Victorii românești, victorii legionare (4)

Evoluția de aproape un secol a Mișcării Legionare s-a împletit până la identificare cu existența neamului românesc, cu mersul lui în istorie, fiind expresia cea mai profundă a frământărilor sale, a luptei lui pentru supraviețuire demnă, a transformării lui lăuntrice, a dorului său de Absolut. Un secol de suferințe și jertfe imense, unele sublime, care merită dezgropate și cunoscute, care dovedesc vitejia și tăria românească și care sporesc comuniunea Neamului cu Dumnezeu.

Dar drumul legionar al neamului românesc este un drum al Biruinței, al Biruinței obținute prin focul luptei cu tine însuți ( în educația legionară “intră un om și iese un erou”) pentru ca apoi eroul să înfrunte dușmanii țării, din interior și din exterior.

Începând cu victoriile individuale ale Căpitanului (unele de mare forță simbolică) în luptele complet inegale din perioada pre-legionară (1919-1927), românii înrolați sub steagul Arhanghelului au învins în numeroase confruntări prin forța Spiritului legionar, prin capacitatea lui de a mobiliza și orienta energiile naționale. Unele victorii au avut doar o amploare locală dar au iradiat prin eroismul lor luminos, altele mai târziu au avut anvergură națională și ecou internațional. În perioada 1937 -1945 Mișcarea Legionară a fost o forță de primă mărime pe care nimeni nu o putea ignora, iar în rezistența împotriva comunismului ( în țară și exil) a fost de departe oștirea cea mai numeroasă, mai organizată și mai consecventă.

 

Căpitanul pe Rarău

„Primăvara lui 1924… Eram zdrobit sufletește. Mi s-au năruit toate planurile. Am lăsat în voia sorții și cărămidăria și am plecat cu primul tren în Bucovina la Câmpulung. De acolo, pe cărările înverzite, m-am ridicat încet în munte, ducând poveri în suflet, durerile umilinței de ieri și chinurile nelămuririi pentru ziua de mâine. Pare că nu mai aveam nici un prieten în lume în afară de muntele acesta: Rarăul, cu schitul de pe el. Sus, m-am oprit la aproape 1.500 m înălțime. Privesc peste munți și peste dealuri la sute de kilometri, dar nici o priveliște nu-mi putea alunga dinaintea ochilor priveliștea infamiei și umilirii la care am fost expus, alături de tinerii mei camarazi. Plânsul lor îl auzeam și acum și mă durea. Se înserează! Nici o țipenie de om. Numai copaci și vulturi care țipă la stânci. Cu mine nu am decât sumanul și o pâine. Mănânc puțină pâine și beau apă dintr-un izvor care șerpuiește printre pietre. Îmi adun lemn cu lemn și-mi fac un adăpost. O colibă. Aici în această locuință am rămas o lună și jumătate. Puțina hrană de care aveam nevoie, mi-o aduceau ciobanii de la stâna lui moș Piticaru. Stăteam pe gânduri și-mi era rușine să mă dau jos printre oameni. Oare ce păcate voi fi făcut de mi-a trimis Dumnezeu această nenorocire pe cap, tocmai acum când voiam să încep un plan așa de mare și frumos? Îi scriu lui Moța: „Nu știu ce am: parcă nu mai sunt eu! M-a părăsit norocul. Mă urmărește pas cu pas nenorocul de o bucată de vreme ; de orice mă apuc, îmi merge rău. Și când în luptă nu te mai slujește norocul, încep să te părăsească toți cei din jur. Cu 30 de victorii îi aduni, e suficient o singură înfrângere ca să te părăsească.”

Sufletul îmi era străbătut de îndoieli. Eram la răspântie de drumuri. Luptam pentru țară și eram tratați ca inamici ai neamului. Eram loviți fără milă de guvern, de poliție, de jandarmi, de armată. Să întrebuințăm și noi forța? Ei sunt Statul: cu zeci de mii, cu sute de mii. Noi, o mână de tineri, cu trup istovit de greutăți, de foame, de frig, de închisoare. Ce forță suntem noi, ca să putem avea măcar o mică șansă de victorie? Dacă încercăm, vom cădea striviți. Și la urmă, Țara zăpăcită de presa jidănească, va zice că am fost niște nebuni. Să nu întrebuințăm violența și forța, cum o întrebuințează ei? Te provoacă, îți schingiuiesc oamenii, ți-i împrăștie și te omoară. Să ne lăsăm omorâți? Dar până la vârsta noastră, noi n-am apucat să scriem nimic și lumea nici măcar nu va ști pentru ce ne-au omorât. Mai bine să plecăm cu toții din țară. Să plecăm și să blestemăm; să pribegim prin lumea largă. Mai bine să cerșim din țară în țară, decât să fim umiliți aici pe pământul nostru, până la ultima expresie a umilirii.

