Aspecte din activitatea legionară a lui Valeriu Gafencu

Luna februarie este în fiecare an perioada comemorărilor și manifestărilor închinate lui Valeriu Gafencu, personalitate fascinantă a spiritualității românești contemporane, supranumit „Sfântul închisorilor”, nu prin exclusivitate (au fost mulți în faimă de sfințenie dintre pătimitorii temnițelor, unii deja canonizați) ci prin excelența trăirii sale care a iradiat în tot universul concentraționar impresionând și motivând oameni de toate categoriile fără deosebire de culoare politică sau confesiune.

Dar, dacă este evident că detenția, cu restricțiile și suferințele cauzate, a accelerat evoluția lui Valeriu pe calea profunzimii evanghelice, la fel de evident este că primele trepte ale formării sale, precum și marile decizii de a se dărui pentru Dumnezeu și neamul românesc au fost în libertate, pe baza educației din familie și școală dar și a activității legionare din liceu și facultate, la Bălți și la Iași.

Informațiile din prima tinerețe sunt puține și ceea ce avem vine prin eforturile camaradului Nicolae Trifoiu din Cluj (el însuși „beneficiar” al unei lungi detenții antonesciene și comuniste), principalul biograf al lui Valeriu Gafencu, care pe lângă amintirile personale a cules și coordonat mărturii valoroase ale altor camarazi, rudenii și prieteni. Cităm din lucrarea sa „Studentul Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor din România,” ediția a doua, câteva fragmente referitoare la cele de mai sus.

„În anul 1937, când Valeriu era în clasa VI-a, a participat, împreună cu camarazii lui din mănunchiul de prieteni al grupului FDC (Frăția de Cruce, n.n.) Bălți, în campania electorală pentru alegerile parlamentare, susținând partidul Totul pentru Țară, expresia politică  a Mișcării Legionare. Implicându-se cu tot avântul tineresc, lipind afișe, ținând „discursuri”, a venit în conflict cu autoritățile, cu jandarmeria de atunci  și a fost chiar reținut. Nici părintele său, membru al PNȚ, nu l-a aprobat, dimpotrivă – după mărturia consăteanului său Mihai Colgiu – i-a anihilat unele acțiuni.

În ce privește primul proces în care a fost implicat după „rebeliunea” din 21-23 ianuarie 1941, arestarea lui a avut loc după ce Valeriu Gafencu, care a preluat în zilele respective comanda unuia din cele două grupuri FDC din Iași, a organizat o grevă a elevilor din câteva licee din oraș, o premieră în istoria învățământului liceal din România. La procesul care a urmat el i-a avut ca martori și apărători pe câțiva din profesorii de la Drept. A fost condamnat la 6 luni închisoare pe care le-a executat în cursul anului 1941 (ianuarie – iunie).

În al doilea proces, după ce a fost surprins, urmare a unei trădări, ca organizator al unei ședințe a unității FDC din cadrul Liceului Militar din Iași. Fiind vorba de un liceu militar, ar fi intervenit direct generalul Antonescu pentru a fi cu toții condamnați la cele mai grele pedepse. Într-adevăr, au primit pedepse de câte 15 ani elevii minori Paul Miron ( mai târziu profesor universitar în Germania ) și colegul său Mircea Burlibașa. Valeriu Gafencu a fost condamnat la 25 ani muncă silnică. După câteva scurte perioade prin alte închisori, în ianuarie 1942 ajunge la Aiud.”( op.cit. pag.15-16)

Autorul menționează apoi diverse aspecte ale detenției de la Aiud, presiunile făcute asupra deținuților de a se desolidariza de Mișcarea Legionară și de Comandantul Horia Sima, forme de rezistență și atitudine în cadrul închisorii (Valeriu Gafencu nu are poziții de prim – plan dar discernământul sau lucid va fi remarcat în situații psihologic complicate), apoi evoluția spirituală a grupului condus de Traian Trifan, care a dus la crearea unei atmosfere de trăire mistică profundă, continuată apoi în alte închisori, Valeriu Gafencu devenind (după părerea unanimă a celor care l-au cunoscut ) cel mai strălucit reprezentant al acestui curent de profunzime creștină, fără a minimaliza impresionantele mărturii ale celorlalți (Virgil Maxim, Ion Ianolide, Anghel Papacioc, Marin Naidim, etc).

În ultimele decenii, unii ar fi dorit ca pentru a ușura drumul spre canonizare să nu se mai vorbească despre identitatea legionară a lui Valeriu Gafencu (și ai altor sfinți ai închisorilor) considerând, nu fără temei, că această apartenență constituie o piatră de poticnire, provoacă ezitări și implicit întârzie demersul de canonizare. Ignorând sau minimalizând trecutul și vorbind aproape exclusiv despre suferința din închisoare, Valeriu ar putea deveni “acceptabil” (ezitările au drept cauză presiunile făcute din afara Bisericii Ortodoxe, de către instanțe ale corectitudinii politice – Institutul „Elie Wiesel” s-a manifestat foarte dușmănos – dar sunt și ezitări interne legate de o viziune „aseptică” a sfințeniei, care nu ar fi compatibilă cu implicarea politică, atitudine prezentă și în Biserica Catolică, deși acolo au fost deja canonizați mai mulți martiri uciși în ultimul secol de regimurile comuniste, inclusiv din România). Problema e într-adevăr foarte complexă dar manevra naivă de a ignora o parte a biografiei sale nu duce nicăieri, contestatarii (în special cei de rea credință) fiind perfect avizați și capabili de a repune oricând pe tapet subiectul țintind exact partea care s-ar dori ignorată.

Alții, tot cu buna intenție de a crește șansele de canonizare, încearcă să-l prezinte pe Valeriu ca un convertit care a devenit sfânt tocmai prin lepădare de legionarism, ca o trecere de la rău la bine, ceea ce e complet fals. Poate că o asemenea abordare (recunoașterea sfințeniei din a doua parte a vieții „la pachet” cu condamnarea identității sale legionare din prima parte) ar crește șansele acceptării sale în lumea profană și unii dușmani (poate) ar reduce atacurile, dar ea nu corespunde adevărului. Imagine electorală se poate crea și prin minciună sau cosmetizări abile, dar nu sfințenia în fața lui Dumnezeu, declarată „sub specie aeternitatis”. Decât o asemenea canonizare, mai bine fără. Cu toate greutățile, repet, reale și considerabile, un demers autentic nu poate porni decât de la recunoașterea educației legionare ca o treaptă de formare spirituală și o etapă a drumului spre sfințenie pentru Valeriu Gafencu (și pentru alții).

Oricând și oricum va fi, canonizarea lui Valeriu Gafencu va fi un act de curaj, pentru care trebuie să ne rugăm. Până atunci să ne bucurăm de pașii, mici dar concreți, care se fac. Izolarea și neînțelegerea de până acum vreo 10 ani, au căzut. Dinspre Tg. Ocna se revarsă bucurie și lumină peste neamul românesc…

 

 

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Victorii românești, victorii legionare (6)

Default thumbnail
Subiectul următor

Constantin Goga: Crinii de sânge

Cele mai recente din