S-au împlinit recent doi ani de la atacul Rusiei împotriva Ucrainei. Un eveniment care a zguduit din temelii ordinea politică internaţională căci, dincolo de cele două state aflate în conflict deschis, părţile implicate, în forme şi grade diferite, sunt mai numeroase.
Pentru o analiză pertinentă a acestuia se impune recursul la unul din cei mai importanţi filosofi ai războiului, Carl von Clausewitz, autorul binecunoscutei caracterizări conform căreia „războiul nu este decât continuarea politicii cu alte mijloace”. Teoreticianul prusac din epoca războaielor napoleoniene rămâne permanent actual, intuiţiile sale depăşind cu mult cadrul epocii în care a trăit. Acest fapt a fost remarcat şi de marele antropolog francez René Girard (1923-2015), care a descoperit o serie de puncte comune cu principiile propriilor sale teorii: „intuiţia unică a lui Clausewitz mă fascinează în aceeaşi măsură în care o resping şi încerc să o depăşesc”.
Girard remarcă faptul că în monumentala carte “Despre război” a lui Clausewitz e explicat mecanismul escaladării succesive, ceea ce corespunde la perfecţie cu mecanismul “rivalităţii mimetice” pus în lumină de antropologul francez. E vorba de o interacţiune reciprocă cu tendinţă de escaladere înspre extreme. Dar ce se întâmplă atunci când aceste extreme sunt atinse? Clausewitz nu ne mai spune (cartea sa e oricum neterminată). Aici încearcă Girard să “ducă până la capăt” gândirea lui Clausewitz, iar perspectivele care se deschid sunt apocaliptice. René Girard e totuşi un gânditor creştin, care caută izbăvirea pe plan religios, ca singura scăpare posibilă. Doar imitând exemplul hristic: abţinerea de la retorsiune şi renunţarea la escaladarea până la extrem, se poate împiedica un deznodământ care ar putea echivala cu o distrugere totală a civilizaţiei umane.
Gândurile lui René Girard pe această temă au fost publicate în cartea de dialoguri cu Benoît Chantre, „Achever Clausewitz” (2007). Traducerea cea mai potrivită ar fi aceea de ducere până la ultimele ei consecinţe a gândirii lui Clausewitz, pe care acesta nu le-a văzut drept posibile decât pe un plan pur teoretic. Şi totuşi, în contextul războaielor contemporane ele se dovedesc a fi o posibilitate cât se poate de reală. Traducerea germană a cărţii, „Clausewitz zu Ende denken” („Gândindu-l pe Clausewitz până la capăt”) surprinde această idee în mod pertinent prin titlul ales, în vreme ce titlul traducerii engleze, „Battling to the End” („Luptând până la final”) relevă tocmai spectrul unui război a cărui escaladare poate duce la un „final” – dar nu al păcii, ci unul de natură distructivă.
Iată de ce Clausewitz, trecut prin filtrul lui Girard, ne poate oferi o bază solidă pentru a înţelege natura şi potenţialul evoluţiei războiului din Ucraina. A-l numi doar „ruso-ucrainean” ar însemna deja din start o amputare a uneia din caracteristicile sale esenţiale. Căci, la modul indirect, întregul bloc occidental NATO (adică Alianţa Nord-Atlantică mai puţin Turcia) se află într-un conflict cu Rusia.
Înainte de a începe analiza anunţată, trec în revistă câteva gânduri pe seama acestui conflict, care se doresc a fi lucide şi în acelaşi timp actuale. Avem de-a face cu un război dus prin intermediari (proxy war), care însă nu este al popoarelor din aceste ţări. Într-un text anterior chiar puneam întrebarea retorică dacă avocaţii cei mai vocali ai implicării occidentale prin sprijin militar ar fi dispuşi să plece ei înşişi pe frontul ucrainean pentru a-şi apăra ţara, sau să accepte să fie trimişi fiii lor la război în numele unor interese geopolitice globaliste, care nu se suprapun cu interesul naţional. Căci nici Ucraina însăşi nu e decât un instrument în asemenea mâini şi nimic mai mult.