Sau să cobor de aici cu arma în mână și să fac dreptate. Să înlătur fiara care s-a pus de-a curmezișul drumului și a vieții unui neam. Dar ce mai facem cu planurile noastre după aceea? Voi muri, atunci pe loc, ori voi muri în închisoare; căci eu nu mai pot rezista regimului din temniță. Mie-mi place libertatea. Dacă nu o am, mor. Dar cu Moța ce fac? Căci o astfel de încercare înseamnă sacrificarea mea și sacrificarea lui Moța, ale cărui sorți de achitare vor scădea complet. Tot grupul nostru va fi sfărâmat. Degeaba toate gândurile noastre, toate planurile de organizare; totul se sfârșește aici. O lună jumătate, stând acolo în vârful muntelui, m-au chinuit aceste gânduri fără să le pot da o dezlegare. De griji, de chinuri, începuse să mă doară pieptul și simțeam cum mi se sleiesc puterile. Eu fusesem un om aprig, căruia nimeni nu-i stătea înainte. Aveam siguranță și încredere în puterile mele. Oriunde mă duceam, învingeam. Acum mă încovoiaseră greutățile vremii! Mă cobor. Las totul în voia sorții; acum nu pot să dau nici o dezlegare. De acum însă umblu cu revolverul la mine. Și la cea dintâi, cea mai mică provocare, trag; de la această hotărâre nu mă va mai clinti nimeni. Plec la cărămidărie. Acolo, Grigore Ghica, rămas șef, și-a făcut datoria în mod exemplar. Numărul cărămizilor se înmulțise în mod simțitor. Se făcuseră două cuptoare de câte 40.000 de cărămizi. Era pe 15 iulie. Băieții m-au primit cu duioșie. Pe șantier nu se întâmplase nimic deosebit.

Presa demască abuzurile lui Manciu

Nelegiuirile de la 31 mai ne-au strivit sufletește prin loviturile, umilința și dezonoarea la care am fost expuși. O rană deschisă, care se adâncea tot mai mult, ne consuma viața și parcă ne atrăgea spre mormânt. Umilirea pe care o simți când ai fost dezonorat, tu și toți ai tăi, îți dă un sentiment de profundă durere, care te face să ocolești lumea din cauza rușinii de a te mai întâlni cu ea. Pare că simți că această lume te disprețuiește, râzându-ți în față, că n-ai fost capabil să-ți aperi onoarea; că primejduiești însăși societatea, lăsând să se creadă, prin lașitatea ta, că un zbir are putința, nepedepsit, să o dezonoreze și să o lovească după bunul său plac. Aceste dureri creșteau în măsura în care încercările noastre de a căpăta o satisfacție legală erau respinse cu un cinism care ducea la disperare. La procesele pe care cei lezați le intentaseră, aceștia riscau să fie bătuți din nou de poliție, de astă dată în chiar pretoriul justiției și chiar în fața judecătorilor. Iar la urmă, ieșeau condamnați reclamanții.

Faptul petrecut la 31 mai n-a rămas fără răsunet. Extrag din ziare mai jos ecoul acestor fapte în lumea românească și în același timp încercările ei de a căpăta o satisfacție.„Universul” din 8 iunie 1924, publică sub titlul: POLIȚIA DIN IAȘI. STUDENȚII AU FOST BĂTUȚI DE ÎNSUȘI PREFECTUL POLIȚIEI: „Ni-l închipuim pe Dl. Manciu, prefectul poliției din Iași, ca pe unul din cei mai străluciți polițiști ai veacului trecut, ilustrat prin violență și brutalitate. Dl. prefect Manciu, deși polițist din 1924 și într-un oraș de cărturari ca Iașii, și-a inaugurat sistemul de anacronice violențe polițienești, anul trecut la congresul profesorilor universitari. D-sa a fost în stare să ție în loc un congres de dascăli universitari, fiindcă așa-i dictau impulsiile polițiste. Degeaba s-a protestat apoi, căci Dl. prefect al poliției Iași își avea temeiuri sprijinitoare politice, împotriva jignirii aduse celei mai alese categorii de intelectuali. Și de atunci Dl. Manciu și-a continuat cu osârdie procedeele polițienești pe care le-a ilustrat mai ales zilele trecute, când a bătut, a bătut cu sete, a lovit cu stăruință, a însângerat cu răutate pe studenți și a ordonat apoi subalternilor d-sale să-l imite cu aceeași râvnă de brutalitate. Orice ar fi făcut studenții de la Iași, dacă ar fi fost asasini chiar, nu trebuia să fie bătuți. Întâi, să se fi făcut anchetă, să se fi sesizat parchetul, să fi fost arestați, legați în fiare dar nu snopiți în bătaie. Dl. prefect Manciu e desigur obligat în însărcinările sale să aplice și anume ordonanțe în ce privește protecția animalelor. Credem chiar că le aplică. Prin urmare D-sa păzește să nu fie bătuți caii, să nu fie torturați porcii. Și totuși Dl. Manciu, care va fi făcut ca student, studii de drept penal și va fi citit ceva din literatura penală, pe care poate că îi va fi recomandat-o chiar distinsul penalist, Dl. Iulian Teodorescu, care propovăduiește spulberarea acțiunilor brutale și din pușcării, a bătut personal pe studenți, i-a schingiuit, i-a umplut de sânge. Dar dacă studenții bătuți nu vor fi vinovați de nici una din absurditățile ce li se aruncă în spate? Atunci? Bătaia se întoarce? E desigur nevoie de o anchetă judecătorească. Dar mai e nevoie de o sancțiune care să pună pe dl. Manciu în imposibilitate de a-și mai fortifica mușchii pe capetele studenților.”

