Victorii românești, victorii legionare (5)

Evoluția de aproape un secol a Mișcării Legionare s-a împletit până la identificare cu existența neamului românesc, cu mersul lui în istorie, fiind expresia cea mai profundă a frământărilor sale, a luptei lui pentru supraviețuire demnă, a transformării lui lăuntrice, a dorului său de Absolut. Un secol de suferințe și jertfe imense, unele sublime, care merită dezgropate și cunoscute, care dovedesc vitejia și tăria românească și care sporesc comuniunea Neamului cu Dumnezeu.

Dar drumul legionar al neamului românesc este un drum al Biruinței, al Biruinței obținute prin focul luptei cu tine însuți ( în educația legionară “intră un om și iese un erou”) pentru ca apoi eroul să înfrunte dușmanii țării, din interior și din exterior.

Începând cu victoriile individuale ale Căpitanului (unele de mare forță simbolică) în luptele complet inegale din perioada pre-legionară (1919-1927), românii înrolați sub steagul Arhanghelului au învins în numeroase confruntări prin forța Spiritului legionar, prin capacitatea lui de a mobiliza și orienta energiile naționale. Unele victorii au avut doar o amploare locală dar au iradiat prin eroismul lor luminos, altele mai târziu au avut anvergură națională și ecou internațional. În perioada 1937 -1945 Mișcarea Legionară a fost o forță de primă mărime pe care nimeni nu o putea ignora, iar în rezistența împotriva comunismului ( în țară și exil) a fost de departe oștirea cea mai numeroasă, mai organizată și mai consecventă.

 

Plecarea în Franța la studii

După ce, la 13 Septembrie 1925, am pus împreună piatra fundamentală la cămin și după ce zidurile se ridicaseră la 1 metru, iar mișcării ( naționaliste, n.n.) îi dădusem tot ce putusem la vârsta mea, m-am gândit că ar fi nimerit să mă reîntorc în străinătate, pentru a-mi desăvârși studiile. Mai ales că nici sănătatea nu-mi era într-o stare prea fericită în urma grelelor încercări prin care trecusem. M-a împins la această hotărâre și faptul că, în părerile mele asupra organizării și luptei, mă simțeam cam izolat. Îmi spuneam: e posibil ca să fiu greșit și e mult mai bine, să nu împiedic o linie care se poate dovedi totuși bună. Mai cu seamă că, în ultimul timp, Liga căpătase forțe noi prin unirea cu „Acțiunea Românească”, de sub conducerea profesorului Cătuneanu, în care era un frumos număr de intelectuali de valoare din Ardeal, în frunte cu Valer Pop și preotul Titus Mălai și prin unirea cu „Fascia Națională”, o mișcare mai mică dar sănătoasă. Scăderile nevinovate ale conducerii, poate se vor remedia acum prin prezența atâtor oameni de elită, printre care erau: avocatul nostru, Paul Iliescu din București, cu un însemnat grup de intelectuali, Generalul Macridescu cu alt grup de elită din Focșani și distinsul profesor de Sociologie, Traian Brăileanu de la Universitatea din Cernăuți, vechi naționalist, precum și ilustrul profesor pedagog, Ion Găvănescul de la Universitatea din Iași, care nu se înregimentase până acum în mișcare, deși propovăduise o viață întreagă și el, de la catedra de Pedagogie, ideea națională. Nu mai vorbesc că la București strălucea și lumina mișcarea națională savantul profesor de Fiziologie, Nicolae Paulescu, cunoscător neîntrecut al manoperelor iudeo-masoneriei. La aceste figuri, care înnobilau mișcarea și-i dădeau un prestigiu neîntrecut, se mai adăuga și sprijinul prețios al „Libertății”, cea mai răspândită și mai bine apreciată foaie populară din România, redactată de părintele Moța.

