Comemorarea s-a făcut anul acesta chiar în 13 ianuarie, dată la care, în urmă cu 87 de ani Mișcarea Legionară dădea marea sa jertfă românească în pământ spaniol. Și anul acesta progresismul spaniol cu binecunoscuta-i vigilență a împânzit presa în zilele premergătoare comemorării cu numeroase articole de rea intenție, în scopul de a descuraja producerea comemorării. Evident că nici intimidările, nici Legea Memoriei Democratice și nici prezența Guardiei Civil nu ne pot opri atâta timp cât comemorarea se efectuează pe un teren privat și îi avem alături pe camarazii spanioli alături de care formăm un zid unitar.
Vremea blândă și însorită a binecuvântat adunarea celor câteva sute de spanioli și români veniți și anul acesta pe platoul Monumentului de la Majadahonda. Actul, prezentat de camaradul Călin Gabor, a început prin depunerea unui buchet de cinci trandafiri roșii la baza Monumentului, în dreptul inscripției. Depunerea a fost făcută de Manuel Andrino Lobo, șeful național al Falangei Spaniole împreună cu Norberto Pico Sanabria, șeful național al Falangei Spaniole de las JONS.
A urmat slujba parastasului oficiată ca de fiecare dată de Pr. Marius Vișovan, apoi luările de cuvânt: din partea Fundației George Manu, Pr. Marius Vișovan și Călin Gabor, Gerneralul Blas Piñar Gutíerrez și Miguel Menendez Piñar – președintele Asociației de Custodiere a Monumentului. Vom spicui mai jos fragmente din discursurile rostite.
„Cara al Sol” și „Sfântă Tinerețe Legionară” au răsunat ca de fiecare dată în completarea discursurilor. Apelul morților a fost efectuat de Șeful Național al Vieja Guardia, Segundo Ernesto Gómez Sánchez. Prinoasele au fost împărțite, s-au făcut fotografii, s-au purtat discuții și, ca de obicei s-au sudat prietenii.
După terminarea actului a urmat o masă comună între spanioli și români, organizată anul acesta de camarazii de la Falangă. Și pe această cale le mulțumesc lui Manuel Andrino și soției sale Maria pentru organizare și pentru minunatul timp petrecut împreună.
*
Pr. Marius Vișovan:
Dragi camarazi, în cartea lui Neculai Totu, „Notas del frente espanol” citim descrierea detaliată a acelor momente eroice petrecute cu puțin înainte de 13 ianuarie 1936, nu departe de aici, având în centru figurile lui Moța și Marin:
Pornim din nou. Bubuiturile se aud din ce în ce mai aproape. Trecem pe lângă şoseaua Las Rozas. Acum tranşeele sunt goale şi pustii. Doar gropile de obuz şi rămăşiţele de cartuşe arată că pe aici a fost o luptă cruntă.[…] Inamicul ne-a văzut şi porneşte un baraj de artilerie. Șrapnelele explodează sus, obuzele explodează jos, aruncând o ploaie de fier.
Focul se înteţea mereu. Veneau lovituri după lovituri, o grindină de obuze. […] Obuzele trosneau, explozii răbufneau în jurul nostru, cutremurând pământul. Nori negrii de pământ şi fum sar în sus. Numai credinţa în Dumnezeu ne mai poate da puteri de rezistenţă. […]
Aşa am intrat noi în Majadahonda. La intrare nu se vedeau decât case dărâmate, mormane de moloz şi grinzi pe jumătate arse. Peste toate domnea un miros greu de cadavre. […]
Un sat pustiit de un cataclism. Printre case curg gloanţele cu nemiluita, căci frontul e pe marginea satului. […]
S-a lăsat frig şi burează a ploaie. Noi suntem leoarcă de sudoare. Trebuie să aşteptăm în ploaie până ni se găseşte loc de încartiruire. Frigul şi ploaia demoralizează mai tare decât lupta cea mai grozavă. Stăm în dosul unei case. […]
Pe lângă noi trec, duşi pe targă, răniţi şi morţi. […]
Răniţii gem şi cer apă. […]
Aici în Majadahonda au fost nişte lupte grozave. […]
Mergem mai încolo să intrăm în tranşee, apoi suntem aduşi iar înapoi şi iar aşteptam. Sudoarea mi s-a făcut gheaţă în spate. Încep să tremur şi să am căldură. În fine suntem duşi şi noi într-o casă. […]
Mie îmi vine rău de tot. Îi spun dlui Clime, care-i spune lui Ionel. Mă duc la doctor, care mă cercetează şi- mi dă bilet de intrare în spital imediat. Voi fi evacuat cu prima măşină ce va veni să evacueze răniţii. Mă duc să-mi iau rămas bun de la toţi. Ne sărutăm şi ne îmbrăţişăm. E ultima dată când i-am mai văzut în viaţă pe Moţa şi Marin. […]
Și acum îi am întipăriţi în minte aşa cum i-am văzut în clipă despărţirii, în seara de 11 Ianuarie 1937. […]
Ce fericiţi suntem noi, camarazii lor, care am avut fericirea de a sta lângă ei, de a-i vedea în marile lor clipe. Noi nu suntem nimic. În faţa marii lor jertfe, a calităţilor lor superioare, noi suntem atât de mici. […]
Nici nu cutez să mă întreb dacă sunt eu vrednic să scriu despre ei. Oricât m-aş strădui, condeiul meu nedibaci nu-i va putea reda niciodată în adevărata lor lumină de credinţă şi eroism.