Între altele „Universul ” din 10 Iunie 1924, publică sub titlul: IAȘII SUB TEROAREA PREFECTULUI DE POLIȚIE „…Transportați în beciurile Poliției, acești studenți au fost supuși la cele mai groaznice chinuri. Unii dintre ei au fost spânzurați cu capul în jos, loviți peste tălpile picioarelor cu vâna de bou. Studentul Corneliu Codreanu a fost legat, apoi pălmuit și torturat de însuși prefectul de poliție. Sănătatea lui este zdruncinată. Ceilalți studenți arestați prezintă grave leziuni corporale. Trei sute de studenți au reclamat faptele de mai sus procurorului general, cerând ca medicul legist să examineze starea colegilor torturați.

În ediția specială a ziarului „Unirea” din 1 iunie 1924, Dl. Prof. A. C. Cuza publică un judicios articol din care extrag: „Dar în fața acestor necontenite brutalități și samavolnicii nenumărate, fără motiv – făcute anume ca prin teroare să îngrijească studențimea creștină – două întrebări se pun hotărâtoare: Ce vrea guvernul, care susține un asemenea polițai în fruntea unui oraș ca Iașiul? Ce vrea polițaiul el însuși? Voiesc ei înșiși ca din mijlocul acestei continue enervări să se producă reacțiuni necugetate, la care se pare că anume provoacă, pe fiecare zi? Această provocare este cu atât mai nedemnă și mai iritantă, cu cât în același timp polițaiul Manciu se duce la întrunirile societății jidănești Macabi și se pune în fruntea acestor macabei sportivi cu care pleacă ostentativ în excursie, având în frunte steagul bicolor alb albastru. Iar zilnic îl vezi tolănit în automobil – nu în cel cu care a călătorit deunăzi la Ciurea – ci în acela nou care se pare că i-a fost hărăzit prin subscripție publică de comunitatea israelită din Iași încurajându-l și prin ziare, la orice ocazie, pentru atitudinea sa în contra studențimii creștine. Protestând cu toată indignarea contra acestei acțiuni de provocare continuă, cerem ca autoritățile superioare să intervină pentru ca să pună capăt unei situații nedemne și primejdioase, pe care Iașiul și studențimea lui creștină nu o mai pot tolera.” A.C. Cuza

Momentul culminant

În urma celor întâmplate a venit în anchetă inspectorul administrativ Văraru. Iată memoriul înaintat de dl. maior Ambrozie, inspectorului Văraru:

Domnule Inspector,

Hotărât lucru că dl. ministru de interne, dorind să știe adevărul adevărat asupra celor raportate de noi telegrafic cu schingiuirea fiilor noștri, v-a trimis pe Dvs. și, cum credem că doriți a face completă lumină, am făcut acest memoriu cu narațiunea faptelor. Faptul s-a petrecut după cum urmează: era lucru știut în Iași de către directorii de școli și de părinții elevilor, că aceștia fabrică cărămidă la Ungheni, pentru a construi o casă proprie în Iași și că, lucrează la o grădină de zarzavat pusă la dispoziția lor de D-na Ghica, în str. Carol. O parte din studenți și elevi se întrunea odată pe săptămână, sub conducerea studentului Zelea Codreanu, când se făcea repartiția la muncă, adică: 40 studenți erau trimiși la Ungheni la facerea de cărămizi, iar 20-25 elevi erau repartizați pentru a uda grădina de zarzavat.

Despre cele arătate mai sus a aflat și prefectul de poliție; pentru ce oare nu ar inventa ceva de senzație la Iași, de exemplu complot, mai ales că jurnalele din Iași sunt socotite ca o proprietate a D-sale și-i vor bate în strună și atunci; zis și făcut. În ziua de 31 mai 1924, ora 4.30-5.00 dimineața, când știa că în curtea D-nei Ghica erau adunați vreo 65 studenți și elevi, a dat năvală peste ei cu întregul aparat de poliție și cu multă armată, după gravitatea faptului închipuit. Mintea omenească refuză să priceapă ce s-a petrecut atunci, când studenții și elevii au fost înconjurați ca cei mai ordinari criminali și chiar pe loc loviți barbar de agenți, armată și chiar de polițaiul Manciu.

După o jumătate de oră, cu toții, în cap cu studentul Zelea Codreanu, bine încadrați și în convoi, mergeau la vale pe strada mare către poliție; în drum au întâlnit un alt grup de elevi de liceu, care din ordinul profesorilor mergeau la joc de oină la Copou. Aceștia, fiindcă și-au permis luxul să salute pe cei aflați în fiare, imediat au fost arestați, bătuți și duși la poliție, ca complici cu cei dintâi.