Moța, care fusese eliminat de la Universitatea din Cluj și care abia era în anul II, s-a hotărât să meargă și el pentru a-și termina studiile. Ne-am înțeles să mergem amândoi în Franța, într-un oraș mai mic. Am ales Grenoble. Eu aveam din cadourile de nuntă și din vânzarea broșurii „Scrisori studențești din închisoare”, 60.000 lei; Moța avea ajutor de acasă, lunar. După ce am fost pe acasă pe la părinți, ne-am luat rămas bun de la profesorul Cuza și de la camarazi. Ne-am dus la schit, la Rarău, să ne închinăm și am plecat. Întâi, eu cu soția și după două săptămâni, Moța.

După o călătorie lungă prin Cehoslovacia și Germania, după o întrerupere de câteva zile la Berlin și la Jena, am intrat în Franța și am poposit la Strasbourg. Ceea ce m-a impresionat peste măsură, a fost faptul de a vedea acest oraș, în contra tuturor așteptărilor mele, transformat într-un adevărat cuibar de infecție jidănească. Coborându-mă din tren, așteptam să-mi apară în față tipul rase galice, care a luminat cu vitejia ei neegalată veacurile istoriei. Mi-a apărut însă, tipul coroiat și ahtiat după câștig al jidanului care mă trăgea de mânecă să intru, fie în prăvălie la el, fie în restaurant. Majoritatea restaurantelor de pe strada gării erau jidănești. În Franța jidanilor asimilați, toate erau cușer. Am intrat din restaurant în restaurant, pentru ca să găsesc unul creștin. În fiecare însă, găseam tăbliță scrisă în idiș: „Restaurant cușer”. Cu mare greutate în sfârșit am găsit unul francez, unde am luat masa. Între jidanii din Târgul-Cucului și cei din Strasbourg n-am găsit nici o deosebire; aceeași figură, aceleași maniere, același jargon, aceiași ochi satanici în care citeai și descopereai, sub privirea curtenitoare, pofta de a te jefui. După încă o noapte de drum am sosit dimineața, în Grenoble. Ce minune mi s-a deschis înaintea ochilor! Ce priveliște! Un oraș așezat din negura vremii la poalele Alpilor. O stâncă uriașe înaintată spre mijlocul orașului ca și cum ar fi voit să-l taie în două. Sură, aspră și cutezătoare, se înălța deasupra caselor, care, deși cu etaje multe, rămâneau pe lângă ea niște biete cămăruțe de furnici.

Franța decăzută și Franța eternă

Mai departe, dar tot lângă oraș, un alt munte plin de vechi întărituri și tranșee, de parapete, era transformat într-un imens fort. În fund de tot, peste acestea, alb ca onoarea, strălucește de zăpadă, iarna și vara, masivul impunător al Alpilor. Minunat de cele ce vedeam și mergând ca într-o cetate fermecată din povești, îmi spuneam: acesta este orașul vitejiei. Înaintând mai departe, m-am încredințat că nu mă înșelasem, pentru că, oprindu-mă în fața unei statui, am citit: „Bayard, chevalier sans peur et sans reproche”. Un mare viteaz de epopee din secolul al XV-lea, care după o viață întreagă de bătălii, bătrân, murea rănit în luptă, ținându-și în mână sabia al cărei mâner se transformase în cruce și de la care primea bătrânul viteaz, acum în ceasul morții, cea din urmă binecuvântare. Ne-am luat o cameră cu chirie în Grenoble vechi. Există și Grenoble nou, modern. Mi-a plăcut mai mult cel vechi.

În curând a sosit și Moța. Ne-am înscris la Universitate. El, la licență, eu, la doctoratul economic. Am început audierea cursurilor din anul I și anul al II-lea. Dar nu înțelegeam mai nimic. Erau primele lecții. Nu puteam desprinde decât cuvinte izolate. Continuând audierea cu stăruință, aproape de Crăciun, am început să înțeleg binișor prelegerile. La doctorat nu eram decât 8 studenți. De aceea cursurile aveau un caracter familiar de strânsă legătură între student și profesor. Profesorii, foarte buni, ei făceau numai profesorat, nu și deputăție. Masa o pregătea soția mea pentru mine și pentru Moța.

