„Varianta oficială” – ediţia 2024

Ne obişnuisem cu termenul încă dinainte de 1989, când trăiam sub conducerea unui partid unic, a cărui ideologie era unica acceptată, şi în care „adevărul” unic se propovăduia exclusiv în mass-media „oficială” – căci alta nu exista. Exasperaţi de deceniile suportate sub jugul tiraniei comuniste, românii au ieşit în stradă în primul rând pentru libertate: „vom muri şi vom fi liberi!”. Ei s-au ridicat aşadar în primul rând nu „pentru pătule, nu pentru pogoane, ci pentru văzduhul liber de mâine” – cum inspirat scria şi anticipa poetul închisorilor comuniste, Radu Gyr, în răspărul „variantei oficiale” de ieri, dar şi de azi. Aceasta pentru că libertatea şi adevărul, elemente cu un caracter profund personal nu se supun canoanelor ideologice ale corectitudinii politice, indiferent de epocă.

Din păcate tendinţa ultimelor decenii, care începuseră cu adierea unui vânt de libertate şi cu mari speranţe puse la debutul lor, a fost aceea de a strangula puţin câte puţin aceste elemente de primăvară sufletească, tendinţă care s-a accentuat masiv cu deosebire în ultimii ani.

Desigur, în epoca în care informaţia practic a explodat pe toate canalele digitale, ea nu mai poate fi ţinută sub obroc ca pe vremea dictaturii comuniste de tip clasic. Dar ea poate fi dirijată, filtrată, manipulată, şi asta tocmai în numele „adevărului”, „obiectivităţii” şi al celorlalte atribute care pretind a aparţine în întregul lor exclusiv „naraţiunii oficiale”. De care, iată, nu am scăpat nici în după ce a trecut aproape un sfert din secolul 21, iar în ultimii ani o simţim parcă mai apăsat ca niciodată.

Acum nu mai avem, ce-i drept, parte de o mass-media unică, de partid şi de stat. Există însă o mulţime de medii private, dar perfect aliniate, pe lângă care au mai apărut în ultima vreme faimoşii „fact-checkeri”, care pe româneşte s-ar traduce „verificatori de fapte”.  Aparent independenţi şi ei, dar numai aparent … Căci ar trebui „verificat” în cazul fiecăruia dintre ei pe statele cui de plată se găseşte, căror ONG-uri este afiliat, etc, pentru că vechiul proverb „interesul poartă fesul” nu se dezminte nici măcar în epoca digitalizării informaţiei. Aşadar, tendinţa de a impune un „adevăr unic” a rămas, ba chiar s-a amplificat în ultima vreme, deşi acum vreo treizeci de ani credeam, poate cu o doză de naivitate, că a dispărut pentru totdeauna.

O scurtă frază dintr-un articol al unui astfel de fact-checker mi-a atras însă atenţia şi o consider simptomatică. Iat-o: „Nu e esențial ca cetățenii să creadă cele mai trăsnite teorii conspiraționale, e suficient să dezvolte o reticență față de «varianta oficială».”  Nu dau aici numele autorului şi sursa, pentru că nu sunt atât de esenţiale pe cât este mesajul veritabil al acestui tip de gândire, scăpat probabil în mod involuntar printre rânduri. E suficient să menţionez că referirea specifică era la feluritele teorii care circulă pe internet în jurul recentei pademii COVID şi a vaccinurilor aferente.

Ce se desprinde aşadar din aceste câteva cuvinte, care de felul lor conţin mult mai mult adevăr decât şi-ar fi închipuit autorul lor?

În primul rând o descriere a rolului „presei aliniate” şi a „fact-checkerilor”: acesta ar fi nici mai mult, nici mai puţin, decât o propagandă în susţinerea necondiţionată a „variantei oficiale”! Şi asta indiferent de conţinutul ei de adevăr: termenii de „adevărat” şi „oficial” sunt consideraţi practic ca fiind sinonimi.

E adevărat că în contextul informaţiei care practic nu mai poate fi îngrădită, în mediile digitale circulă şi o mulţime de „teorii conspiraţioniste”, exagerări şi deformări ale unor fapte şi realităţi, informaţii manipulatorii sau pur şi simplu false, faimoasele „fake news”. Mulţi le cred, căzând în plasă din lipsă de discernământ, sau pur şi simplu pentru că se potrivesc sau le confirmă propriile opinii, crescute şi formate anterior prin consumul aceluiaşi gen de informaţie, adesea dubioasă. Până aici, nimic de obiectat. Adevărul să iasă la lumină, oricum ar arăta el!