Noi, generația actuală putem răspunde. Da! Neculai Totu a fost deasemenea demn de a vorbi, pentru că a fost el însuși un martir al Mișcării Legionare doi ani mai târziu în România, alături de Alecu Cantacuzino, Ion Banea, Gheorghe Clime și Bănică Dobre, camarazii săi de la Majadahonda.
Împreună cu Moța și Marin strigăm – Trăiască Spania, Trăiască România!
Ion Moța și Vasile Marin – PREZENT!
Călin Gabor:
Nu m-am văzut cu Pr. Marius înainte de a ajunge la comemorare, dar se pare că amândoi îl aveam în minte pe Neculai Totu. Eu, pentru că așa cum s-a întâmplat în ultimii ani, primesc în zilele dinaintea comemorării de la camarazi diverse articole publicate de ideologia roșie. Anul acesta se pare că suntem cea mai mare provocare a „Legii Minciunii Democratice”, apropos o minciună rămâne minciună chiar dacă se autonumește democratică.
Sunt perfect de acord cu Pr. Marius, cartea lui Necului Totu, referindu-se la martiriul Moța Marin este cea mai legitimă dintre toate, pentru că așa cum a menționat, la scurtă vreme de la întoarcerea în România au fost asasinați toți membrii supraviețuitori ai echipei care luptase în Spania de către guvernul condus de Regele Carol al II-lea.
Asta înseamnă că Neculai Totu își scrie cartea „Însemnări de pe frontul spaniol”, și cartea se publică, înainte ca războiul civil din Spania să ia sfârșit, fără că el să îi cunoască finalul, fără că să fie influențat de alți factori ulteriori ai victoriei. El spune adevărul, asta este clar.
Și în dimineață această eu citeam un pragraf al cărții lui despre care mi-am amintit. Acesta Lege și propagatorii ei spun că noi, prin ceea ce facem, lezăm memoria și nu dăm respectul cuvenit victimelor. Nu, noi suntem cei care onorăm victimele, pe toate victimele, cele făcute de Revoluția Bolșevică, pe cele din Gulag, pe cele din toate lagărele de exterminare aflate în țările comuniste, pe victimele de la Aravaca, de la Paracuellos, din toate locurile de martiriu ale războiului civil. Ei nu făceau represiune, ei torturau și asasinau într-un stil diabolic.
Neculai Totu poveste că atunci când ajung la Boadilla sunt efectiv loviți de un miros de putrefacție, văd casele distruse, și încep să curețe casele și străzile de victime… Văd o capelă cu pereții mânjiți de sângele și de bucățile de creier ale unui preot pe care îl descoperă acolo, imaginea lui îi zguduie, omul acela mort îi privea cu ochii neobișnuit de mari. Apropiindu-se, îngroziți și-au dat seama că pleoapele îi fuseseră tăiate și văzând nările arse recunosc în ele praful de pușcă, nasul preotului oferise comuniștilor un spectacol de artificii.
Efectiv pe frontispiciul acestui monument se găsesc cuvintele lui Ionel Moța „se trăgea cu mitralieră în obrazul lui Hristos”. Mai mult, persoanele erau umilite și asasinate doar pentru credința lor. O numesc „lovitură de stat” referindu-se la „el alzamiento national” adică acea ridicare la luptă a Spaniei care nu voia să moară, care nu voia să se lase asasinată de comuniști.
Așa că așa cum am văzut și anul trecut, că apar ecouri în presă datorită actului nostru, ar fi bine să clarificăm. Acest act se celebrează din 1948 și acest Monument s-a ridicat în 1970 din banii tuturor românilor care nu au vrut să se lase asasinați de regimul comunist și care de aceea se găseau răspândiți în exil prin toată lumea. Au vrut să cumpere acest teren, și o familie l-a donat, o familie care la rândul ei avusese victime făcute de barbaria comunistă. Cu banii lor s-a ridicat acest monument, nu este un monument făcut de regimul Franco, ci de ei și în memoria lor suntem prezenți aici. Mulți spanioli prezenți azi aici i-au cunoscut când erau în viață și dau mărturie asupra corectitudinii lor morale. Atât am avut de spus.