Am început să fac, în zilele de sărbătoare, mici excursii în jurul orașului. Mă impresionau ruinele castelelor și turnurilor vechi. Oare cine vor fi locuit aici pe vremuri! Vor fi fiind uitați de toată lumea. Să mă duc să le fac vizită. Intram pe sub ruine și stăteam acolo câte o oră, în liniște netulburată, de vorbă cu morții. Într-o margine a orașului am vizitat o bisericuță străveche din secolul al IV-lea, Sfântul Laurențiu și spre marea mea uimire, am găsit pe plafonul acesteia de culoare albastră, peste 50 zvastici aurite.

În oraș, pe Prefectură, Palatul de Justiție și alte instituții era steaua masonică. Simbol al stăpânirii absolute a acestei hidre jidănești peste Franța. De aceea mă retrăsesem în vechiul Grenoble, acolo unde erau bisericile și crucile lor, înnegrite de vremuri și uitare. Refuzam cinematografele moderne, teatrele și cafenelele, găsindu-mi loc de petrecere pe sub rămășițele de ziduri, pe unde bănuiam că a trăit Bayard. Mă afundam în trecut și acolo, spre marea mea mulțumire sufletească, trăiam în Franța istorică, în Franța creștină, în Franța naționalistă. Nu în Franța iudeo-masonică, atee și cosmopolită. În Franța lui Bayard! Nu în Franța lui Leon Blum! …Piața, „Marche des puces”, cum îi spuneau Francezii, era plină de jidani, de unde își trăgea și numele. De altfel însăși Universitatea era copleșită de ei. Numai din România își făceau studiile aici 60 de studenți jidani, pe lângă cei cinci studenți români. Am vizitat și vechea mânăstire, „Grande Chartreuse”, din care, cei 1.000 de călugări fuseseră alungați de statul ateu. Pe diferitele icoane am văzut urmele pietrelor cu care mulțimea, în timpul revoluției, bătuse pe Dumnezeu.

De la un timp, au început să vină peste noi grijile materiale. Banii mei se cam apropiau de sfârșit. Din țară nu mai speram să mai vină, iar cât primea Moța nu putea să ne ajungă pentru toți trei, cu toată economia severă pe care o făceam. Am stat multă vreme și ne-am gândit în ce mod am putea să ne câștigăm un ban, fără a ne periclita frecventarea regulată a cursurilor. Dându-ne seama că în Franța sunt apreciate și bine plătite cusăturile de mână, ne-am hotărât să învățăm de la soția mea a lucra cusături naționale românești, pe care apoi să încercăm a le vinde. În câteva săptămâni meseria a fost învățată. În timpul liber lucram la cusături, pe care apoi le expuneam în vitrina unui magazin. Se vindeau și cu puținul ce câștigam, adăugam la ce primea Moța și ne întrețineam o viață foarte modestă.

Alegeri generale în țară

În preajma Paștilor, ziarele din țară, pe care le primeam regulat și scrisorile, mi-au adus vestea căderii liberalilor și venirii la guvern a Generalului Averescu. Noile alegeri generale urmau să aibă loc pe la jumătatea lunii Mai. Liga intra pentru prima dată într-o mare luptă. Mi-am zis: – Trebuie să plec în țară, să iau parte la luptă și apoi să mă reîntorc la studii.  Am scris profesorului Cuza, rugându-l să-mi trimită bani de drum. Neprimind nici un răspuns, am scris la Focșani D-lui Hristache Solomon, care mi-a trimis zece mii de lei, din cari, o parte, am lăsat soției mele, iar cu alta am plecat spre țară. Am ajuns la București pe la începutul lui Mai și în plină luptă electorală. M-am prezentat profesorului Cuza, care nu s-a bucurat prea tare de prezența mea, spunându-mi că nu era nevoie să mă deplasez, căci mișcarea poate merge bine și fără mine. M-a durut puțin, dar nu m-am supărat. Într-o organizație nu încape supărarea la o observație a șefului. Ea poate fi dreaptă, ea poate fi nedreaptă, dar supărarea nu încape; acesta e principiul care trebuie să călăuzească pe un om într-o organizație.