Numai că misiunea acestor luptători ai tastaturii sau ai microfonului nu se limitează la a combate trăznăile născute din minţi care frizează patologicul, ci continuă prin a împiedica omul care gândeşte cu propriul cap de a „dezvolta o reticenţă”, fie cât de mică, faţă de „varianta oficială”. Adică nu e bine nici măcar să o pui în discuţie, să ridici semne de întrebare sau suspiciuni la adresa „adevărului” acesteia.

Asta mi se pare grav şi de neacceptat!

„Varianta oficială” despre originea virusului SARS-CoV-2 nici nu mai ştim care este la ora actuală, căci de vreo patru ani încoace a suferit o serie de metamorfoze: ba că s-a transmis la om prin lilieci, ba prin pangolin. Numai o singură variantă e fundamental exclusă, în naraţiunea oficială, desigur: aceea că originea virusului este în laboratorul de la Wuhan, el fiind creat prin manipulări de laborator de tip „gain of function” pentru a-i spori potenţialul de răspândire. Aceasta, cu toate că un om care gândeşte cu adevărat liber nu are cum să excludă nici această posibilitate. Dovezi definitive pentru ea nu avem încă, dar indiciile se înmulţesc. Iar dacă într-o bună zi această teorie se va dovedi a fi cea mai aproape de adevăr, tot nu vom şti dacă „scăparea” virusului din laborator a fost una accidentală sau deliberată. Iar pentru ultima din ele, cea mai gravă de altfel, nu ar exista la o adică decât cel mult tot un indiciu: anume că oricând se poate veni cu acel „alibi”, practic imposibil de demontat, că scăparea din laborator a fost totuşi un accident nefericit.

„Varianta oficială” despre „siguranţa şi eficienţa” vaccinurilor anti-covid începe şi ea să se clatine tot mai mult. Întâmplător sau nu, mulţi le-au contestat de la bun început, aducând chiar argumente poate false, în sprijinul a ceea ce totuşi se conturează a fi tot mai mult drept un adevăr. Despre „eficienţă” cred că ne-am lămurit cu toţii: câţi vaccinaţi nu au contractat la scurt timp după aceea infecţia împotriva căreia teoretic trebuiau să fie protejaţi? În spiritul obiectivităţii trebuie spus totuşi şi faptul că această vaccinare masivă împotriva variantei originale a virusului, care era mult mai periculoasă (să ne gândim numai la câte personalităţi publice au plecat dintre noi în urma contractării acestui virus!) ar fi putut duce la apariţia unor variante mai benigne, dar cu putere de răspândire mai mare. E vorba de mecanismul numit „immune escape”- evadare imunitară, care ocoleşte anticorpii existenţi, dar care nu mai constituie o problemă gravă pentru majoritatea oamenilor.

Pe de altă parte, timpul extrem de redus avut la dispoziţie şi dorinţa unui profit cât mai grabnic şi cât mai substanţial nu au permis parcurgerea etapelor prin care orice vaccin normal ar trebui să treacă, încât s-au făcut practic experimente pe viu, pe seama a miliarde de oameni. Iar abia la această scară au început să se facă vizibile efectele nedorite. Fireşte, AVC-uri şi infarcturi au existat dintoteauna, iar într-un caz individual e extrem de greu a face o legătură cauzală între vaccin şi deces. Dar per total, la scara întregii societăţi, a început să devină vizibil un „exces de mortalitate”, nemaiîntâlnit în anii anteriori vaccinării, şi care corelează cu aceasta. Da, corelaţia nu implică numaidecât şi cauzalitate, dar cercetători de nivel înalt, din Germania sau Anglia, au început să analizeze ştiinţific fenomenul şi să ridice întrebări, formulând ipoteze plauzibile, pe care datele statistice par să le confirme. Acesta este un domeniul în care „fact-checker-ii” şi „varianta oficială” nu au de ce să îşi bage nasul fără a avea competenţele de rigoare, căci e vorba eminamente de progresul ştiinţei, care îşi adaptează încontinuu teoriile la datele existente. Nu există încă un răspuns definitiv la această chestiune, dar şi aici e simptomatic faptul că aceia care nu ar trebui să se amestece, nefiind specialişti în statistică sau epidemiologie, totuşi o fac, trăgând spuza pe turta lor şi încercând să impună o naraţiune care poate fi oricum, numai „una anume” să nu fie … chiar dacă cel mai probabil tocmai aceea care e decretată a fi tabu e cea mai aproape de adevăr.