Blas Piñar Gutíerrez:
Bună ziua tuturor, nu știam că voi ține astăzi un discurs, dar dacă mi se solicită nu pot refuza pentru că o fac atât cu sufletul cât și cu mintea.
În aceste momente suntem atacați din toate părțile. Războiul nostru de eliberare știm că nu a fost doar un război spaniol, a fost o adevărată cruciadă, desigur că o cruciadă spaniolă, dar totodată universală. Și asta se vede din faptul că de ambele părți au existat mulți combatanți care nu erau spanioli, atât în tabăra naționalistă cât și în tabăra roșie. În tabăra naționalistă am beneficiat de ajutorul multor italieni, multor nemți care au colaborat și au fost o parte fundamentală a victoriei noastre.
Dar au fost multe alte naționalități încadrațe în Legiunea Străină, care au luptat pentru Dumnezeu, pentru Spania și pentru o Europa diferită de cea care se profila în acel moment. Dintre toți aceștia trebuie să îi scoatem în evidență pe combatanții români, nu pentru numărul lor, pentru că ei au fost puțini la număr, ci pentru nivelul de importanță și pentru ceea ce au transmis nu numai Spaniei, ci și lumii întregi.
Acești combatanți veneau dintr-o țară cu care Spania nu a avut prea multe contacte din punct de vedere istoric așa cum știți, nu ne-am intersectat nici ca aliați și nici ca dușmani, dar cu care aveam o corespondență spirituală majoră prin mișcarea numită Garda de Fier. Era o mișcare creștină, naționalistă, care se revendica de la valorile în care și noi credeam. Din această mișcare a apărut inițiativa de a trimite pe cei mai buni oameni pe care îi avea să lupte în Spania pentru aceleași idealuri pentru care luptam și noi.
De aceea avem această comemorare, pentru că doi din acești combatanți români în 13 ianuarie 1937 și-au dat viața pentru Dumnezeu, Spania și România. Atât de departe de țar lor și de familiile lor, cu atâtea sacrificii, toate astea în mod natural nu le putem uita, asta este ceea ce comemorăm an după an și continuăm și vom continua să îi comemorăm în toți anii ce vor veni. Generozitatea lui Moța și Marin care și-au dat viața aici în pământul Majadahondei, în luptă, pentru a învinge dușmanul comun pe care îl aveam, conștienți de miza care se juca atunci în Spania, asta nu se poate uita.
Și în ziua în care vom uita ne vom face vinovați de această uitare. Așa cum spunea Jose Antonio: cei care îi uită pe cei care și-au dat viața pentru țară nu merită iertare și niciun fel de considerație. Așadar iată-ne aici, în fața Monumentului, pe care îl vandalizează, pe care încearcă să îl dărâme, și ne amenință cu asta spunându-ne că acționăm împotriva Legii Memoriei Democratice. Ce mai Memorie Democratică au ei… a amintit mai devreme Călin cum îi tratau pe cei pe care îi asasinau și în ce manieră îi torturau atât vii cât și morți. Și ne vorbesc azi de Memoria Istorică și de Memoria Democratică. Noi suntem cei care apărăm Memoria Democratică cu actele și cu faptele noastre.
Și în plus, să se știe că idealurile pentru care au murit Moța și Marin și miile de spanioli în acel război și în acea cruciadă de eliberare națională, sunt idealurile pentru care și noi suntem dispuși să murim. Să țină cont de asta și să continue să ne atace. De aceea strigăm încă o dată: Moța și Marin – PREZENT!
Miguel Menendez Piñar:
Trebuie să adresez câteva cuvinte scurte de mulțumire în numele Asociației de Custodiere a Monumentului Legionarilor Români de la Majadahonda, mulțumire adresată Fundației George Manu care de mulți ani păstrează vie acesta memorie despre care a vorbit Pr. Marius, la care s-a referit Călin în cuvintele sale emoționante și pe care le-a întărit Generalul Blas Piñar. Ideile se așează și se contruiesc peste țărâna de la Majadahonda care poartă în ea sângele celor mai buni. […]
Mulțumim și familiei despre care s-a vorbit anterior, care a donat terenul pentru monument, și eu vreau, pentru că știu că între noi se află o persoană din această familie, să oferim o serie de aplauze, pentru că mulțumită acestei familii acest monument există. Arturo, mulțumim familiei tale, tatălui tău și vouă tuturor.
