Maica Mihaela Iordache, asumarea martiriului

În Patericul românesc al Sfinților martiri din secolul XX se numără și Maica Mihaela Iordache1, o figură luminoasă a monahismului românesc, mucenița lui Hristos, care a punctat în mod decisiv orizontul excelenței duhovnicești. Marieta Iordache provenea dintr-o familie creștină, cu un trecut de luptă, care „purta în ea toate virtuțile neamului din care se trăgea”, fiind „plină de credință, de dragoste, de nădejdea că poporul nostru atât de încercat va izbuti să iasă din impas, dacă ne vom strădui cu toții să-l ridicăm. Nu a precupețit niciun efort în acest sens, dându-ne și nouă și celor ce vor veni după noi un îndreptar de trăire profundă în spirit național și creștin, plătind ea multe dintre greșelile și nepriceperea noastră”2.

Tatăl său, Alexandru Iordache, funcționar și membru al Mișcării Legionare, cunoaște experiența detenției în temnițele comuniste, între 1952-1954, trăind „până la sfârșitul vieții cu nădejdea neîmplinită însă, că o va revedea pe Marieta acasă, slobozită din chinurile închisorii”. Prin fratele său, Iordache Nicoară3, Marieta Iordache se înscrie în Mișcarea Legionară. De altfel, sora sa, Ana se va căsători cu comandantul legionar Victor Chirulescu, „fiind cununați la Nicorești chiar de Corneliu și Elena Zelea Codreanu”4.

Asumarea crezului legionar este atât de mare încât Marieta Iordache, în timpul ceremoniei din 8 iunie 1938 – 8 iunie 1930 era ziua încoronării regelui criminal și abject, Carol al II-lea – de pe stadionul ANEF, a strigat cu putere de la microfon: Corneliu Codreanu este nevinovat și pentru acest adevăr sunt gata de moarte. Corneliu Zelea Codreanu fusese arestat în mai 1938, simulându-i-se un proces de înaltă trădare ca urmare a trimiterii unei scrisori către Nicolae Iorga în care îl acuza pe profesor de necinste sufletească. Așadar, apostolul tineretului naționalist român, Nicolae Iorga se transformase din sprijinitorul generației tinere în prigonitorul ei, cu o ură de nedescris, ca urmare a trecerii sale în tabăra francmasoneriei. Iată cum un suflet candid, o persoană „micuță, delicată, plină de farmec copilăresc, dar adânc cunoscătoare a ceea ce este esență în desăvârșirea morală și spirituală a omului care s-a pus în slujba unui ideal mare”5, reușește să producă o adevărată mutație la nivelul trezirii conștiinței. Acest gest s-a soldat cu prima arestare a Marietei Iordache în lagărul de la Mânăstirea Suzana, destinat femeilor legionare, de unde reușește să evadeze.

Comportamentul Marietei Iordache în acest spațiu recluzionar este elocvent pentru asumarea martirajului de mai târziu, atitudinea sa nefiind una întâmplătoare, ci urmare a unui fond sufletesc deosebit și a unei școli de pregătire a caracterelor, școala legionară: „În vremea aceea sosea la Mânăstirea Suzana, în munți, o fetișcană de 22 de ani, cu ochii verzi și două codițe împletite pe urechi și legate la spate. Se numea Marieta Iordache. Venea din beciul jandarmeriei cu încă trei fete. Nu se puteau ține pe picioare, căci fuseseră bătute la tălpi, dar aveau un moral minunat, întreținut de cea mai mică, mai fragilă și mai tânără dintre ele. Noapte de noapte, Marieta stătea în genunchi și se ruga Maicii Domnului să-i arate calea spre curăție sufletească și trupească, spre binele țării sale și spre dragostea lui Hristos. Rămâneai înmărmurit la spectacolul pe care îl dădea o copiliță sortită să învețe gimnastica pe copii, cum își schimba chemarea și dădea lecții de curaj, de înfrânare și răbdare unor doamne mult mai vârstnice”6.