Ajunși la poliție, prefectul, fără să anunțe parchetul, după gravitatea faptului, a început singur interogarea. Deci și bătaia, maltratarea și schingiuirea studenților și elevilor, pentru a declara că au luat parte la complot și să spună ce știu. Dar ce era să spună aceștia, când nu știau nimic? Aproape toți studenții și elevii au fost bătuți. Mai grav însă au fost:

  1. fiul meu, Cezar Ambrozie, elev clasa a VIII-a, seminarul pedagogic, căruia prefectul, personal, i-a aplicat lovituri peste cap cu rânca de bou, iar la urmă, fiindcă nu a răspuns cum vroia el, i-a aplicat un pumn puternic peste urechea stângă, spărgându-i timpanul;
  2. elevul Dumitriu Spinți, fiul maiorului Dumitriu; acesta a fost legat cu lanțuri de ambele picioare și întors cu capul în jos; după ce i-a băgat o armă printre picioare (ținută de sergentul Cojocaru și caporalul Teodoroiu), a fost bătut la tălpi cu rânca, personal, de prefect, până când a leșinat;
  3. elevul de școală Gurguță Gh. a fost legat de mâini și picioare și pus cu fața în jos pe podea apoi bătut cu rânca, iar pentru a nu se auzi țipetele sale, i s-a pus în dreptul gurii un lighean cu apă și un agent avea grijă să-i apese cu capul în apă când striga mai tare.

La toate schingiuirile acestea, au fost de față și doi ofițeri de jandarmi: căpitanul Velciu și locotenentul Tomida, pe care, nu cred că demnitatea de ostaș să-i lase a nu spune adevărul, deși nu era de demnitatea lor de a sta acolo, întrebuințând oameni de trupă la schingiuiri și întrebuințând o armă militară ca unealtă de tortură, când este știut ce menire are aceasta. După spusele studenților și ale elevilor, în timpul când polițaiul Manciu se îndeletnicea cu asemenea operații, au trecut în cabinetul său d-nii procurori Culianu și Buzea. Cred că d-lor vor arăta adevărul. Toate bătăile și schingiuirile nu au încetat decât mai târziu, când domnul prim-procuror Cațichi a venit la poliție, fiind cerut de o comisie compusă din d-nii: profesor Cuza, Șumuleanu, avocat Bacaloglu, colonel Nădejde și medicul legist Bogdan care a constatat cele arătate în copie după actul alăturat și chiar în localul prefecturii.

După cum vedeți, Domnule Inspector, noi până astăzi am procedat legal, adică: 1. am chemat pe domnul prim-procuror și medicul legist chiar la prefectură, unde am constatat bătaia studenților și elevilor; 2. am dat în judecată pe schingiuitori la Judecătoria Ocolului II; 3. am sesizat parchetul, unde s-a trimis și actul medico-legal, afacerea fiind repartizată d-lui jude instructor Ieșeanu; 4. ca oameni de onoare și ofițeri am fi putut cere d-lui Manciu satisfacție pe calea armelor, dar d-sa este descalificat de când a refuzat să se bată în duel cu căpitanul Ciulei. În mod cinstit, acesta este adevărul.

Vă rog a cunoaște, că între toți părinții ofensați, suntem doi ofițeri superiori, care până în prezent, fiindcă am procedat legal, suntem descoperiți, deoarece nu ni s-a dat nici o satisfacție până astăzi de către nimeni. Credința noastră este că dl. ministru de interne ne va da satisfacție completă, dând în judecată pe prefectul Manciu pentru faptele arătate și va interveni la Ministerul de Război, căci prefectul Manciu, fiind ofițer de rezervă (sublt. de rezervă Manciu face parte din Reg. 10 Vânători, iar pentru mobilizare este la adăpost la atelierul de reparație al Corpului III Armată) cu bună știință a schingiuit pe copiii camaradului superior față de gradul său.” Maior (ss.) Ambrozie

Rezultatul anchetei este următorul: 1. prefectul Manciu a fost decorat cu „Steaua României” în gradul de comandor; 2. toți comisarii care ne-au schingiuit au fost avansați; 3. încurajați de aceste măsuri, ei dezlănțuie o nouă prigoană în contra noastră, de astă dată extinsă în întreaga Moldovă. Orice comisar, pentru a-și face o sursă de venituri de la jidani sau pentru o avansare, punea mâna în piept unui student, îl bătea până la sânge în stradă sau la poliție, fără a fi obligat să răspundă pentru faptele sale.