O altă chestiune, în afară multumirilor oferite, este legată de articolele care în ultimele zile au apărut în toate mediile de comunicare, invitând autoritățile competente să interzică acest act. Bun, Legea Memoriei Democratice, cu toții știm cum a fost făcută și care îi e obiectivul, dărâmarea zidurilor și monumentelor de pe întreg teritoriul nostru național, care au fost ridicate în memoria acestor eroi. Legea Memoriei Democratice atacă direct stâlpii fundamentali de rezistență ai civilizației noastre, ai identității noastre naționale, aceeași stâlpi fundamentali de rezistență ai acelei Europe care a legat Spania de România prin sângele lui Ion Moța și Vasile. Marin.
Ascultând acum cuvintele Pr. Marius și ale lui Călin, îmi aminteam acea scenă minunată în care Ion Moța îl anunță pe Căpitanul Codreanu că au hotărât să plece în Spania pentru a lupta pentru idealurile sfinte: Dumnezeu și țară. Căpitanul Codreanu, care era atunci în mijlocul luptei în care se află Mișcarea Legionară în România, a refuzat. Dar Ion Moța l-a convins pe Căpitanul Codreanu spunându-i ceea ce și Căpitanul știa, că lupta ce se dă în Spania este o lupta universală.
Suntem aici pentru a apară acea alianță hispano-română care a fost sigilată cu sângele lui Ion Moța și Vasile Marin, și nu există Lege a Memoriei Istorice, Lege a Memoriei Democratice, nu există poliție națională – cu siguranță între noi avem câțiva sub acoperire – care să ne poată îngenunchea voința de nepătruns care ne face să aducem omagiu lui Ion Moța și Vasile Marin.
Trăiască Spania! Trăiască România!
*
MAJADAHONDA 2024 – 87 de ani de la marea jertfă
scurtă prezentare a acțiunilor comemorative
Fiecare început de an, 1 ianuarie, ne aduce atât bucuria de a sta în biserică la trecerea dintre ani, cât și sărbătoarea civilă a trecerii calendaristice a timpului, petrecută de obicei cu familia și prietenii, în așteptarea slujbei Sfântului Vasile. Două bucurii care nu se exclud și care sunt cu siguranță prezente în viața tuturor celor ce citesc aceste rânduri.
Cu 1 ianuarie începe însă și Nou An Legionar care este de fiecare dată stropit cu sângele memoriei lui Ionel Moța și Vasile Marin, vărsat cu generozitate în transeea de la Majadahonda în 1937. Prima mare sărbătoare legionară din an a fost și va fi întotdeauna legată de 13 ianuarie, de marea durere a pierderii atât de timpurii a lui Moța și Marin, de marea taină prin care jertfa lor conștientă a legat pentru veșnicie disponibilitatea ortodoxiei de catolicismului asediat de Satana, România de Spania, Legiunea de Falangă, martir spaniol de martir român.
Deși au trecut 87 de ani, legătura este și astăzi la fel de vie și de valabilă, manifestându-se constant între generațiile actuale ale Falangei și Legiunii, care alcătuiesc un bloc unitar atât la nivel instituțional cât și personal. Aici putem vedea la propriu marea taină a jertfei Moța Marin: iubirea în formă sinceră și continua.
Între 11 și 13 ianuarie ne-am aflat în Spania, organizând alături de camarazii spanioli mai multe acțiuni comemorative: conferința adresată spaniolilor, traseul memoriei legionare în Spania, traseul memoriei martirajului Spaniol și bineînțeles, actul central al activităților, comemorarea Moța Marin la Monumentul legionar de la Majadahonda. O să le parcurgem pe rând astfel încât cititorul să poată lua parte la călătoria noastra măcar în aceasta formă și de ce nu, motivându-l ca de aici înainte să îndrăznească a ne însoți și fizic pe meleagurile Spaniei.
Conferința
Conferință anuală pe care o organizăm în Spania în memoria Moța Marin este deja o tradiție binecunoscută. Anul acesta a purtat titlul „Ecourile sacrificiului Moța Marin în sufletele legionare: Codreanu și Moța” și s-a desfășurat în centrul Madridului la Espacio Ardemans, un modern și spațios centru de conferințe aparținând camarazilor de la Falanga Spaniolă de las JONS. Că să înțelegeți atmosfera, Ardemas este în același timp spațiu de conferință, magazin cu produse falangiste, bibliotecă, sediul de mișcare și uniune de sindicat. Un colțișor al său include și un mic bar în care se poate servi o cafea, ceai sau bere întregind atmosfera de camaraderie după o acțiune.