Acest episod al evadării nu se lasă fără urmări, Marieta Iordache fisurându-și coloana vertebrală în timpul evadării, „în săritura ei de pe cearceaf la pământ” și fiind îngrijită de medicul Ana Maria Marin, soția martirului legionar, Vasile Marin, căzut în Spania, la Majadahonda, la 13 ianuarie 1937, prin fixarea unui corset ghipsat. Pronia divină a apărat-o pe Marieta Iordache întrucât imediat după evadare, autoritățile prigonitoare emit și ordinul de eliberare a legionarelor de la Suzana, incluzând-o și pe ea pe foaia de eliberare de teama de a nu fi penalizate.

Marieta Iordache refuză să creadă moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, revenind în sânul familiei, la Nicorești, unde se ascunde de agenții Siguranței, până în septembrie 1940. Între timp, Dumnezeu îi rânduiește drumul într-un alt mod prin intermediul sorei Lica (viitoarea maică stareță Veronica) care făcea o colectă de bani și produse pentru construirea unei mânăstiri de maici fecioare: Mânăstirea Vladimirești. Atunci, Marieta Iordache ia hotărârea de a intra în monahism, fără a comunica decizia nimănui.

După 6 septembrie 1940 când România devine Stat Național Legionar, Marieta Iordache revine în București ca șefă a Cetățuilor legionare. Ia parte la deshumarea rămășițelor fratelui său, Nicoară, adus de la Miercurea Ciuc la cimitirul Predeal. Asistă, de asemenea, la săpăturile pentru deshumarea Căpitanului. Nemaiașteptând să vadă osemintele și fiind convinsă că și Căpitanul este mort, se retrage la Mânăstirea Vladimirești7. Predă conducerea Cetățuilor Ecaterinei Gâță, moment în care „începe organizarea unei ferme micuțe, Ferma Șuța, pe un teren din Bucureștii Noi care aparținea Vioricăi, soția lui Nicoară Iordache. Aici organizarea era făcută după model monahal și toate muncile se făceau în comun. Legionarele lucrau cu drag, crescând animale, lucrând pământul, țesând și îngrijind de câțiva copii rămași orfani. În toamna lui 1941 o parte din fete pleacă să ajute pe la infirmierii, întrucât erau mulți răniți veniți de pe front… Marieta părăsește ferma afând că Victor se întoarce de pe front și este pe moarte. Imediat după plecarea ei ferma s-a destrămat din ordinul generalului Antonescu, o parte din fete fiind arestate”8.

Dezamăgită de tot ceea ce se întâmplă în planul lumesc, Marieta Iordache se retrage în viața monahală. După o scurtă perioadă la Mânăstirea Pasărea, la 22 iunie 1942 intră în obștea monahală de la Vladimirești, sub numele de sora Maria. Aici se va forma un adevărat nucleu de rezistență duhovnicească, fenomenul Vladimirești, un moment de restaurare a monahismului românesc, sub tutela Părintelui Arsenie Boca.

Acest fenomen de revigorare spirituală a fost greșit interpretat inclusiv de autoritatea bisericească, deși opera sa a fost enormă în rândurile credincioșilor nu numai prin păstrarea credinței, ci și prin aducerea multor oameni la dreapta credință ortodoxă, la învățătura hristică și la tradiția Ecclesiei, printr-o disciplină duhovnicească exemplară.

Decizia Marietei Iordache de a se călugări vine ca o completare a crezului său legionar, asumat și mărturisit mereu „pentru ca Mișcarea Legionară să își aducă și ea aportul la rugăciunile celor o sută de fecioare (este vorba despre maicile fecioare de la Mânăstirea Vladimirești) pentru salvarea neamului românesc” (Alexandrina Teglariu Voinea)”9. Traseul Marietei Iordache în cadrul obștii monahale a urmat un curs firesc: în mai 1944 devine rasoforă, iar în 1946 este tunsă în monahism ca maica Mihaela – „doar provenea din Legiunea Arhanghelul Mihail”. Întrucât era „singura fată cu studii superioare, maica Mihaela a preluat actele Mânăstirii, devenind secretară și participând activ la organizarea obștii”10.