ZIUA FATALĂ, 25 OCTOMBRIE 1924. În atare condițiuni sufletești și de fapt m-am prezentat la Judecătoria Ocolului 2 Iași, sâmbătă dimineața, ca avocat alături de colegul Dumbravă, în procesul colegului Comârzan, schingiuit de Manciu. Prefectul s-a prezentat cu întreaga poliție și în plină ședință, în fața avocaților și a judecătorului Spiridoneanu care prezida, s-a năpustit asupra noastră. În aceste împrejurări, cu riscul de a mă pierde, strivit de cei douăzeci de polițiști înarmați, am scos revolverul și am tras. Am țintit în cine se apropia de mine. Primul, a căzut Manciu. Al doilea, a căzut inspectorul Clos, al treilea, un om cu mult mai puțin vinovat, comisarul Hușanu. Ceilalți au dispărut. Peste câteva minute, în fața Judecătoriei, se găseau câteva mii de jidani, care cu mâinile ridicate în sus și cu degetele crispate de ură, așteptau să ies pentru a mă sfâșia. Eu am luat în mâna dreaptă pistolul, în care mai aveam cinci cartușe și cu stânga am apucat de braț pe d-l Victor Climescu, avocat din Iași, rugându-l să mă însoțească până la Tribunal. Am ieșit și astfel am străbătut printre jidănimea care urla, dar care a avut totuși bunul simț ca, în fața revolverului, să-mi facă loc. Pe drum m-au prins jandarmii, m-au despărțit de domnul Climescu și m-au introdus în curtea Prefecturii de Poliție. Aici comisarii au sărit pe mine să-mi ia revolverul. Era singurul prieten pe care-l mai aveam în mijlocul acestei nenorociri. Mi-am adunat toate puterile opunând, cinci minute, rezistență, ca să nu-l scap din mână. Dar până la sfârșit am cedat. Mi s-au legat mâinile la spate cu lanțuri și am fost așezat între patru soldați cu baioneta la armă. Peste puțin, m-au scos din biroul în care eram și m-au dus în fundul curții, așezându-mă lângă un gard înalt. Jandarmii s-au retras și m-au lăsat singur acolo. Am bănuit că vor să mă împuște. Am stat așa mai multe ore până seara târziu, așteptând să fiu împușcat. Această așteptare nu mi-a provocat nici un sentiment.

Vestea tragicei răzbunări s-a răspândit cu o viteză în adevăr fulgerătoare. La cămine, când s-a aflat, a fost o adevărat explozie. De la toate cantinele și căminele, studenți și studente s-au ridicat și au pornit în fugă pe străzi, coborând spre Piața Unirii. Aici au manifestat îndelung cântând, apoi au încercat să se îndrepte spre Prefectura de Poliție. Dar armata, care sosise între timp, i-a oprit cu mare greutate. Am auzit cântecul studenților și, deși eram în lanțuri, mă bucuram că ei au fost eliberați. Târziu am fost chemat sus, în același cabinet al supliciilor, unde acum la masă era instalat judecătorul de instrucție Eșanu, acela căruia mă plânsesem acum patru luni, cerându-i să mi se facă dreptate. M-a interogat sumar după care mi-a lansat mandat de arestare. Am fost urcat în dubă și dus la Galata, sus pe deal, deasupra Iașiului, în jurul Mânăstirii zidită de Petre Șchiopul, Domnul Moldovei.

La Focșani și Turnu Severin

 În ianuarie, mi s-a adus la cunoștință că procesul a fost strămutat din oficiu la Focșani. Focșanii erau cea mai puternică citadelă liberală din țară. Din acel oraș erau trei miniștri în guvern: G-ral Vătoianu, N. N. Săveanu și Chirculescu. Era singurul loc din țară unde mișcarea națională nu prinsese. Încercările noastre de a face ceva dăduseră greș. Acolo nu aveam pe nimeni. Era doar D-na Tița Pavelescu, o veche naționalistă, cu foaia „Santinela”, care semăna în pustiu. Studenții de la Iași, auzind despre această mutare, au rămas foarte îngrijorați. Echipe nenumărate, la plecarea fiecărui tren, așteptau în gările de pe lângă Iași ca să mă însoțească până la Focșani, deoarece se zvonise că paznicii mei ar căuta să mă împuște cu ocazia acestei mutări, sub pretextul de a fi vrut să fug de sub escortă.

După aproape două săptămâni de așteptare, într-o seară, a venit Botez, Șeful Siguranței, cu câțiva agenți și m-au ridicat. Am plecat într-o mașină escortată de o alta. Am fost scos din Iași pe la bariera Păcurari și dus în gara Cucuteni. Acolo, am găsit o echipă de studenți, iar cu trenul care sosea a mai venit încă una. N-am putut să vorbesc cu nici unul dintre ei. În timp ce poliția mă urca în vagonul dubă, ei mi-au făcut o manifestație de simpatie. Am mers cu trenul aproape toată noaptea. Mă apropiam de Focșani cu siguranța osândirii. În gară mă aștepta poliția și directorul închisorii care m-au dus și m-au încarcerat.

Procesul a fost fixat pentru ziua de 14 martie 1925. În vederea lui, toate centrele universitare și chiar în celelalte orașe, au început să se tipărească mii de manifeste. La Cluj, Căpitanul Beleuță a tipărit și răspândit în țară zeci de mii de manifeste. Casa lui, deschisă zi și noapte luptătorilor naționaliști, se transformase într-un adevărat cartier general. La Orăștie, la părintele Moța, se tipăriseră zeci de mii de broșuri cu poezii populare și sute de mii de manifeste. Tot aici, camarazii mi-au tipărit niște scrisori pe care eu le făcusem în închisoarea Văcărești. Ele au apărut în broșură sub titlul: „Scrisori studențești din închisoare” Guvernul a tipărit manifeste contrarii și broșuri, răspândindu-le din abundență. Ele însă n-au avut nici un efect, deoarece valul mișcării naționale se ridica impunător și irezistibil. Cu două zile înainte de data procesului, încep să sosească sute de oameni din toată țara și studenți de la toate universitățile. Numai de la Iași au venit peste trei sute, ocupând un tren întreg.

