Satana există. Sunt nenumărate mărturii în Vechiul și Noul Testament. Iar recent, Biserica Catolică, prin glasul autorizat al Cardinalului Ratzinger, a confirmat existența acestui personaj supranatural al negației și al urii.
Satana nu e decât Lucifer, căpetenia îngerilor răzvrătiți, care a fost înfrânt și alungat din cer de spada Arhanghelului Mihail. Dar el continuă să lupte contra lui Dumnezeu, după ce a pierdut bătălia din cer, căutându-și o compensație pe planul existenței umane. Lucifer urmărește să sustragă pe oameni de sub ascultarea lui Dumnezeu, răscumpărați prin sângele vărsat de Fiul Său pe Cruce, și să-i supună împărăției lui întunecate. În acest scop și-a făurit o strategie globală, care durează de secole și care servește la captarea omenirii întregi. În primul rând atacurile lui Lucifer se îndreaptă asupra Bisericii întemeiate de Mântuitor, ca entitate colectivă, dar paralel și concomitent, fiecare individ în parte este supus aceluiași asalt persistent al puterilor răului. Lucifer vrea să se răzbune pe Dumnezeu arătându-I că oamenii pe care i-a readus la sânul Său, nu sunt vrednici de jertfa Celui Răstignit, căci ascultă mai degrabă de învățăturile lui viclene decât de poruncile Divine.
Omul nu e limitat numai la dimensiunea lui psihologică, ci e și un templu al lui Dumnezeu, în care oficiază clipă de clipă acea particulă de Divinitate di el, cu care suntem înzestrați fiecare din noi. Am primit, cum spune Sf. Apostol Pavel, arvuna Duhului, prin care ne deosebim de dobitoace și am câștigat harul de a ne numi ”Fiii lui Dumnezeu”. Ei bine, contra acestei realități spirituale din om, pecetea originii lui Divine, se înverșunează Satana. El urmărește să distrugă eul spiritual din om, conștiința lui superioară, pentru a-l degrada și a-l reduce la facultățile lui strict psihologice, domeniu în care poate opera cu mai mare libertate și eficacitate. Lipsit de pavăza credinței, de legătura cu Dumnezeu, omul se rătăcește și ușor poate cădea în cursele întinse de diavol.
Operația demonică de captare a oamenilor în sfera puterilor răului se realizează pe două planuri. Lucifer, principele întunericului, este o ființă spirituală, decăzută, ce-i drept, din atributele lui primordiale, dar nu mai puțin totuși de natură supranaturală, ceea ce-i îngăduie să se furișeze în conștiința oamenilor, transmițându-le din interior idei, sugestii, concepții, impulsuri destinate să le întunece mintea și să-i atragă în rețeaua planurilor lui scelerate. De aceea rugăciunea ”Tatăl Nostru” se încheie cu cuvintele: ”Și ne izbăvește de cel viclean”.
Paralel cu acest bombardament al sufletelor noastre cu particule satanice, Lucifer a mai deschis un alt front de luptă contra Bisericii și contra omenirii, care se desfășoară în lumea vizibilă, în istorie, în societate.. Cum țelul lui final este să domine întreg pământul, Lucifer a inspirat o doctrină politică și socială capabilă să răstoarne ordinea naturală a lumii, bazată pe existența națiunilor și a statelor. Așa a luat naștere comunismul, din creierul unor oameni satanizați, care au acceptat să devină instrumentele lui Lucifer, în schimbul puterii ce-o puteau obține în lume, ca urmare a răspândirii acestei ideologii distructive printre popoarele amăgite și subjugate. Pe ruinele vechii societăți, trebuia să se ridice ”noua societate” care nu e altceva decât o proiecție a geniului răului în lume și care se caracterizează printr-o distrugere a tuturor valorilor naționale și spirituale create de omenire în decursul veacurilor.
Comunismul n-a rămas cantonat în domeniul doctrinar, ci a izbutit să facă o spărtură spectaculară în istorie. Astăzi avem State comuniste, State care aplică această doctrină satanică în guvernarea lor, State care au declarat pe față război lui Dumnezeu și tuturor oamenilor care au rămas credincioși învățăturii Divine. Mai întâi Rusia și apoi toate țările din Europa răsăriteană au ajuns să sufere ofensiva descreștinării, aplicându-li-se sisteme bestiale de anihilare de tot ce e mare și nobil în om. E un lucru bine cunoscut că toate regimurile comuniste profesează o ură mortală creștinismului, chiar dacă tactic fac anumite concesii Bisericilor.
După expansiunea comunismului în lume, reușind să se implanteze pe mai bine de o treime din suprafața globului, Lucifer dispune de o nouă armă pentru a doborî rezistența celor care se opun dominației lui absolute. De la această victorie terestră, ființa umană nu e atacată numai din interior, pe firele invizibile ale sufletului, ci și din exterior, prin formidabilele mijloace de persuasiune de care dispun Statele totalitare comuniste. Se știe că o bună parte din averile ce le adună satrapii roșii din bogăția și munca popoarelor robite sunt vărsate în exterior, în contul revoluției comuniste mondiale. Prin infiltrații, acțiuni subversive, spionaj și conspirație, comunismul câștigă mai mult și fără nici un risc decât dacă ar purta un război deschis și frontal contra lumii libere. Doar auzim din când în când că un Stat oarecare sau un popor s-a prăbușit ca un castel de carton sub dictatura comunistă, fiind de multă vreme ros la temelii de termitele roșii. Așa s-a întâmplat în Abisinia. Cine ar fi crezut că acest popor, de o profundă religiozitate, unde creștinismul datează de la primele lui veacuri, să devină o republică sovietică?