Maica Mihaela își poartă crucea cu multă smerenie, dragoste, rugăciune permanentă și dăruire, trăind credința la un nivel maxim, prin experierea unei stări harice de „prezență continuă înaintea lui Dumnezeu”. Mărturiile maicii Veronica sunt elocvente în această privință, alcătuind file esențializate de Materic: „Mergea la ascultările cele mai grele, deși avusese cândva fracturată coloana vertebrală și ca să nu cârtească celelalte surori, de exemplu, la secerat, secera în genunchi până-i sângereauPostea zile în șir, dacă o nemulțumea ceva: niciodată nu se supăra, iar pentru toate împrejurările găsea un răspuns… Toată viața i-a fost numai de sacrificiu până la sfârșitul ei mucenicesc”11.

Un model de viețuire, Maica Mihaela manifestă aceeași dârzenie și spirit de jertfă, fiind gata să apere cu propria ființă altarul mânăstirii, așa cum s-a întâmplat în 1944, „când soldații ruși dau năvală în biserica mânăstirii, vrând să o apere: „Aceștia voiau să tragă cu arma în icoana Maicii Domnului din biserică. Fără nicio ezitare, gata de sacrificiu în orice clipă, curaj născut din profunda-i credință, maica Mihaela s-a așezat în fața icoanei, preferând să fie împușcată ea decât să vadă chipul Maicii Domnului și al Pruncului Iisus batjocorit”12.

În 1945, Mânăstirea Vladimirești „a găzduit o tabără de muncă legionară, probabil prima și ultima tabără de muncă legionară după instaurarea comunismului. Fetele conduse de Ecaterina (Titi) Gâță au lucrat o vară întreagă (în trei serii) pentru modelarea cărămizilor necesare continuării construcțiilor chiliilor de la Vladimirești”13. Marieta Iordache este alături de fetele din cadrul acestei tabere, participând atât la muncă, cât și la ședințele legionare: „De dimineață se frământa lutul pentru cărămizi. Apoi îl turnam în forme și îl răsturnam să se usuce… După masă, ne adunam toate la un loc. Mai târziu venea și Sora Maria la noi. Niciodată n-am să uit aceste seri de la Vladimirești. Ele începeau cu o ședință în care se dezbăteau diferite probleme de educație și ideologie (Alexandrina Teglariu Voinea). Și astăzi sunt vizibile urmele lăsate de fetele lui Titi Gâță la Vladimirești. Locurile din care fetele au scos lutul pentru cărămizi au fost transferate în iazuri”14.

Fenomenul Vladimirești din jurul Părintelui Ioan Iovan, al Maicii Mihaela, al Maicii Veronica și al Maicii Teodosia este înăbușit violent în noaptea de 30 martie 1955, când Securitatea intervine în forță, într-un mod diabolic, arestând mai multe persoane, vizați fiind Părintele Ioan Iovan și secretara Mânăstirii, Maica Mihaela. Prima chilie unde s-au năpustit securiștii a fost chilia Maicii Mihaela. Obștea Mânăstirii s-a adunat în Biserică pentru a o apăra. În momentul în care securiștii au vrut să tragă în Sfânta Masă, Maica Mihaela s-a așezat, asemenea unui munte, în fața sfintelor uși ale altarului, împiedicând pe soldați să execute manevra.

Părintele Iovan și Maica Mihaela sunt arestați, fără un mandat – acesta va sosi în cazul Maicii, pe 23 aprilie 1955: motiv de agitație publică, conform articolului 327 din Codul Penal cominternist – și trimiși la Penitenciarul Galați. Maica Mihaela primește o condamnare de 25 de ani de muncă silnică și degradare civilă, pe foaia sa matricolă figurând următoarele: veche legionară, a continuat activitatea și după 1948 și a luat legătura și cu alți legionari15. Fără a-și renega o clipă trecutul său legionar de care nu se dezice, Maica Mihaela afișează fățiș opoziția sa împotriva comunismului și a ateismului său, recunoscând că a ascuns fugari în mânăstire, pe care nu i-a denunțat din spirit de solidaritate. La acuzațiile total aberante ale Securității potrivit cărora Maica Mihaela ar fi organizat la Vladimirești o veritabilă școală a crimei, prin organizarea de tabere legionare și de exerciții de trageri cu arma, ea își încredințează soarta în mâinile lui Dumnezeu, afirmând la finalul interogatoriului: Refuz orice apărare. Eu mi-aduc pe Dumnezeu să mă apere și n-am nevoie de nicio apărare a oamenilor. Maica Mihaela a fost supusă unui șir de interogatorii chinuitoare care vor dura peste cinci luni.