Prezidiul conferinței a fost alcătuit din Norberto Pico Sanabria, șeful național al Falangei Spaniole de las JONS, Manuel Andrino Lobo, șeful național al Falangei Spaniole și pr. Marius Vișovan, vicepreședintele Fundației Profesor George Manu. Alături de ei trebuia să fie prezent și un alt mare prieten al Fundaței George Manu, Blas Piñar Gutíerrez, avocat și general de brigadă al Armatei Spaniole, care din binecuvântate pricini nu a mai putut fi prezent, recuperand însă absența printr-un minunat discurs rostit la Monumentul Moța Marin.
Subiectul conferinței a fost așa cum va puteți da seama și din titlul, legat de puternica impresie care a zdrobit și înfiorat sufletul legionar după ce asupra lui a picat teribila veste a morții lui Ionel Moța și Vasile Marin. Bunii noștri prieteni și camarazi Manuel Andrino și Norberto Pico au folosit ocazia pentru a sublinia și întări încă o dată legătura puternică între Spania și România, Fundația George Manu și Falanga Spaniolă. Cuvintele rostite în cadrul conferntei se pot citi în continuarea prezentului material. Confernta a avut în partea ei de final și o serie de întrebări și răspunsuri. Ne-a bucurat încă o dată interesul cu care publicul spaniol înțelege să îmbrățișeze Mișcarea Legionară. Au urmat îndelungi discuții camaraderești și o vizită specială în zona de birouri ale organizației Falangiste.
Traseul memoriei legionare în Spania
Nu doar Majadahonda poartă amprenta exilului legionar. În centrul Madridului, peste drum de cimitirul principal al orașului, micuțul și singuraticul Cimitir Almudena Civil ascunde zeci de morminte legionare și românești. Înmormântați în general în cripte comune, mari nume legionare stau aici mărturie a zecilor de ani de exil. Din păcate marea majoritate nu mai au urmași, iar cei despre care știm că au, par a fi căzuți de-a valma cu ei în temnițele uitării familiale și naționale.
Familia princiară Sturzda cu principele Mihail, principesa Zoe, prințul Ilie Vlad, principele Constantin Bazu Cantacuzino, prințesele Ghika și Cantacuzino, prof. univ. Ion Protopopescu, președintele Filateliei Române Traian Popescu, ministrul Radu Ghenea, comandantul legionar al Bunei Vestiri Gheorghe Costea, consulul general al României George Demetrescu și atâția alți mari români adormiți departe de țară în așteptarea căderii colosului sovietic, sunt astăzi numai niște nume vechi săpate în piatră și uitate de contemporaneitate.
Ca în fiecare an călătoria noastră în Spania are ca scop omagierea și menținerea lor în memoria legionară actuală. Mormintele sunt curățate, le aprindem candele, le aducem flori și le îmbrățișăm crucea în bandă tricoloră. E puțin, e infim față de jertfa și exemplul lor, pe multe morminte găsim resturile de la candele noastre de anul trecut. “Te-au uitat pân’ astăzi toate și-ai tăi te-au uitat”, e versul care pare să se potrivească cel mai bine mormintelor insingurate din Madrid. După turul tuturor mormintelor, ne grupăm la mormântul Sturdza (Mihai, Zoe, Ilie Vlad, Constantin Bâzu) unde are loc un parastas întru veșnică lor pomenire, se face apelul tuturor legionarilor căzuți pe tărâm spaniol, se intonează Imnul Legionarului Căzut și se împart ofrande.
Traseul memoriei martirajului spaniol
Martiriul prin care Spania a fost crucificată în timpul Războiului Civil este identic cu cel pe care România l-a purtat în timpul prigoanei carlistă, antonesciana și în timpul dictaturii comuniste. De aceea, pentru a înțelege și mai bine necesitatea pe care a simțit-o Moța de a lupta și a opri comunismul și cu propriul lui sânge în Spania, suntem datori să cunoaștem atât martirii cât și locurile de rezistență și martiraj ale Spaniei. Deși timpul pentrecut acolo este limitat, anual vizităm mai multe locuri în care aducem omagiu, rugăciune, ne regăsim cu prieteni vechi și ne unim cu camarazii spanioli pe care deși „căzuți pentru Dumnezeu și Spania” (formulă generală pentru martirii Războiului Civil) îi simțim sufletește ca pe martiri ai noștri. Voi face o sumară trecere în revistă a locurilor vizitate.
Cimitirul San Isidro. Este locul în care, din 20 noiembrie 2023, se află mormântul lui José Antonio Primo de Rivera, șeful Falangei Spaniole, echivalentul spaniol al Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu – atât pe latura spirituală cât și organizațională. Asasinat în 1936 de comuniștii republicani în temnița de la Alicante, a fost deshumat anul trecut din Valle de los Caidos și reînhumat prin hotărârea actualului guvern neocomunist al Spaniei, condus de ticălosul Pedro Sánchez Pérez-Castejón, chiar de ziua sa. Am relatat în revistă la momentul respectiv, probabil vă amintiți contextul.