Spun acestea pentru că ar trebui pusă în evidenţă o anumită discrepanţă, pe care unii nu o văd, sau nu doresc să o vadă. E adevărat că locul unei ţări ca România, la fel ca şi al altor state est-europene, care au avut de suferit de pe urma imperialismului rus (şi/sau sovietic) este în NATO. După căderea cortinei de fier, această securizare pe plan militar a devenit un pilon fundamental al interesului naţional pentru toate aceaste state. Dacă privim aşadar NATO ca o alianţă militară a unor state suverane, cu caracter strict defensiv, menită să descurajeze orice posibilă agresiune externă (singurul duşman care ar putea intra în discuţie fiind numai Rusia) nu avem ce discuta. În cazul unei eventuale agresiuni asupra unui stat membru care, trebuie spus, ar fi un eveniment puţin probabil, tocmai datorită forţei colective a acestei alianţe, dominată de (încă) superputerea numărul 1 pe plan mondial, principiul solidarităţii ar fi impus chemarea la arme a cetăţenilor acestor state.
Situaţia actuală din Ucraina iese însă din aceste tipare, şi aici apare acea discrepanţă de care aminteam. NATO, ca alianţă militară, nu e implicată direct, fireşte. Dar statele aparţinând la ceea ce am numit ˮblocul occidentalˮ sunt aliniate într-o coaliţie informală de sprijin militar necondiţionat acordat Ucrainei pe plan material, tehnic şi de know-how. Armata ucraineană e echipată cu tehnică de luptă provenită din stocurile ţărilor NATO. În numele cui sau a ce are însă loc această implicare tot mai accentuată ? Există desigur o întreagă naraţiune care e transmisă pe toate canalele: în numele ˮvalorilor occidentaleˮ, al ˮdemocraţieiˮ, pentru care prima linie de apărare trece prin Ucraina, menită să stăvilească iureşul cuceritor al unei Rusii despre care se spune că ar fi hotărâtă să se arunce apoi asupra restului Europei, odată ce va fi luat în stăpânire Ucraina ca o primă etapă.
Şi totuşi, cu un asemenea mesaj e greu să convingi oamenii că e vorba de o ameninţare iminentă şi că ar trebui să se ducă la război riscându-şi vieţile pentru a preveni astfel o posibilă viitoare agresiune asupra ţărilor lor. Acesta e unul din punctele slabe ale Occidentului, anume faptul că implicarea sa nu vine din resorturi existenţiale, ci are loc mai degrabă în numele unor interese geopolitice care adesea nici nu coincid cu interesele lor strict naţionale. Ce bine o ducea de pildă economia Germaniei pe vremea când avea acces la gazul ieftin rusesc şi cum a fost silită să înghită în sec, fără posibilitatea de a putea arăta cu degetul spre adevăraţii autori ai sabotajului asupra conductelor Nord Stream din Marea Baltică… În general, sancţiunile economice la adresa Rusiei s-au repercutat mai degrabă asupra Europei. Rusia se descurcă cu alţi parteneri de afaceri, din Asia, iar gazele şi petrolul rusesc ajung în Europa pe căi ocolite, prin intermediari, la preţuri mai mari.
Nici desfăşurarea ostilităţilor nu decurge conform aşteptărilor. Contraofensiva Ucrainei începută în vara lui 2023 a eşuat, iar acum Rusia e cea care a recâştigat iniţiativa. În plus, resursele mai mari în acest război de uzură par a fi de partea Rusiei. Care e următoarea mutare a Occidentului, până unde va fi dispus să meargă? Iar aici mă refer la deciziile unor şefi de state şi de guverne, care de fapt nu sunt exponenţi ai propriilor popoare, ai voinţei acestora, ci ai unei cabale globaliste, manifestată generic prin noţiunea de „deep-state”, dar cu rădăcini desigur mai adânci. De asta se pune firesc întrebarea: până unde e dispus să meargă acest centru de putere geo-politică, ştiind că nu are credit şi sprijin nelimitat în cadrul unor popoare care nu sunt dispuse să îşi rişte viaţa prin Ucraina în numele unei propagande iluzorii?