O altă „variantă oficială”, o dogmă cu iz ştiinţific, e aceea a încălzirii globale cauzate de nivelul crescut de CO2 în atmosferă produs în special prin arderea combustibililor fosili. În realitate, problema e încă una controversată la nivelul oamenilor de ştiinţ㸠complexitatea ei împiedicând o stabilire precisă a gradului în care efectul de seră produs de un gaz cu o concentraţie infimă (efect care în sine nu poate fi negat) îl are asupra încălzirii globale, care iarăşi este o realitate incontestabilă. Numai că oamenii de ştiinţă care nu agreează la „varianta oficială” sunt tot mai cenzuraţi şi marginalizaţi, lipsiţi de finanţări, încât ni se propovăduieşte un pretins cvasi-consens la acest nivel, care însă e departe de a fi aşa. Scopul şi strategia acestei instrumentalizări a ştiinţei e unul similar cu ce s-a întâmplat în timpul pandemiei COVID: acela de a lua o serie de măsuri sociale impopulare, liberticide, de esenţă socialist-comunistă, fiind practic o revenire pe uşa din dos a unei ideologii atee pe care o crezusem aruncată la lada de gunoi a istoriei. Însă nu degeaba trăim acum în epoca reciclării deşeurilor …

De „variante oficiale” nu e scutită, evident, nici istoria. Dar istoria adevărată nu e cea care se impune de sus, prin astfel de naraţiuni oarecum forţate. Nici de către regimul comunist anterior lui 1989, care a încercat instrumentalizarea unor personalităţi istorice ale românilor în folos propriu, dar nici de curentele dizolvante care s-au manifestat mai cu seamă după începutul mileniului trei, pentru care asemenea figuri trebuie prezentate exclusiv prin cadrele strâmte ale corectitudinii politice neo-marxiste. Dacă în primul deceniu de libertate postdecembristă s-a încercat recuperarea unor simboluri precum Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Ion Gavrilă Ogoranu şi alţii asemenea lor, în „varianta oficială” care a fost impusă în ultima vreme ei au redevenit fie „criminali  de război”, fie „extremişti”. În tot cazul, demni doar de pus la index. Adică nicio diferenţă faţă de receptarea lor pe vremea regimurilor comuniste dinainte de 1989, inclusiv cel autoconsiderat cu caracater „naţional”.

Filosoful interbelic Vasile Băncilă scria următoarele:

“Fiecare eveniment istoric de seamă îşi are legenda sa. Şi această legendă devine ea însăşi un fenomen istoric. Devine o forţă, care determină mai departe evoluţia poporului. Societeatea – poporul – creată de istorie îşi creează la rându-i, în chip spontan, propria istorie, aceea în care se doreşte, prin care ia conştiinţă de ea însăşi şi care-i catehizează sensul evoluţiei ulterioare. În acest fel, istoria aceasta de legendă e conştiinţa societăţii, funcţia ei spirituală creată în chip natural, aşa cum e funcţia conştiinţei în individ. Există prin urmare două istorii, cea reală, care e chestiune de ştiinţă pură, şi cea creată de spontaneitatea socială. Aceasta din urmă se judecă după valori etice, pragmatice şi estetice, nu după adevărul în sine, nu după ştiinţa propriu-zisă. De obicei, cei ce fac istorie confundă aceste două feluri de istorie ori exclud unul din ele, pe câtă vreme ideal ar fi să se ţină seama de individualitatea fiecăreia, valorificându-se fiecare în domeniul ei. Ştiinţa nu trebuie să atace practica, când aceasta e morală ori nu e periculoasă, după cum practica nu trebuie să împiedice înflorirea ştiinţei adevărate. Ceea ce, în realitate, nu se respectă”.

Nu se respectă nici în ziua de azi. Figuri simbolice ale istoriei românilor, capabile să nască legende şi să devină repere pentru sufletul acestui neam, sunt iarăşi prigonite, post-mortem, şi puse la index. Numele lor se doreşte a fi şters din conştiinţa publică, supus unei damnatio memoriae. „Vina” lor e mai degrabă una generică, a unei orientări „nesănătoase”, anume de a fi adepţi ai naţionalismului românesc creştin din epoca interbelică (legionar sau de altă factură, căci nici nelegionarii nu sunt scutiţi aici de acelaşi tratament). Iar acest naţionalism este considerat a fi „antisemit” – deşi în cazul unor figuri concrete, ca cele amintite aici, nu li se poate imputa nicio faptă blamabilă. Tema a fost discutată cu alte ocazii, încât nu mai insist aici cu amănunte.

Numele lui Mircea Vulcănescu dat unor instituţii de învăţământ este şters, bustul său se încearcă (fără succes până acum) a fi eliminat din spaţiul public. La fel numele de străzi, dat după Vulcănescu sau Radu Gyr.

Comemorările în memoria deţinuţilor politici, chiar şi cele organizate sub egida Bisericii Ortodoxe spre pomenirea celor consideraţi a fi „sfinţi ai închisorilor comuniste” sunt şi ele luate în vizorul celor care doresc cu orice preţ ca varianta „lor” să fie considerată cea „oficială”.

Nici memoria rezistenţei anticomuniste nu e scutită de cenzură.