Am plecat în județul Dorohoi ca să dau concurs profesorului Șumuleanu. De acolo am trecut și în alte județe. La Câmpulung, la Iași, la Brăila etc. Între timp, în urma unei scrisori a profesorului Paulescu și a intervenției Generalului Macridescu, m-am hotărât să candidez la Focșani. Iată-mă deci în cea mai dezgustătoare și mai nedorită situație: mergând să cerșesc voturi pentru mine. Unde! În mijlocul mulțimii, care, tocmai în momentul în care ar fi trebuit să fie stăpânită de cele mai sfinte sentimente, fiind vorba de țară și de viitorul ei, e buimăcită de băutura oferită din belșug de către agenții electorali și stăpânită de patimile dezlănțuite de duhul rău al politicienilor. Se coboară, în aceste momente, peste viața liniștită și curată a satelor, valurile pline de infecție ale politicianismului. În țara întreagă se întinde iadul. Din acest iad iese conducerea pentru un an, doi, trei sau patru, a unei țări. Din ce noian de păcate scoate democrația, „sfânta” democrație, conducerea unei țări.

Farsa amară a „democrației” interbelice

Am ajuns la Focșani. Acolo era încă stare de asediu din timpul botezului de la Ciorăști. Pentru ca să poți pleca în propagandă electorală îți trebuia bilet de liberă petrecere, eliberat de comandantul garnizoanei. M-am prezentat și l-am luat. Pe la ora 10 dimineața, însoțit de Domnul Hristache Solomon și alții, am plecat în două automobile. Dar la 500 m. de marginea orașului am găsit drumul oprit de două căruțe puse de-a curmezișul șoselei. Lângă ele câțiva jandarmi. Am oprit. Jandarmii s-au apropiat și ne-au spus că nu avem voie să trecem. Eu le-am scos ordinul generalului și li l-a arătat. Ei l-au citit și apoi ne-au spus:– Totuși nu aveți voie. Am dat ordin celor ce mă însoțeau să dea căruțele la o parte. După o mică busculadă, drumul s-a eliberat. Mașinile au pornit încet înainte. Jandarmii, retrași câțiva metri de șosea, s-au așezat în trăgători și au început să tragă focuri. Eu am spus:– Mergeți înainte, căci trag în vânt. Un glonte a izbit în aripa mașinii. Un altul lângă noi. Ne-am continuat drumul. Două gloanțe însă ne-au oprit în loc. Unul a spart rezervorul de benzină și altul un cauciuc. De mers înainte, cu neputință. Am coborât din mașină și ne-am întors înapoi pe jos.

Ne-am dus la Generalul care ne dăduse biletul de liberă circulație. I-am povestit cele întâmplate, de față fiind și Generalul Macridescu. Ne-a răspuns:– Sunteți liberi să mergeți. Eu nu am dat ordin să vă oprească. Poate, autoritățile administrative. Am plecat la Prefectură cu Generalul Macridescu. Prefect era Nițulescu, un om ursuz și brutal. Foarte liniștiți, am intrat în cabinetul lui. Generalul Macridescu a povestit cele întâmplate. Prefectul însă, chiar din primele momente, ne-a tratat în mod necivilizat. A început să ne țină de la înălțime un discurs interminabil:– Domnilor, interesele superioare ale Statului, cer…– Sunt legi; noi suntem în cadrul legilor. Avem dreptul, încearcă să explice Generalul Macridescu. Dar prefectul continuă:– Țara cere în aceste momente grele…Din nou încearcă Generalul Macridescu să explice. Prefectul autoritar:– Voința țării este…– Ascultă, Domnule Prefect, văd că D-ta nu vrei să înțelegi de vorbă bună, îi spun eu enervat. Plec mâine dimineață în propagandă și dacă jandarmii vor trage din nou în mine, vin aici în cabinet și trag eu și în D-ta. Fără să mai aștept vreun răspuns, întorc spatele și plec, lăsându-i pe ceilalți acolo. După câteva ore, sunt invitat la Consiliul de Război. Mă duc. Un Comisar regal îmi ia interogatoriul. Declar în scris exact ce a fost. Sunt arestat. Spun:– Bine, Domnilor, celui care trage în mine nu-i faceți nimic, iar pe mine, care numai spun că trag, mă arestați! Iată-mă din nou, într-o cameră de închisoare, în cazarma unui regiment. După 3 zile, sunt chemat la general. Un ofițer mă conduce în cabinet:– Domnule Codreanu, D-ta trebuie să părăsești orașul Focșani.Domnule General, sunt candidat aici. Și ceea ce îmi cereți Dvs. e contra legii. Desigur, că nu mă voi opune măsurii, căci nu pot, dar vă rog să-mi dați ordinul Dv. în scris.– Nu pot da în scris. Atunci voi pleca la București, pentru ca să mă plâng împotriva Dvs. Generalul mă eliberează, cerându-mi cuvântul de onoare că voi pleca cu primul tren.

