Creştinătatea apuseană şi comunismul

Atitudini din exil – Împotriva balaurului roşu

Continuând dezbaterea asupra crizei ce bântuie în Occident, punându-l în permanentă stare de inferioritate faţă de comunism, trebuie să pătrundem mai adânc pentru a cunoaşte cauzele ei. Partidele, responsabile de aceste dezastre continue, reflectă în fond structura societăţii. Societatea apuseană, privită global, produce, în câmpul politic, această speţă de conducători timoraţi şi lipsiţi de viziune.

Principiul care a creat societatea apuseană şi i-a asigurat progresul şi splendoarea ei, chiar şi în domeniul vieţii materiale, a fost creştinismul. Câtă vreme acest principiu a fost viu, a hrănit cu seva lui toate încheieturile vieţii sociale. În domeniul politic a constituit un fel de pavăză protectoare contra tuturor primejdiilor care, în decursul veacurilor, i-au ameninţat existenţa. Structura creştină a societăţii a rezistat invaziilor barbare şi apoi expansiunii arabe şi turceşti.

În faţa pericolului comunist, constatăm cu uimire şi durere că componenta de bază a lumii apusene, creştinismul, nu-şi afirmă sau nu-şi manifestă cu suficientă tărie atitudinea. Nu se observă în niciun stat din aria occidentală acea mobilizare spirituală masivă contra comunismului, cu consecinţe inevitabile şi în domeniul politic. Un popor iluminat de o mare credinţă dă naştere la partide de aceeaşi orientare şi impune conducătorilor unei ţări să ia măsuri pentru stăvilirea pericolului din răsărit.

Omul creştin, spre deosebire de restul pământenilor, se distinge prin două caracteristici:

  • Viaţa lui este ancorată în lumea de dincolo şi străduinţa lui supremă este să obţină premiul cel mare la capătul acestei vieţi, mântuirea sufletului.
  • În istorie, în participarea individului la viaţa unei naţiuni, este înzestrat cu un simţ ascuţit al viitorului. Creştinismul nu vede numai realităţile actuale, ci are şi darul nepreţuit de a prevedea desfăşurarea evenimentelor. Pulsul lui mintal e diferit de al celorlalţi oameni, tocmai pentru că e aşezat pe axa pământ-cer. El e mereu atent la cursul istoriei, la ceea ce se întâmplă în cadrul naţiunii lui şi al întregii omeniri, pentru a defini atitudinea şi a influenţa politica ţării lui. Un creştin e responsabil şi de ceea ce se va întâmpla mâine cu neamul său, cu comunitatea naţională din care face parte. Cine fuge de această răspundere şi se ascunde în prezent, evident că nu mai e creştin.

În sfera culturii şi civilizaţiei occidentale, elementul creştin nu funcţionează cum trebuie, nu-şi exercită uriaşele resurse de care dispune. Creştini nominali sunt mulţi, dar extrem de puţini aceia care se azvârle în luptă pentru biruinţa lui Cristos. Această delăsare provine din faptul că au pierdut contactul cu Eternitatea. Fără viziunea lumii de dincolo, nu poţi să ai nici justa viziune a istoriei. Una o condiţionează pe cealaltă. Cine crede în Cristos, trebuie să sară în apărarea Lui. Cum a făcut Moţa când a plecat în Spania să lupte, „pentru că se trăgea cu mitraliera în faţa lui Cristos“.

Există zel religios în Occident, fără îndoială. Dar acest zel nu merge până la ultimele lui consecinţe. Dacă luăm Decalogul, poruncile sunt respectate mai mult sau mai puţin, afară de cea dintâi: „Să iubeşti de Domnul Dumnezeul tău…“, căreia nu i se dă însemnătatea cuvenită. E o formulă care se rosteşte cu buzele, dar nu se urmează în faptă. Cristos este lovit, umilit, batjocorit şi răstignit dincolo de cortina de fier, iar credincioşii Lui prigoniţi şi ucişi, fără ca această pustiire să provoace revoltă în creştinii apuseni. În mod normal şi aşa cum cere întâia poruncă din Decalog, care trece înaintea tuturor, creştinătatea apuseană ar trebui să ceară socoteală prigonitorilor Bisericii de ofensele aduse lui Cristos. Creştinătatea liberă dispune de mijloacele şi puterea ca să tragă la răspundere pe răufăcători şi nu ca în era primilor creştini, când aceştia nu aveau alt drum decât al martiriului, căci niciun stat nu-i ocrotea.

Ori ce constatăm acum? Nu numai că creştinătatea liberă nu e dispusă să-şi asume răspunderile ce emană explicit din Decalog, dar ajută pe atei ca să-şi consolideze puterea şi să-şi desăvârşească planul de exterminare al Bisericii din spaţiul răsăritean. De aproape o jumătate de secol asistăm la acest târg odios al statelor creştine din occident cu statele care se închină anticristului. Căci, să nu ne înşelăm. Comunismul nu e o invazie de barbari, nu e un imperialism de stil clasic, nu este expresia unei revolte sociale, cum spune doctrina lor, ci o protecţie istorică a puterilor răului. Pentru întâia oară, Lucifer a izbutit să domine o parte din pământ, unde şi-a creat un stat „după chipul şi asemănarea lui“. Ura cu care urmăreşte să descreştineze popoarele şi ferocitatea metodelor întrebuinţate nu au altă explicaţie.

Occidentul nu ignoră grozăviile ce se întâmplă dincolo de cortina de fier, căci nenumărate rapoarte şi mărturii au ajuns în lumea liberă, dar la ora acţiunii preferă să treacă peste ele şi să caute compromisuri cu tiranii, invocând fel şi fel de interese şi pretexte. În modul acesta, creştinii apuseni nu numai că nu iubesc pe Domnul Dumnezeu „din toată inima lor, din tot cugetul lor şi din tot sufletul lor“, dar cad în păcatul de a servi la doi stăpâni, lui Cristos şi lui Mamona.

Ce poate ieşi din această duplicitate în sfera credinţei este uşor de prevăzut. Imperiul comunist, lăcaşul anticristului, s-a întărit cu ajutorul Apusului şi s-a acordat răgazul necesar ca să devină o primejdie mortală pentru întreaga lume. Astăzi se vaită toţi de pericolul unui război nuclear, dar cine a lăsat ca Rusia Sovietică să-şi construiască acest arsenal monstruos? Iată cum ignorarea poruncii Divine a dus la această situaţie-limită, când orice confruntare între Vest şi Est poate sfârşi într-un holocaust planetar.

Continuând acest proces de degradare a omului creştin, de desprindere a lui de Capul Bisericii, care e Cristos, nu se poate ajunge decât la dispariţia Occidentului şi înglobarea lui în imperiul mondial al comunismului, unde va trona fără rival anticristul. Atunci vor vedea creştinii din lumea liberă că n-au făcut nicio afacere când au abandonat în voia sorţii lor pe creştinii răsăriteni, că politica lor „realistă“ nu constituie o garanţie şi o pavăză a propriei securităţi ci, dimpotrivă, e numai o etapă pe drumul propriei lor nimiciri.

Salvarea nu mai e posibilă decât printr-o renaştere a conştiinţei creştine a lumii apusene, al cărei prim obiectiv trebuie să fie fixarea clară a graniţelor dintre cele două lumi, peste care comunismul să nu mai poată trece.

Horia Sima, Ţara şi Exilul, an XIX, 1982-83

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Subiectul precedent

Comemorarea anuală Valeriu Gafencu 2024

Default thumbnail
Subiectul următor

Victorii românești, victorii legionare (5)

Cele mai recente din