Ne-au însoțit actualul șef al Falangei, Manuel Andrino și neobositul nostru camarad Fernando Martínez García. Părintele Marius Vișovan a rostit o rugăciune, iar Andrino un discurs în care ne-a mulțumit pentru dragostea pe care o purtăm lui Jose Antonio. La ieșirea din cimitir, pe zidul care îl împrejmuiește, se află unul din numeroasle locuri în care comuniștii au executat “la zid” numeroși spanioli care li s-au opus. Astăzi o cruce încastrată în zid, care nu mai poartă nicio inscripție (datorită blestematei Legi a Memoriei Democratice despre care am tot scris în anii trecuți), stă martor mut al ororilor trecutului.
San Isidro este unul dintre cimitirile cele mai vechi ale Madridului. Este totodată un cimitir monumental care găzduiește numeroase opere arhitecturale și mormintele mai multor aristocrați spanioli și ale unor figuri celebre cum ar fi dictatorul cubanez Fulgencio Batista sau politicianul croat Ante Pavelić fondatorul mișcării naționaliste Ustașa.
Cementerio de los Mártires de Paracuellos. Acest cimitir memorial se află în vecinătatea Madridului, în zona aeroportului. Este un ansamblu care conține o Biserică, 7 gropi comune uriașe, numeroase monumente și o impresionată alee a morții străjuită de pini vechi de peste 100 e ani. Pe scurt în perioada octombrie-noiembrie 1936 peste 8000 de persoane, deținute în temnițele din Madrid au fost aduse aici și asasinate, apoi îndesate în grabă în gropi comune.
Madridul se afla la acea vreme sub ocupație comunistă, cum frontul naționalist înainta pentru eliberarea Madridului, comuniștii au luat decizia eliminării rapide a inamicilor ideologici aflați în închisori, de teamă că aceștia vor fi eliberați la căderea Madridului și vor întări rândurile celor care luptau împotriva lor. Erau aduși noaptea în camioane acoperite, coborați din ele și mitraliați pe aleea morții de care vorbeam puțin mai sus, aleea se păstrază în formă inițală ca și bătrânii pini ce o străjuiesc.
Pentru a li se pierde urma, pentru toți cei asasinați au fost întocmite hărții de transfer către diverse închisori din orașele spaniole controlate de comuniști. Evident, din cauza războiului confirmarea faptului că un deținut a fost cu adevărat transferat într-un oraș aflat la sute de km distanță un era posibilă, astfel că masacrele au rămas neștiute până la fínele războiului. Cei asasinați aici erau atât clerici cât și laici, mulți dintre ei falangisti. Identificarea lor a fost imposibilă în 1939, gradul de descompunere fiind avansat, astfel că s-a luat decizia păstrării groilor comune în forma în care au fost găsite. O parte din cei asasinați aici au fost beatificați de Vatican.
Paracuellos este unul din locurile pe care le vizităm anual în Spania. Similitudinea lui cu Aiudul și Râpa Robilor este uriașă. Aici, de fiecare dată, ne oprim în fața crucii ridicate pe groapa comună în care a fost aruncat și Alejandro Salazar, fostul șef al Sindicatului Universitar Spaniol, falangist exemplar și loial până la moarte șefului său José Antonio Primo de Rivera. Nu plecăm niciodată din Paracuellos fără să punem o candelă și buchetul clasic alcătuit din 5 trandafiri roșii (simbolic pentru martirii falangiști) pentru Alejandro.
În biserica din Paracuellos, îngrijită ca întregul anamblu de prietenul José Calle Benito (președintele Frăției care deține și administrează ansamblul), străjuiește de câțiva ani icoana Maicii Domnului cu Sfinții Închisorilor, ca semn de unitate în martiriu și în conștiința urmășilor martirilor din ambele țări și de ambele confesiuni.
Monumentul Sagrado Corazón de Jesús. În arealul Mănăstirii Cerro de los Angeles se află rămășițele Monumentul Sagrado Corazón de Jesús, pe care milițienii republicani l-au mitraliat, apoi dinamitat în iulie 1936. Unul din locurile cele mai atacate de furia bolșevică, Cerro de los Angeles este pentru noi românii una din legăturile directe dintre războiul civil spaniol și Mișcarea Legionară. În completarea acestui text puteți citi un material mai detaliat despre aceasta.
Am ajuns aici pentru prima dată în acest an, rămășițele vechiului Monument stau față în față cu Monumentul cel nou ridicat în timpul lui Franco. Ambele impunătoare și cutremurătoare. Am stat în fața vechiului Monument aproximativ în locul în care, în urmă cu 88 ani, comuniștii înarmați cu mitraliere l-au executat simbolic pe Hristos… Senzația a fost foarte stranie. Câtă nebunie, ura și pustiire a putut fi în acele suflete rătăcite!?