Pe mine m-au luat autoritățile cu o trăsură și m-au dus la Teatrul Național, unde urma să se judece procesul. Din ordin însă, acesta s-a amânat, după ce jurații fuseseră trași la sorți. Am fost condus din nou la închisoare. Afară însă, amânarea nejustificată a procesului a produs o indignare generală, care s-a transformat într-o enormă manifestație de stradă. Ea a durat toată după amiaza până noaptea târziu. Încercările armatei de a potoli spiritele au fost zadarnice. Manifestația a fost îndreptată împotriva jidanilor și a guvernului. Jidanii și-au dat atunci seama că toate presiunile lor în acest proces se întorc și se vor întoarce împotriva lor. Această manifestație a fost de o importanță covârșitoare pentru soarta procesului. Ea a scos jidănimea din luptă. Aceasta, dându-și seama că o condamnare ar putea avea urmări dezastruoase pentru ea, dacă nu s-a retras întru totul, în orice caz, a exercitat o presiune mai slabă asupra autorităților. Între timp, mi-au venit sugestii de a face cerere de punere în libertate și asigurări că voi fi eliberat. Am refuzat.

Au venit sărbătorile Paștilor. Eu am sărbătorit Învierea singur, în celula mea și când clopotele au început să sune la toate bisericile, m-am așezat în genunchi și m-am rugat, pentru mine și pentru logodnica mea, pentru mama mea și pentru cei de acasă, pentru sufletele celor morți și pentru cei ce luptă afară – ca Dumnezeu să-i binecuvânteze, să le dea tărie și să-i poarte biruitori pe deasupra vrăjmașilor.

Într-o noapte, pe la ora două, m-am trezit pe când cineva umbla să deschidă lacătul. Veniseră autoritățile să mă ia, căci pe neașteptate, procesul meu se mutase, prin intervenția guvernului, la Turnu Severin, în cealaltă extremă a României. Mi-am strâns în grabă puținele lucruri pe care le aveam și apoi, înconjurat de o gardă, am fost pus într-o trăsură și dus la marginea orașului Focșani, lângă o linie de cale ferată. După puțin timp, în fața noastră s-a oprit un tren și am fost urcat în vagonul dubă. Astfel am părăsit acest oraș care la un moment dat și-a ridicat vijelios fruntea în fața presiunilor uriașe ce se făceau și ai cărui oameni și-au rupt toate legăturile fie cu partidele, fie chiar cu familiile, pentru a apărea într-o superbă și nezdruncinată unanimitate de simțire. Am mers așa toată ziua singur, închis într-un vagon întreg…

Am intrat în Turnu Severin…Am fost dus la Tribunal, unde președintele Varlam, un om de o mare bunătate, s-a purtat foarte frumos cu mine. Mai puțin frumos, procurorul Constantinescu, despre care lumea spunea că și-ar fi luat împreună cu prefectul Marius Vorvoreanu angajamentul condamnării. Eu însă nu credeam. La început au fost mai severi. În dosul acestei severități vedeam și ceva răutate. Dar au fost, încetul cu încetul, înmuiați de valul de opinie publică, de entuziasmul care se ridica de la copiii și până la bătrânii orașului. Acum toți simțeau românește și vedeau în lupta noastră o luptă sfântă pentru viitorul țării acesteia. Cunoșteau nenorocirile mele și vedeau în gestul meu un gest de răzvrătire a sentimentului de demnitate omenească, gest pe care orice om liber l-ar fi făcut. Oamenii din țara lui Iancu Jianu și a Domnului Tudor, ale căror pistoale răsunară pentru neam și pentru demnitate, în contra umilirii seculare, au înțeles ușor ceea ce fusese la Iași. Nici o argumentare nu i-a mai putut clinti din loc. În zadar strigau procurorii și prefecții. În închisoare am fost înconjurat de dragostea și grija tuturor familiilor din oraș, chiar și ale acelora care aveau un rol oficial, cum era acea a primarului Corneliu Rădulescu, pentru care am rămas cu multă admirație; dar mai ales înconjurat, ca nicăieri în altă parte, de dragostea copiilor și de înțelegerea lor pentru suferințele mele.

Procesul a fost fixat la 20 mai. Președintele Tribunalului a primit 19.300 înscrieri de apărători din toată țara. Cu două zile înainte, au început să sosească trenuri întregi cu studenți. Ieșenii au venit și aici în număr de trei sute. De asemenea, în număr mare, au venit și bucureștenii, clujenii și cernăuțenii. Printre sosiți era și o delegație a Focșanilor, în frunte cu fostul prim-jurat de la 14 martie, Mihail Caraș care acum se înscrisese ca apărător în numele juraților focșăneni. Sosiseră și martorii acuzării: polițiștii din Iași. Dezbaterile procesului s-au deschis în sala Teatrului Național, președinte fiind Dl. Consilier Varlam. Pe banca acuzării, alături de mine, erau: Moța, Tudose Popescu, Gârneață, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici. Pe banca apărării: prof. Cuza, prof. Găvănescul, Paul Iliescu, prof. Șumuleanu, Em. Vasiliu-Cluj, Nicușor Graur, întreg baroul din Turnu Severin etc.