Recent, preşedintele francez Macron a stârnit vâlvă cu o declaraţie prin care nu excludea ca unele ţări ale alianţei occidentale să trimită în Ucraina şi trupe terestre. Motivul era acela că Rusia trebuie împiedicată cu orice preţ să câştige acest război. Chiar cu orice preţ? Partea adversă a fluturat de îndată ameninţarea cu războiul atomic, dacă statalitatea sa se va dovedi ameninţată existenţial.
Au urmat retractări din partea altor aliaţi occidentali (de exemplu Germania) sau relativizări: şi în trecut s-a spus că a trimite tancuri ar însemna o linie roşie; între timp s-au trimis şi nu s-a întâmplat nimic deosebit, Rusia nu ne-a declarat război. Da, nu a făcut-o, pentru că ea îşi poate asuma libertatea de a alege momentul convenabil. Câtă vreme simte că războiul din Ucraina nu este în dezavantajul său, Rusia nu are niciun interes să intre în război contra Occidentului. Cu totul altfel ar sta însă lucrurile dacă Occidentul ar intra în război împotriva Rusiei, chiar dacă nu prin implicarea oficială a NATO…
Tot la capitolul relativizări intră şi explicaţiile după care declaraţiile lui Macron s-au vrut a fi un mesaj de descurajare la adresa Rusiei. Descurajare ca să ce, să se oprească atunci când simte că lucrurile merg momentan în avantajul ei? Sau că acest gen de retorică s-ar încadra într-o aşa-numită „ambiguitate strategică”, menită a băga adversarul în ceaţă, lăsând astfel deschise toate opţiunile, chiar şi cele care de fapt nu sunt luate în serios. Dar care trebuie să pară astfel …
În contexul actual, aşa cum decurg lucrurile, Occidentul se află într-o veritabilă dilemă. Se discută la nesfârşit despre livrarea de rachete germane Taurus cu rază lungă de acţiune. Dar şi aceste discuţii fără rezultat concret nu denotă decât indecizie şi ezitare. Dealtfel ruşii le-au şi înregistrat şi le-au făcut publice… Europa pare în criză de idei şi de resurse şi nu pare dispusă să „meargă până la capăt” cu orice preţ. Aceasta pentru că o asemenea escaladare nici nu ar avea sprijinul popular necesar, din motivele explicate mai sus. Iar dacă totuşi ea se va produce, conform logicii inerente a războiului, pe care o vom explica prin intermediul ideilor lui Clausewitz filtrate prin comentariul lui Girard, atunci această punere de combustibil pe foc va aparţine exclusiv puterilor globaliste care stau în umbra guvernelor şi care nu văd altă posibilitate de a-şi atinge interesele geopolitice decât prin intermediul declanşării unui război total.
Nu ştim cum va arăta ieşirea din dilema care actualmente strangulează tabăra occidentală: fie va admite o înfrângere, cel puţin prin faptul că nu şi-a putut impune interesele şi principiile şi va fi nevoită să accepte statu-quo-ul la momentul şi în termenii dictaţi de Rusia, fie va trece la „next level”, adică va merge pe panta escaladării, trecând peste voinţa popoarelor europene, şi care va fi pusă în evidenţă în cele ce urmează. Tertium non datur. Clepsidra se scurge nemilos, în defavoarea lor, iar o criză majoră bate la uşă…
Revenim la Clausewitz, pentru care războiul se aseamănă unui duel între doi combatanţi, dar la o scară mai mare. Doi luptători care se iau la trântă, fiecare încercând să-l supună pe celălalt voinţei sale. Iar pasajul care l-a fascinat cel mai mult pe René Girard este acela în care războiul este privit ca un act de forţă în cadrul căruia nu există o limită logică pentru aplicarea acestei forţe. Fiecare parte încearcă prin urmare să-şi oblige adversarul să să „pluseze” la rândul său. Se declanşează astfel un mecansim de acţiune reciprocă, care în teorie conduce la extreme.