Traseul muceniciei Maicii Mihaela cunoaște un periplu prin închisorile de la Miercurea Ciuc, Jilava, Arad, din nou Jilava, pentru a face ultimul popas la Miercurea Ciuc, acolo unde ea mărturisea că merge să moară pe urmele fratelui său, tânărul intelectual de excepție, Nicoară Iordache: mă duc să mor și eu acolo unde a murit fratele meu.

Deși a intrat în temniță sănătoasă, Maica Mihaela urcă drumul Golgotei, cunoscând foamea, frigul, bolile, umilința, un pahar al supliciilor pe care îl va bea până la capăt. Viorica Călinescu, soția lui Nicolae Călinescu, alte figuri luminoase ale Patericului martiriului românesc, rememorează prezența Maicii Mihaela în tenebrele Jilavei: „În camera aceasta din Jilava am cunoscut-o pe Maica Mihaela. Imaginile oamenilor se estompează peste ani și totuși figura Maicii Mihaela o am și astăzi clară în minte, o port în suflet alături de marii martirii ai neamului românesc. Maica Mihaela (Marieta Iordache), călugărița de la Vladimirești, o femeie la 40-50 de ani, scundă și slăbuță, cu o voce și o privire caldă, ce răspândea bunătate, era săritoare la necazurile celor din jur și deosebit de modestă”16.

La 21 februarie 1961, Maica Mihaela este transferată din nou la Miercurea Ciuc, cu diagnosticul de cancer esofagian și poliradiculonevrită dureroasă care duce la paralizii. Întregul drum de la Jilava la Miercurea Ciuc, care va dura aproape 20 de ore, este redat de Viorica Călinescu într-un mod elocvent pentru ceea ce înseamnă solidaritate organică între generații: „Drumul de la Jilava la Miercurea Ciuc a fost pentru mine o revelație. Fiecare făceam parte din altă generație. Securitatea nu reușise să-și pună amprenta pe sufletele noastre. Vorbeam aceeași limbă, aveam aceleași simțăminte, aceleași frământări sufletești, aceleași aspirații, aceeași nesfârșită dragoste pentru acest neam, aceeași dorință de înălțare spirituală, de luptă permanentă împotriva răului din noi și din jurul nostru, până la sacrificiul suprem”17.

Maica Mihaela a continuat să mărturisească și în spațiul recluzionar comunist crezul său legionar pe care și l-a asumat până la capăt, un crez pentru care a înțeles să pătimească, fiind nu doar crezul generației sale, o generație fără egal în modernitatea românească, ci singurul bilet de mântuire al națiunii române care era readusă cu fața la Dumnezeu, la învățătura Sa și la firescul rânduielilor Sale18.

Anchetată pentru trecutul său legionar și pentru fenomenul Vladimirești, supusă permanent bătăilor și privațiunilor de tot felul, Maica Mihaela constituie un far de lumină pentru colegele sale de detenție, aducând un suflu duhovnicesc și uman deosebite. Ea va reuși să mai lupte cu toate încercările bolilor încă doi ani de zile, fără să primească minima asistență medicală, trecând la Domnul la 20 aprilie 1963, după o criză de sufocare. Maica Mihaela a murit ca un martir, paralizată, bătută și plină de sânge.