Când am citit prima dată în „Testamentul” lui Moța cuvintele “se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos”, nu am bănuit că ele exprimau o realitate și nu o figură de stil, nici nu mi-am imaginat atunci că voi ajunge într-o zi în acel loc care l-a determinat pe el, marele și eternul nostru Moța, să plece spre marea jerfă. Slavă Domnului pentru toate binefacerile pe care ni le-a dat și ni le dă!
Toledo este orașul marii biruințe a Alcazarului și locul în care își odihnește veșnicia Blas Piñar Lopez.
Impunătoarea fortăreață a Alcazarului din Toledo este a doua legătură directă a Mișcării Legionare cu războiul civil. Aici o mână de naționaliști au rezistat unui asediu infernal de două luni în care comuniștii au atacat pe toate canalele posibile pentru a induce prăbușirea și predarea cetății. Fantasticul general José Moscardó a reușit aici imposibilul având alături un grup de cadeți de la școală militară, 500 de civili (între care multe femei și copii) și câteva călugărițe. Pentru a determina căderea Alcazarului comuniștii au răpit pe fiul său Luis, amenințând că îl vor asasina dacă Moscardo nu acceptă să predea fortăreața, colonelul nu a cedat, iar fiul său a fost asasinat.
La finele lui septembrie 1936 trupele naționaliste conduse de generalul Varela (care ulterior va elibera și Cerro de los Angeles) cucerește Toledo din mâinile comuniștilor. La finalul asediului Moscardo predă lui Varela comanda fortăreței rostind următoarele cuvinte devenite ulterior emblematice pentru întreaga lume naționalistă: Generalul meu, fără incidente în Alcazar, vi-l predau distrus, dar cu onoarea intactă.
Vestea eliberării Alcazarului și toată povestea vitejiei și loialității lui Moscardo impresionează Mișcarea Legionară care prin, Ion Moța, decide formarea unei echipe conduse de Gen. Gheorghe Cantacuzino pentru a merge în Spania și a oferi lui Moscardo în semn de respect profund sabia cu care Generalul Cantacuzino luptase în Războiul de Independență, sabie care era făurită din oțel de Toledo.
Astăzi faimosul Alcazar a fost dezbrăcât de orice informație legată de Moscardo și de biruința naționalistă în fața republicanilor comuniști. Ca și la noi și în alte părți, binele, dreptatea și adevărul sunt ocultate de mantia corectitudinii politicilor progresiste care nu acceptă decât versiunile comuniste ale istoriei.
Într-un impunător mausoleu din cimitirul vechi al orașului, odihnește Blas Piñar Lopez, notar, scriitor, lider politic, a cărui viață se împletește din copilărie cu național-sindicalismul și din anii tinereții timpurii cu Mișcarea Legionară. Falangist de la înființarea organizației, om de bază al regimului Franco, ocupând multiple poziții politice și sociale, lider al partidului Fuerza Nueva, Blas Piñar a fost cel mai mare prieten al legionarilor din Spania, cel mai loial adept spaniol al Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu și al comandantului Horia Sima.
În cimitirul din Toledo ne-a însoțit unul din fii săi, bunul noștru prieten Blas Piñar Gutíerrez, avocat și general de brigadă al Armatei Spaniole. Împreună am pășit cu emoție în mausolul subteran al familiei. Am rostit o rugăciune pentru sufletul marelui Blas Piñar, am depus buchetul cu cei cinci trandafiri roșii și am ascultat cu mare bucurie cuvintele pe care generalul ni le-a împărtășit.
Acesta a subliniat încă o dată marea afecțiune și loialitate a tatălui sau față de Mișcarea Legionară. Încă din adolescență Blas Piñar a aflat despre Mișcare și a văzut chipul Căpitanului, din acel moment l-a avut prezent fizic pe biroul său alături de portretul lui José Antonio Primo de Rivera și întotdeauna gravat în țesătura sufletului. A fost mereu prezent la Comemorarea Moța Marin și a însoțit comunitatea legionară din Spania în toate etapele parcurse. Mai mult, imnul partidului său Fuerza Nueva a fost scris pe melodia „Sfântă Tinerețe Legionară”. A scris numeroase articole și cărți despre Mișcarea Legionară și a transmis dragostea pentru ea atât fiilor săi cât și tinerilor care l-au urmat pe liniei politică și naționalistă.