Totuşi Clausewitz nu prea agrează această concluzie, pe care o consideră nerealistă (doar teoretică, o fantezie logică) el postulând că de regulă rezolvarea e una pragmatică, inversând termenii spuselor sale: acum politica devenind continuarea războiului cu alte mijloace. Un „război total“ era de neimaginat pentru el şi pentru contemporanii lui.
Acţiunea reciprocă de la Clausewitz are asemănari cu principiul mimetic al lui Girard. Escaladarea are la bază imitaţia adversarului, acţionarea cu o forţă simetrică, dar şi dezescaladarea urmează un mecanism similar de tip mimetic, atunci când fiecare parte încearcă să speculeze intenţiile adversarului, să exploateze condiţiile de spaţiu, timp, vreme. Iar această abordare exclude escaladarea fără limite. Prin urmare acţiunea reciprocă, imitarea mişcărilor şi deciziilor adversarului, poate provoca, dar deopotrivă şi suspenda, escaladarea înspre extreme – aceasta fiind viziunea lui Clausewitz.
În acest punct René Girard îl contrazice şi consideră că gândirea autorului prusac trebuie dusă până la ultimele ei consecinţe, care de fapt nu sunt doar o fantezie teoretică, cum o considera el, ci o posibilitate tragică şi cât se poate de reală, aşa cum am văzut în războaiele mondiale din secolul trecut: „Totul indică faptul că în ziua de azi regula a devenit imitaţia violentă, nu imitaţia care încetineşte şi suspendă curgerea [evenimentelor], ci aceea care o accelerează. Conflictele în desfăşurare ne oferă numeroase exemple neliniştitoare în acest sens. Începem să vedem că reducerea în intensitate a conflictelor e mai degrabă aparentă, căci e lăsată deschisă posibilitatea unei reveniri şi mai violente.”
Girard pune în evidenţă o intuiţie fundamentală a lui Clausewitz, de fapt un aparent paradox: atacatorul este cel care vrea pace, în vreme ce cel atacat vrea război. Mai mult, atacatorul vrea de fapt luarea în posesie, obţinerea controlului, în vreme ce cel care se apără este cel care dictează regulile războiului, opunând rezistenţă violentă la adresa intenţiilor agresorului.
Escaladarea provine de la ideea că şi agresorul pretinde că de fapt se apără, căci a fost ameninţat sau chiar lovit anterior. Aici se poate încadra prima treaptă a declanşării atacului Rusiei asupra Ucrainei. Principalele motive invocate au fost cele de securitate, care i-ar fi fost ameninţată – cel puţin aceasta a fost aprecierea Rusiei, poate subiectivă, dar din propriul punct de vedere perfect coerentă- de intenţiile Ucrainei, traduse deja parţial în practică începând cu 2014, de a trece total în tabăra occidentală. Fapt care a aruncat în aer coerenţa unei naţiuni multietnice, partea rusofilă a Ucrainei nefiind de acord cu această orientare.
Dar să mergem mai departe pe firul ideilor lui Girard. Primatul poziţiei defensive e consistent cu principiul reciprocităţii ca polaritate suspendată: victoria nu va fi una imediată, dar va fi una totală, ulterior. Aceasta a fost de la bun început poziţionarea Ucrainei, care a reuşit să reziste cu curaj şi eroism atacului rus în prima lună de război, practic numai prin resursele proprii. A pierdut teritorii importante, dar şi-a salvat independenţa statală. Ceea ce nu e puţin lucru, fapt care a permis ulterior punerea speranţelor într-o victorie finală, obţinută în urma unui eventual sprijin occidental.