Îngrijită cu multă abnegație de Medeia Hanuțiu și de alte deținute, Maica Mihaela va lăsa posterității un adevărat testament, mesajul unei elite mărturisitoare care a înțeles exemplar datoria sa față de Hristos și de neamul românesc: „Vor veni mulţi care vă vor sili să recunoaşteţi că Mişcarea Legionară a avut un drum greşit şi că tot restul luptei a fost o nebunie. Tuturor acestora le veţi răspunde răspicat: EI N-AU GREŞIT. Ei ne-au scos din fundul unei adânci prăpastii de întuneric, dezmăţ şi necredinţă. Au aprins o lumină şi au mers cu toţii cu ochii ţintă spre ea. Dacă am greşit că am scos sabia, am şi acceptat să fim răpuşi de ea şi este adevărat că am curmat vieţi de oameni pe care nu aveam dreptul să le frângem, dar astăzi, ridicaţi pe jertfele scumpe ale celor ce ne-au fost odată călăuze, vedem cărarea cea adevărată şi suntem siguri de lumină. Am vorbit despre Hristos şi am mers, în parte, după puteri, pe urma lui. Acum suntem total ai lui Hristos şi, alături de El, drumul nostru înseamnă dragoste, numai dragoste şi lăsarea tuturor celorlalte şi a răzbunării în seama lui Dumnezeu. Grija noastră să fie una singură: aceea de a cunoaşte voia Lui şi apoi de a o îndeplini întocmai19.

Maica Mihaela Iordache rămâne icoana pururi vie de jertfelnicie a României creștin ortodoxe, ancorată profund în tradiția martiriului legionar a secolului XX, acea sămânță de sânge pe care rodește creștinismul astăzi, în aceste vremuri de apostazie și prigoană.

Note:

1 Născută la 14 noiembrie 1914, în localitatea Nicorești, județul Galați – „ținut emblematic pentru pleiada mărturisitorilor pe care i-a dat neamului românesc: Pr. Tănăsache Alexandrescu, Pr. Costache Olaru, Pr. Ion Filotei Movileanu, Toma Bârlădeanu, trecuți cu toți prin calvarul temnițelor comuniste”, Marieta Iordache face parte din cei cinci copii ai familiei Maria și Alexandru Iordache: Nicolae (Nicoară), Ana, Sultana, Maria (Marieta) și Eugenia, familie care „va jertfi pe altarul neamului pe trei dintre ei (Nicoară, Maria și Ana), aleși de pronia lui Dumnezeu să poarte pe trupul și în sufletul lor însemnele pătimirilor mucenicești”. Marieta urmează școala primără și secundară – primele 7 clase – în satul natal. „Liceul îl va face la Dej, apoi la Liceul Domnița Elena din București. În 1934 intră la Academia Națională de Educație Fizică pe care o va termina în 1938. Între timp, audiază și cursurile Facultății de Filosofie, fără a da examene și fără a obține diplomă de absolvent”. În iunie 1938 este arestată ca urmare a întemnițării lui Corneliu Zelea Codreanu și trimisă în lagărul de la Mânăstirea Suzana, unde erau arestate femeile legionare: Anastasia Popescu, Ana Maria Marin, Elena Codreanu, Iridenta Moța, etc. Evadează din închisoare la 15 august 1938 „coborând din chiliile temniță, pe geam, cu ajutorul unor cearșafuri înnodate. După ce predă conducerea Cetățuilor legionare, intră în monahism, în obștea de la Vladimirești, la 22 septembrie 1942. Arestată la 30 martie 1955, trece prin închisorile de la Galați, Miercurea Ciuc, Jilava, Arad. Trece la Domnul la 20 aprilie 1963, la închisoarea din Miercurea Ciuc.

2 Sofia Cristescu Dinescu, Pe firul amintirilor, texte îngrijite de Aspazia Oțel Petrescu, București, f.e., 2012, p.144.

3 Născut în 1906, este conferențiar la Universitatea București, „la Catedra de Chimie a Profesorului G.C. Longinescu. Comandant legionar din 1932, suflet deosebit de cald, revarsă o necuprinsă dragoste și bunătate în jurul lui. A scris eseul Imn camaraderiei, romanța N-am să mai plâng iubirea dusă și poezii (Psalm, Elegie). În lagărul de la Miercurea Ciuc, în anul 1938, era cel mai iubit de toți internații. Când împreună cu alți 43 de legionari au fost scoși din lagăr, legați, spre a fi asasinați din ordinul regelui-ucigaș Carol al II-lea, Iordache Nicoară a rostit pentru toți ultimul Tatăl Nostru. Sora lui Marieta Iordache, devenită mai târziu Maica Mihaela, va muri în aceeași închisoare, sub regimul comunist” (Intelectualii și Mișcarea Legionară. Mari conștiințe românești, Editura Fundației Culturale Buna-Vestire, 2000, pp.162-163).