Sala era arhiplină, iar afară, în jurul teatrului, așteptau peste 10.000 de oameni. S-au tras la sorți jurații. Martori ai acuzării erau: un jidan și polițiștii de la Iași. În ședință au negat totul. Nu era nimic adevărat. Toate bătăile, toate schingiuirile erau pură invenție. Negau chiar și certificatele medicale eliberate de prof. Bogdan, medicul legist. Atitudinea aceasta, după ce juraseră pe cruce că vor spune adevărul și numai adevărul, a provocat indignarea întregii săli. Pe unul din martori, comisarul Vasiliu Spanchiu, pe care-l vedeam transformat acum în cea mai blândă ființă, nu văzuse și nu făcuse nimic, ridicându-mă, cu voia președintelui, l-am întrebat tare și plin de indignare:– Nu ești d-ta acela care m-a lovit cu pumnul peste față în grădină la d-na Ghica?– Nu sunt.– Nu ești d-ta acela care băgai pe studenți cu capul în căldarea du apă, atunci când, spânzurați cu picioarele în sus, erau bătuți la tălpi?Nici nu am fost pe acolo; eram în oraș pe atunci. Pe fața lui, prin gesturile lui, din atitudinea lui întreagă, se vedea că minte, că jură pe cruce și minte. Mulțimea din sală clocotea de indignare. Deodată, ca o expresie a acestei indignări colective, un domn sare din mijlocul mulțimii, îl apucă pe comisar în brațe și-l scoate pe sus afară din sală. Era dl Tilică Ioanid. Îl auzim îmbrâncind pe comisar pe scările din dos:– Canalie, să pleci de aici că nu-ți garantăm viața ! Apoi adresându-se tuturor comisarilor din Iași: – Ați schingiuit în mod barbar, cu mâinile voastre pe acești copii. Dacă ați fi făcut așa ceva la Turnu Severin, ați fi fost măcelăriți pe stradă de lume. Prezența voastră aici murdărește acest oraș; plecați cu primul tren, altfel va fi rău de voi. Acest gest a fost de altfel bine venit, căci lumea era cu sufletele încărcate. El a produs o ușurare în întreaga sală. Călăii erau umiliți și umblau salutând până la pământ și cerșind câte o mică atenție de la cel mai umil purtător de fundă tricoloră.– Parcă noi nu suntem buni români! Dar ce să facem? Am avut ordin.– Nu! Canalii! N-ați avut suflet de părinte și de român. N-ați avut onoare de oameni. N-ați avut respect pentru lege. Ați avut ordin? Nu! Ați avut suflete de trădători.Așa le spunea lumea pe străzi.

Urmează apoi timp de vreo două zile audierea martorilor apărării, printre care bătrânul profesor Ion Găvănescul de la Universitatea din Iași, el însuși bruscat de prefectul Manciu cu ocazia congresului profesorilor universitari, la cărui președinte era; ofițerii, foști comandanți și profesori ai mei la Liceul Militar și Școala de Infanterie. Vin pe rând copiii schingiuiți și părinții lor să refacă în fața judecătorilor, aproape plângând, scenele de durere și umilire la care au fost părtași. Partea civilă a fot reprezentată de Dl. Costa-Foru, șeful unei loji masonice din capitală.

Era în după amiaza zilei a șasea a procesului, 26 mai 1925. Am fost introduși toți șase într-o cameră. Așteptam rezultatul. Cu mai puțină emoție, dar totuși cu emoție. Peste câteva minute, auzim în sala cea mare tunete de aplauze, strigăte, urale. N-am avut vreme să judecăm mai mult, pentru că ușile s-au deschis și mulțimea ne-a luat, ducându-ne în sala de ședințe. Lumea, când am apărut purtați pe umeri, s-a ridicat în picioare, strigând și fluturând batistele. Președintele Varlam era cuprins și el în valul de entuziasm căruia nu i-a putut rezista. Jurații erau fiecare la locurile lor, în piept purtând toți câte o fundă tricoloră cu zvastică. Mi s-a citit verdictul de achitare, după care am fost luat pe sus și dus afară, unde se aflau peste zece mii de oameni. Cu toții am format un cortegiu și ne-au dus pe brațe, pe străzi, în timp ce lumea de pe trotuare arunca flori. Am fost condus în balconul d-lui Tilică Ioanid, de unde, în câteva cuvinte, am mulțumit tuturor românilor din Turnu Severin, pentru marea lor dragoste pe care mi-au arătat-o cu prilejul acestui proces.