În continuare Girard face observaţia că escaladarea către extreme are loc într-un mod gradual, dar într-o manieră mult mai formidabilă decât un contraatac imediat, care ar putea duce rapid la negocieri. De fapt chiar aşa se şi întâmplase iniţial. În urma rezistenţei Ucrainei, care a reuşit să-şi apere capitala şi să-şi păstreze statalitatea, s-a ajuns la negocierile de la Istanbul din martie 2022, când Rusia era dispusă la concesii mult mai mari decât este acum. Era dispusă, cel puţin teoretic, să revină la graniţele dinaintea lui februarie 2022, cu preţul neutralităţii Ucrainei.
Numai că tocmai această polaritate suspendată, pusă în evidenţă de Clausewitz şi Girard, e de fapt mai ameninţătoare. Aceasta pentru că după suspendare, urmează mai târziu o accelerare şi mai accentuată a ostilităţilor. Şi exact aşa s-a şi întâmplat. În urma promisiunilor occidentale transmise prin premierul britanic de atunci Boris Johnson, Ucraina a întrerupt orice negocieri cu Rusia şi a mers pe cartea escaladării, în speranţa unei victorii totale ulterioare.
Girard spune: „Între oameni, spre deosebire de animale, faptul că niciuna din părţi nu se identifică cu agresorul se datorează acestei reciprocităţi. Cea mai mică diferenţă, într-un sens sau altul, poate declanşa escaladarea înspre extreme. Agresorul a fost întotdeauna deja atacat.“ Reciprocitatea se manifestă pe principiul că noi recunoaştem semnalele agresive ale celorlalţi, care la rândul lor interpretează postura noastră drept una agresivă. Mecanismul descris de René Girard şi exemplificat prin numeroase exemple istorice, de la Napoleon la Hitler, Stalin, şi Bin Laden, se aplică perfect conflictului actual din Ucraina, în care fiecare din tabere susţine, cu argumente proprii, că a fost victima atitudinii sau acţiunii ostile a celeilalte.
Clausewitz intuia posibilitatea unui „război de exterminare“, care chiar a devenit realitate în secolul XX. În trecut funcţiona mecanismul „ţapului ispăşitor“ pus în evidenţă de Girard în „Violenţa şi sacrul“. Distrugerea victimei, asupra căreia era aruncată întreaga vină, permitea restaurarea ordinii. Astăzi însă, acest mecanism conduce către escaladarea înspre extreme, pentru că nu există o unanimitate în privinţa vinovăţiei victimelor.
Girard face şi o paralelă între gândirea lui Clausewitz şi cea a lui Hegel, punând în evidenţă incompatibilitatea lor. În vreme ce Hegel credea că identitatea fundamentală a tuturor fiinţelor umane va duce în final la o conciliere generală, Girard, păşind pe urmele lui Clausewitz, sugerează că tocmai această asemănare duce de fapt la comportamentul mimetic, care declanşează escaladarea către extreme. Iar concilierea devine ca atare imposibilă.
În privinţa filosofiei istoriei, Girard îl consideră pe Clausewitz mai realist şi mai aproape de adevăr decât Hegel. Ceea ce urmăresc globaliştii pe linia hegeliană a statului universal, el o consideră utopie: „Ei consideră că totul se va rezolva la sfârşitul istoriei. Pentru a-şi putea menţine speranţa în identitate, ei au multiplicat diferenţele ascunse care trebuie eliminate mai înainte de a atinge identitatea reală. Am văzut că Hegel gândea că din conflictele interstatale va emerge un stat universal. Tot aşa formele moderne de înţelepciune nu au renunţat la a vedea reciprocitatea rea drept precursoare a reciprocităţii bune. În orice caz, acest alibi al ultimului obstacol rămas de depășit înainte de reconciliere, acest mijloc de amânare a păcii universale, a făcut în mod necesar să crească violența. Înainte de reconciliere e nevoie întotdeauna de mai multă violenţă. Auschwitz şi Hiroshima ne-au reamintit aceasta. Nu mai putem continua să gândim în acest mod. Raţionentul apocaliptic inconştient se revelează prin escaladarea către extreme. Acum ştim că doar suspendând violenţa, dar nereuşind să o oprim cu totul, întotdeauna nu facem altceva decât să o sporim mai apoi. Violenţa nu poate reduce niciodată violenţa. Şi totuşi, oamenii continuă să refuze să vadă catastrofa pe care o pregătesc prin introducerea de noi diferenţe şi de noi conflicte. Această înțelegere greșită este pur și simplu o parte a mimetismului, care este negarea propriei noastre violențe.”