Placa memorială pusă pe peretele unui hol al liceului „Dragoş Vodă” din Sighetu-Marmaţiei în cinstea grupului de elevi conduşi de tânărul lor profesor Aurel Vişovan e ţinta unor repetate presiuni menite să o scoată din orizontul public. Profesorii de azi, elevii şi părinţii lor nu trebuie să ştie cine au fost şi ce au făcut generaţiile înaintaşilor de acum câteva decenii. Sau dacă da, numai „varianta oficială”, desigur, iar nu cea adevărată, care catehizează sufletele românilor cu sensibilitate pentru propria istorie şi identitate.

Nici conferinţe ţinute în şcoli pe tema rezistenţei anticomuniste nu sunt exceptate de grila procustiană a naraţiunii oficiale. Astfel, Inspectoratul Şcolar Bucureşti a trimis o adresă prin care se interzicea o întâlnire a elevilor unui liceu din Capitală cu doamna Zoe Rădulescu, născută în închisoare, fiica luptătorului anticomunist Gogu Puiu, căzut în luptă cu trupele de Securitate. Dat fiind că această manifestare a fost organizată de asociaţii cu nume incorecte politic, ca „Gogu Puiu şi Haiducii Dobrogei” şi „Ion Gavrilă Ogoranu”, ambele cu rezonanţă legionară (deşi rezistenţa anticomunistă românească a fost una singură, neputând fi împărţită pe seama diferitelor orientări, căci pe toţi i-a unit dragostea de neam şi spiritul anticomunist), autorităţile s-au sesizat, sau au fost sesizate, şi au recurs la un gest arbitrar de cenzură.

„Varianta oficială” este că ar fi urmat să aibă loc promovarea unor „activități şi mesaje specifice ideologiei de extremă dreaptă”, iar formularea din alt loc invocă „mesaje sau acţiuni cu caracter extremist”.

Ei bine, tocmai acest „extremism”, nedefinit ca atare, fiind o etichetă  negativă, o ştampilă pusă după bunul plac şi după propriul interes al unora, este unul din termenii cheie, de natură exclusiv propagandistică, a naraţiunii oficiale de azi.

„Extremism” e ceea ce considerăm noi a fi aşa, s-ar rezuma pe scurt folosirea acestei etichete de către promotorii ei. Căci „extremismul” are la o adică şi conotaţii de natură penală, putând pune în pericol ordinea publică şi constituţională. Dar evident că aici nu poate fi vorba de aşa ceva. Încât prevederile legale invocate în sprijinul unei interziceri a liberei exprimări (manifestările urmau să aibă loc, ca adesea în trecut dealtfel, în urma primirii acordului părinţilor) au fost mai degrabă de genul că în şcoli „sunt interzise manifestările şi propaganda de natură politică precum şi prozelitismul religios”. Iar activităţile incluse arbitrar sub această terminologie au fost considerate a fi de natură „a excede curricula şcolară şi care pot genera confuzii şi/sau contradicţii în raport cu aceasta”.

Pe scurt, curricula şcolară e considerată a fi „varianta oficială”, „vulgata”, depozitara adevărului unic, ducând astfel în derizoriu sloganul de „şcoala altfel”, sub egida căruia sunt organizate felurite manifestări de către diverse asociaţii, tocmai pentru a prezenta şi puncte de vedere complementare curriculei şcolare. Şi pe care nimeni nu le-a interzis – până acum.

Această trecere în revistă a unor fapte şi atitudini simptomatice pentru ceea ce înseamnă „varianta oficială” în versiunea ei cea mai recentă, sunt de natură să ne îngrijoreze. Nu numai România, ci întreaga lume se îndreaptă cu paşi mici, dar apăsaţi, spre o nouă formă de totalitarism, care de fapt e moştenitor al celui comunist. Şi azi, ca şi atunci, „extremiştii” adevăraţi sunt cei care lansează această etichetă urbi et orbi, iar „caracterul ideologic” e cel care îi marchează în primul rând pe cei pentru care propria ideologie e mai presus de realităţi, de adevăratele valori morale şi chiar mai presus decât Dumnezeu.

Iată de ce evocarea şi păstrarea vie a memoriei acelor figuri istorice care s-au opus în trecut totalitarismului comunist este un demers esenţial pentru păstrarea verticalităţii noastre morale, ca indivizi şi ca neam. Pentru ei, Dumnezeu era mai presus de toate. Doar dacă ne vom însuşi în mod viu această atitudine vom reuşi să dăinuim şi să ne păstrăm fiinţa, în răspărul acestor vremuri aspre şi tulburi prin care ne e dat să trecem.

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Seniorii noștri, centenari și nonagenari

Default thumbnail
Subiectul următor

Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos!

Cele mai recente din