Camposanto de Aravaca Aflat în apropiere de Majadahonda, cimitirul din Aravaca este unul dintre locurile în care au fost împușcați și îngropați peste 800 de spanioli. Aduși în camioane din diverse închisori ale Madridului erau descărcați, împușcați la zid și lăsăți spre îngropare unuicului gropar care deservea cimitirul orașului, aflat peste zid de Campostanto. Acesta a încercat să păstreze bucățele de materiale din hainele victimelor și alte elemente de identificare astfel încât, peste ani, familiile să îți poată regăsi rudele dispărute în masacrele comuniste.
Camposanto de Aravaca este un cimitir privat în care se află doar gropile comune cu cele peste 800 de trupuri, dispuse pe laturile ansambului de-a lungul zidurilor. Se păstrează o parte din zidul inițial care încă poartă urmele gloanțelor. În centru se află o Cruce monumentală încadrată de simbolurile Falangei Spaniole. Între asasinații de la Aravaca se evidențiază figura filosofului Ramiro Ledesma Ramos, unul din fondatorii Falangei.
În fața monumentului central, am depus buchetul de cinci trandafiri roșii, am aprins o candelă, Pr Marius a rostit o rugăciune, iar Manuel Andrino a rostit câteva cuvinte explicând istoria locului și însemnătatea lui.
Valle de los Caidos. Impunătorul complex monahalo-memorial care include Bazilica tăiată și stâncă și străjuită de crucea înaltă (152.4 m), osuarele ce adăpostesc osemintele a peste 33000 de spanioli căzuți în ambele tabere în timpul războiului civil, școala de muzică, casa de oaspeți, biblioteca și mănăstirea benedictină, nu mai are nevoie de prezentare în paginile revistei noastre întrucât a fost pomenit de atâtea ori.
Locul în care până de curând și-au aflat odihna veșnică Francisco Franco și José Antonio Primo de Rivera continuă să rămână spinul principal din coasta guvernului pe care încearcă să îl smulgă cu Legea Memoriei Democratice. Dar Dumnezeu e mare și bătălia nu este încă terminată.
Ca de fiecare dată revenim în Valle de los Caidos cu aceeași bucurie. Este un loc al biruinței, al luptei și al rezistenței continue. Aici călugării conduși de dragul nostru prieten Santiago Cantera fac zilnic rugăciuni pentru toți martirii războiului civil căzuți pentru Dumnezeu și Spania. Întâlnirea cu padre Santiago este de fiecare dată o veritabilă gură de oxigen, încă mai avem călugări deopotrivă luptători și rugători. Suntem onorați de prietenia lui și recunoscători pentru lupta pe care o duce zi de zi.
Muzeul Division Azul. Situat în centrul Madridului, acest muzeu privat înființat, finanțat și susținut integral de Hermandad Nacional de la División Azul și de Fundación Nacional de la División Azul, este o comoară inestimabilă a istoriei Celui de-al Doilea Război Mondial. Aflat astăzi la marginea legalității, este vizat direct de Legea Memoriei Democratice.
Muzeul spune prin miile de exponate și prin vocea experților în colecții militare Alfonso Ruiz de Castro și Fernando Leta povestea celor 50000 de voluntari spanioli, în principal tineri intelectuali, care au luptat împotriva Rusiei pe frontul de est între 1941 și 1945. Povestea lor vă este cunoscută din textele publicate în revista noastră de Călin Gabor.
Elementele din muzeu sunt originale, donate de către foștii combatanți și de familiilor lor sau cumpărate. În cadrul muzeului sunt organizate mai multe încăperi tematice de la cuiburile de mitralieră la spitalul de campanie, de la aprovizionarea cu alimente la evoluția uniformelor utilizate în Rusia, de la atelierele de reparații la tipurile de muniție, de la bucătăria de campanie la steagurile combatanților. O muncă titanică de restaurare a istoriei adevărate. Mulțumim camarazilor Divison Azul pentru minunata primire și pentru tratația de la finalul vizitei.
Totodată mulțumim și dragelor noastre Carmen Cendan, Mercedes Abad, Eva Lobato Perez fără de care Spania noastră nu ar mai fi la fel! Deasemeni camarazilor Manuel Andrino, Norberto Pico, Fernando Martinez, Blas Piñar, Jose Calle care susțin necondiționat acțiunile și legitimitatea Fundației noastre și ne onorează de atâta ani cu prietenia lor. Nu în ultimul rând, mulțumesc camarazilor români care au făcut anul acesta deplasarea în Spania și au rezistat eroic unui program pe cât de semnificativ pe atât de istovitor. O mulțumire specială lui Marius Andriescu și băieților de la SEU care și anul acesta au igienizat și vopsit monumentul.
Să ne ajute Dumnezeu să putem merge în continuare pe urmele lăsate de prezența lui Moța și Marin pe tărâm și în suflet spaniol!
Ionel Moța și Vasile Marin – PREZENT!
¡Arriba España! Trăiască România!