Dacă ne punem întrebarea ce trebuie să facă factorii de putere implicaţi în actualul conflict din Ucraina pentru a evita o escaladare distructivă, dar cu o perspectivă cât se poate de reală, atunci cel mai bine e să îl lăsăm să răspundă pe René Girard, care o face pe linia unei concepţii creştine de factură apocaliptică.
„Trebuie să ne gândim la reconciliere nu ca o consecință, ci ca la inversul escaladării la extreme. Este o posibilitate reală, dar nimeni nu vrea să o vadă. Împărăţia este deja aici, dar violența umană o va camufla din ce în ce mai mult. Acesta este paradoxul lumii noastre. Gândirea apocaliptică este astfel contrară înțelepciunii [lumeşti] care crede că identitatea pașnică și fraternitatea sunt accesibile la nivel pur uman. De asemenea, este contrară tuturor formelor reacţionare de gândire care doresc să restabilească diferenţele şi văd identitatea doar ca pe o formă de uniformitate distructivă sau conformism nivelator. Gândirea apocaliptică recunoaște sursa conflictului în identitate, dar vede în aceasta și prezența ascunsă a gândului „aproapelui ca pe tine însuți” care cu siguranță nu poate triumfa, dar este activ în secret, dominant în secret sub sunetul și furia de la suprafață. Identitatea pașnică se află în centrul identității violente, ca posibilitatea cea mai tainică. Aceasta este puterea secretă a escatologiei. Gândul lui Hegel se baza pe creștinism și el a înțeles că glasul unității și al iubirii se putea ridica din discordia însăși, din vanitatea distructivă și teribilă a conflictului. Cu toate acestea, el nu-și amintea că cei mai înțelepți bărbați au eşuat deja în încercarea de a face să triumfe acea voce. Acest eșec, pe care revelația creștină îl anticipa, a fost trecut cu vederea de Hegel și a fost ignorat de înțelepciunea modernă. Această neînțelegere a dus la ce este mai rău.”
Acest pasaj poate fi văzut şi ca un avertisment adresat tuturor părţilor aflate azi în conflict. Există o soluţie şi în afara aparent inevitabilei escaladări distructive până la extreme care este înscrisă în logica intrinsecă a oricărui conflict. Dar ea se situează în interiorul unei paradigme pe care principalii actori nu şi-o însuşesc, sau chiar refuză să o admită. Ea nu este nici cea a identităţii nivelatoare globaliste, realizabilă doar pe cale violentă, nici a contrareacţiei la aceasta izvorâtă dintr-un interes simetric de putere, dar dintr-o perspectivă rivală, ci e vorba de paradigma autentic creştină, singura care poate reconcilia contrariile. Cea în care universalismul poate căpăta chipul iubirii de semeni, iar identitatea veritabilă este aceea la care nu se poate ajunge cu mijloacele violenţei extreme menită să elimine toate obstacolele care i-ar sta în cale, ci acel germene ascuns în miezul lucrurilor, acel principiu creştin care străbate discret gândirea a ceea ce mai putem numi încă „civilizaţie europeană”, chiar dacă aceasta e la ora actuală într-o derivă din ce în ce mai accentuată.