Triumful adevărului, triumful dreptății românești

După ce am mulțumit prin câteva vizite făcute severinenilor pentru modul cum s-au purtat cu mine, am plecat a doua zi spre Iași cu un tren special. În gară erau mii de oameni cu flori, care veniseră să ne petreacă și să ne împodobească vagoanele. Trenul special nu era pentru mine: el era al celor peste 300 de ieșeni care veniseră la proces, la care se mai adăugaseră vagoanele focșănenilor, bârlădenilor și vasluienilor. Am plecat. În urmă, a rămas mulțimea fluturând din batiste și manifestându-și dragostea și dorința ei de luptă, prin urale care făceau să clocotească văzduhul

În toate gările, lume multă aștepta sosirea trenului. Nu era o primire din acelea oficiale și reci. Nu-i aduseseră pe oameni nici datoria, nici teama, nici interesul. Pe la marginea mulțimii am văzut bătrâni care plângeau. Oare de ce? Ei nu cunoșteau pe nimeni din cei care eram în tren. Pare că cineva necunoscut îi împingea, șoptindu-le tainic:– Veniți la gară, pentru că din toate trenurile care trec, este unul care merge astăzi pe linia destinului românesc. Toate merg pentru interesul celor din trenuri, acesta merge pe linia neamului, pentru neam. Mulțimile au câteodată contact cu sufletul neamului. Un minut de viziune. Mulțimile văd neamul, cu morții, cu tot trecutul lui. Îi simt toate clipele de mărire, ca și acelea ale înfrângerii. Simt cum clocotește viitorul. Contactul acesta cu neamul întreg e plin de înfrigurare, de cutremur. Atunci mulțimile plâng. Aceasta va fi fiind mistica națională, pe care unii o critică, pentru că nu știu ce este și pe care alții nu o pot defini, pentru că nu o pot trăi. Dacă mistica creștină cu finalul ei, extazul, este contactul omului cu Dumnezeu, printr-un „salt din natura umană în natura divină” (Crainic), mistica națională nu este altceva decât contactul omului sau al mulțimilor cu sufletul neamului lor, printr-un salt pe care acestea îl fac, din lumea preocupărilor personale, în lumea eternă a neamului. Nu cu mintea, căci aceasta o face orice istorie, ci trăind, cu sufletul lor.

Când trenul, împodobit cu drapele și verdeață, a intrat în Craiova, peronul gării era plin de peste zece mii de oameni, care ne-au ridicat pe sus și ne-au dus în dosul gării, unde cineva ne-a urat bun venit și biruință. A vorbit prof. Cuza și am vorbit și eu câteva cuvinte. La fel am fost primiți în toate gările mari și mici, dar cu deosebire la Piatra Olt, Slatina și Pitești. În cele mai multe din aceste localități, așezate de-a lungul liniei ferate, nu erau organizații naționaliste, nu făcuse nimeni manifeste ca să-i cheme pe oameni la gară și totuși peroanele erau pline cu mii de oameni.

La București am sosit pe la orele opt seara. Am fost luat în brațe de pe peron și scos în dosul gării. Acolo pe întreg pătratul acela era o mare de capete ce se prelungea de pe Calea Griviței până dincolo de Școala Politehnică. Cred că erau peste 50.000 de oameni, cuprinși de un entuziasm căruia nu-i putea sta nimic în cale. A vorbit prof. Cuza. Am vorbit și eu. De altfel în toată țara era un curent naționalist așa de puternic încât ar fi putut conduce L.A.N.C. la guvernarea țării. Treceau nefolosite, în acele zile, cele mai mari momente tactice politice ale acestei mișcări, cu care ea nu se va mai întâlni niciodată. Profesorul Cuza n-a știut să valorifice un mare moment tactic cu care atât de rar se întâlnesc mișcările politice. Pentru orice observator obiectiv, cunoscător al luptelor politice, soarta L.A.N.C. a fost pecetluită din acel moment. Am plecat. Toată noaptea ne-au ieșit oameni înainte prin gări.

La Focșani erau în gară peste o mie. Era ora trei noaptea. Ei așteptau aici de cu seară, de la ora patru. Voiau să ne oprim măcar o zi la ei. Dar am plecat înainte. În tren s-a suit o delegație cu Hristache Solomon, Aristotel Gheorghiu, Georgică Niculescu și alții. Mi-au spus:– Dacă nu am avut bucuria să avem procesul la noi, trebuie să faci nunta. la 14 iunie dimineața, trebuie să sosești la Focșani. Vei găsi totul aranjat. Delegația s-a dat jos la Mărășești, după ce am promis că la 14 iunie voi fi la Focșani.

Dimineața, peste măsură de obosit, am ajuns la Iași. Studențimea și lumea din oraș erau la gară. Ne-au luat pe sus și ne-au dus prin oraș până la Universitate. Acolo erau cordoane de jandarmi. Mulțimea a rupt cordoanele și a pătruns înăuntru, ducându-ne pe sus în aulă. Aici a vorbit prof. Cuza. După aceea lumea s-a împrăștiat în ordine. Ne-am dus fiecare pe la casele noastre. Eu am revăzut cu drag căsuța din strada Florilor, de care mă despărțisem cu opt luni în urmă. A doua zi, am plecat la Huși, unde mama mă aștepta, plângând, în pragul casei.”

(Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari )

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Criza democraţiei

Default thumbnail
Subiectul următor

Nae Ionescu: Trei Crai de la Răsărit

Cele mai recente din

Default thumbnail

Criza democraţiei

A stârnit o mare nelinişte în cercurile politice şi intelectuale din Occident