O victorie românească dă speranțe de viitor

Cu primul tren am și plecat la București. A doua zi, m-am prezentat Ministrului de Interne, dl. Octavian Goga, care m-a primit bine. I-am povestit cele ce am pățit și am cerut să mi se facă dreptate. Mi-a spus că va trimite un inspector administrativ să cerceteze cazul, dar să vin a doua zi. Am venit a doua zi. M-a amânat pe a treia. Zilele treceau și mai rămăsese puține până la alegeri. În sfârșit, a patra zi am plecat. Iar am luat bilet de la general și iar am pornit cu mașinile. Nu mai erau decât două zile până la alegeri. Am ajuns în primul sat. Erau câțiva oameni adunați, cum stau de obicei în preajma alegerilor, însă speriați de teroarea care se exercita. Vin jandarmii:– Aveți voie să vorbiți cu oamenii, dar numai un minut. Așa am primit ordin! Vorbim un minut și plecăm mai departe. La fel în toate satele, câte un minut. Vai de dreptatea și legalitatea din țara aceasta! Îmi dai drept de vot, mă chemi la vot, dacă nu vin, mă condamni la amendă, iar dacă vin, mă snopești în bătăi. Politicienii români, indiferent dacă sunt liberali, averescani sau național-țărăniști, nu sunt decât o ceată de tirani, care la adăpostul: „legalității”, „libertății”, „drepturilor omului”, calcă fără rușine și fără teamă, în picioarele lor, o țară, cu toate legile, cu toate libertățile și cu toate drepturile ei. Oare pe viitor ce cale ne va rămâne de apucat?

În ziua de alegeri, delegații noștri au fost bătuți, umpluți de sânge și opriți de a ajunge la sălile de votare: sate întregi nu s-au putut prezenta. Rezultatul: Am căzut. Deși în oraș bătusem toate partidele.– Nu-i nimic, mi-am zis. O reușită mi-ar fi stricat planurile de a-mi continua studiile. Peste două zile am aflat cu mare bucurie rezultatul pe întreaga țară. Liga avusese 120.000 voturi și intrase în Parlament cu 10 deputați: profesor Cuza, la Iași; profesor Găvănescul, la Iași; profesor Șumuleanu, la Dorohoi; tatăl meu, la Rădăuți; Paul Iliescu, la Câmpulung; profesor Cârlan, la Suceava; Dr. Haralamb Vasiliu, la Botoșani; Valer Pop, la Satu Mare; ing. Mișu Florescu, la Piatra-Neamț; Iuniu Leca, la Bacău.

Se alesese în adevăr, un buchet de oameni de elită care făceau cinste mișcării naționale și către care lumea se uita cu o nețărmuită dragoste și cu vii nădejdi. Cele 120.000 voturi reprezentau tot ce era mai bun și mai curat în poporul român. Alegătorii străbătuseră prin toate amenințările, prin toate ademenirile, peste toate obstacolele până la secțiile de votare. Dar mulți au fost acei care n-au putut străbate. Mai mulți decât cei care au străbătut. Cel puțin încă 120.000 de voturi au fost, fie oprite, fie furate din urne.

Am plecat înapoi în Franța, mulțumit de rezultat, dar urmărit mereu de o întrebare:– Cum se va putea învinge, dacă toate guvernele vor face alegeri la fel, întrebuințând corupția, furtul și forța statului în contra voinței populare?

( Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari )

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Creştinătatea apuseană şi comunismul

Default thumbnail
Subiectul următor

Seniorii noștri, centenari și nonagenari

Cele mai recente din