înţeles, Doamne, că noi de la Tine asta am aşteptat, că în fiecare an, de o mie nouă sute treizeci şi atâtea de ori, cu asta ne amăgim? De ce voieşti să ne dai, Doamne, mai mult decât ne poate îndura fiinţa?

Adu-ţi aminte, Doamne, că demult o regină din părţile noastre a venit aci, la curtea unui rege puternic şi că a plecat îndestulată. Iar noi, nu. Nu, după legea noastră. De aceea fiecare Ţi se închină azi în nădejdi pe cari nu le vei împlini, noi o ştim, şi mâine vor trece pe lângă Tine fără să Te mai vadă. De aceea Te-ai născut?

Nu. Gândeşte-Te că în curând vei merge iarăşi pe Muntele Carantania şi iarăşi vei fi ispitit de diavolul. Stai, deci, de data aceasta de trei ori la cumpăneală înainte de a striga: apage Satana! Căci mai suntem şi noi. Noi, care gemem, flămânzim şi însetoşăm după puterea de aci; şi pe care trebuia să ne întrebi atunci când Te-ai hotărât atât de tare să ne mântui, încât nu pregeţi nici în faţa lemnului de spânzurătoare.

…Căci, dacă e să treacă de la Tine acest pahar, fă, Doamne, să treacă aşa cum voim noi!

Nae Ionescu – Cuvântul, 25 decembrie 1932

Default thumbnail
Subiectul precedent

Victorii românești, victorii legionare (4)

Subiectul următor

Comemorarea anuală Valeriu Gafencu 2024

Cele mai recente din