4 Cezarina Condurache, Sfinții închisorilor. 28 de biografii exemplare, București, Evdokimos, 2015, pp.108-109: „Victor Chirulescu făcea parte din prima Frăție de Cruce legionară înființată la Liceul Unirea din Focșani, în 1927. Acolo îl cunoscuse pe Iordache Nicoară. Întreaga familie Iordache se dedică Mișcării, astfel că în anul 1935, la Nicorești, a avut loc o tabără de muncă legionară în care s-au modelat cărămizile necesare pentru construcția unui sediu legionar în curtea caselor familiei Iordache. Aderând cu tot sufletul la principiile legionare (Învierea neamului românesc întru numele Mântuitorului Iisus Hristos), intră în organizația de fete a Mișcării: Cetățuile, aflate sub conducerea Nicoletei Nicolescu (cea care a fost luni de zile schingiuită, apoi violată de agenții siguranței carliste și arsă de vie la crematoriu – iulie 1939). S-a implicat în toate activitățile legionare, după înființarea comerțului legionar lucra benevol într-unul din restaurantele legionare, iar vara participa la taberele de muncă. Fostul deținut politic legionar, Mircea Nicolau, povestea că a cunoscut-o pe Marieta în ziua când aceasta se întorcea în București după o tabără de muncă; dând mâna cu ea a constatat că mâinile îi erau aspre ca o perie de sârmă și pline de răni de la muncile taberei”.

5 Sofia Cristescu Dinescu, Pe firul amintirilor, p.144.

6 Monahia Mihaela Iordache, „Mucenița lui Hristos, Maica Mihaela Iordache a temnițelor românești, duhovnicească floare”, în Sfinții închisorilor, Mânăstirea Paltin Petru Vodă, Fundația Justin Pârvu, 2019, p.421.

7 Cezarina Condurache, Sfinții închisorilor. 28 de biografii exemplare, Editura Evdokimos, Fundația Profesor George Manu, 2015, p.110: „Cumnatul său, Victor Chirulescu, secretar de stat la Ministerul Agriculturii, merge la Mânăstire cu ordin de la Horia Sima, să se întoarcă, întrucât femeile legionare, lipsite de Nicoleta Nicolescu, au nevoie de îndrumarea ei. Revine la București și un timp va lucra ca voluntară alături de dr. Ana Maria Marin la dispensarul legionar din strada Cobălcescu, unde muncea cât o țineau puterile, făcând cele mai grele munci”.

8 Ibidem, pp.110-111.

9 Ibidem.

10 Ibidem.

11 Cf. mărturiei Maicii starețe Veronica Gurău de la Mânăstirea Vladimirești, din anul 2004, în Sfinții închisorilor, Mânăstirea Paltin Petru Vodă, Fundația Justin Pârvu, 2019, p.424.

12 Ibidem.

13 Cezarina Condurache, op.cit., p.112.

14 Ibidem, pp.112-113.

15 Ibidem.

16 Viorica Călinescu, Lacrima prigoanei, Timișora, Editura Gordian, 1994, p.65.

17 Ibidem, p.67.

18 Sofia Cristescu Dinescu, Pe firul amintirilor, p.149: „Era în 1958. Cu vreo două săptămâni înainte de a-mi expira pedeapsa de zece ani mă aflam la închisoarea de la Miercurea Ciuc. Se apropiase termenul de 10 ani  și trebuia să mă scoată pentru eliberare, dar mi s-a prelungit pedeapsa cu șase ani administrativ. Înainte de a pleca, întrucât legionarele risipite în toate celulele au fost adunate aici, Maica Mihaela m-a rugat să le spun câteva cuvinte  despre ce a fost Mișcarea Legionară, ce a vrut ea, cine a fost Căpitanul, ce drum a avut Legiunea”.

19 Aspazia Oțel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne, București, Editura Fundației Culturale Buna Vestire, 2000, p.337.

Subiectul precedent

Războiul din Ucraina şi dilema Occidentului

Default thumbnail
Subiectul următor

Tentația Anticristului

Cele mai recente din

Decemvirii (28)

Presa oficială și clasa politică la moartea lui Stelescu  Vestea morții lui