Dar să revenim la titlul acestui articol. Ce-am scris până acum nu este decât un fel de preambul, pentru a-i explica sensul. Orice individ din lumea liberă, orice rang sau poziție ar ocupa în societate, este supus astăzi la un tratament intensiv de înstrăinare a lui de la convingerile caracteristice civilizației noastre creștine. Acest proces, de ruinare a omului, se realizează pe cele două căi enunțate în rândurile anterioare: inspirații malefice din interior, iar din exterior, o ofensivă a Statelor comuniste, organizată de serviciile lor, cu scopul să-i slăbească vigilența creștină și să-l determine să-și modifice atitudinea de repulsie față de regimurile ateo-marxiste.
Am denumit toate aceste otrăvuri, preparate și distilate în laboratorul ideologic al marxismului și apoi răspândite în lume prin aparatul de propagandă și subversiune al Statelor comuniste, cu un termen unitar, Tentația Anticristului”, pentru că toate servesc să demonstreze popoarelor, instituțiilor și oamenilor încă nesupuși puterii Moscovei, că ”dracul nu e chiar așa de negru precum se crede”, că se pot stabili punți de înțelegere cu regimurile răsăritene, dacă se examinează ”obiectiv” situația lor. ”Anticomunismul visceral”, cum îl profesează unii intransigenți, nu ar servi nici ”păcii” și nici ”progresului” omenirii.
Și acum vom trece în revistă, pe categorii, toate aceste curse, toate aceste momeli, toate aceste iscusite vorbe, pe care ni le întinde Anticristul, prin intermediul servanților lui din regimurile comuniste, fără să ne dăm suficient seama de ghimpele ce
I. Tentația ideologică. Comunismul s-a schimbat. Nu mai e ce-a fost la origini. A evoluat, devenind mai uman, mai liberal, mai dispus la concesiuni. Când se adoptă această atitudine, se confundă tactica comunistă care e într-adevăr foarte elastică, foarte flexibilă, cu principiile comunismului, care însă rămân inalterabile. Comunismul nu se abate nici un milimetru de la țelul dominației mondiale.
II. Tentația economică. Cu toate că avem de-a face cu regimuri ideologice diferite, relațiile comerciale cu țările comuniste nu sunt de disprețuit. Aduc beneficii. Indivizii, întreprinderile, cât și Statele, câștigă din schimbul de mărfuri cu lumea comunistă, ușurând situația lor economică.
Cei ce propagă această teză, a profitului imediat, nu țin seama de faptul că produsele exportate de țările comuniste se realizează cu munca de sclav, ceea ce contravine atât moralei creștine cât și normelor moderne de organizare a relațiilor dintre muncitori și întreprinzători. Dar se mai uită importanța acestor schimburi din punct de vedere strategic și militar: întreținând relații comerciale cu țările comuniste, țările libere ajută la întărirea monstrului bolșevic, care, mâine, se va năpusti asupra lor devorându-le.
III. Tentația culturală. Se spune că cultura nu cunoaște hotare. Ea trebuie să depășească diferențele ideologice și să se propage fără nicio restricție de la popor la popor.
Așa ar fi, dacă și reciproca ar fi adevărată, dacă ideile lumii libere s-ar răspândi liber în sfera comunismului, pătrunzând în masele largi ale poporului. Dar, cum prea bine se știe, schimburile culturale cu Occidentul se rezumă la exhibiții exterioare și sever controlate, fiind întrerupt orice contact între populație și ”ideile decadente” din lumea liberă. Într-adevăr, cum pot comuniștii să accepte schimburile culturale, în regim de libertate, când țelul lor suprem este să distrugă cultura popoarelor subjugate, înlocuind-o cu un ersatz de cultură, extras din marxism-leninism?
IV. Tentația relațiilor umane. În lumea liberă există sute de mii de indivizi, milioane chiar, care au legături de familie dincolo de cortina de fier. Argații Anticristului sfătuiesc aceste ființe, chinuite de dorul celor rămași acasă, să pună o surdină anticomunismului lor, dacă vor să nu sufere rudele lor sau să le vadă aduse lângă ei. Cu acest procedeu se astupă gura multor oameni din lumea liberă, care, altminteri, ar protesta contra tiraniei comuniste. Mii de indivizi sunt scoși din luptă, obligându-i pe firul acestor relații umane, să adopte o atitudine pasivă față de răufăcătorii din țară.
Omenește se înțelege durerea acestor refugiați, dar pe planul mare al destinului unui neam și al unei civilizații, evident că atitudinea lor favorizează comunismul. Cei aflați în țările comuniste nu suferă ca indivizi, ca familii, ci pentru că neamul lor suferă. Și atunci soluția salvării lor, ca indivizi și familii, nu e individuală, ci globală. Trebuie făcut un efort colectiv, ca națiunile să fie repuse în drepturile lor suverane. Atunci automat, nu vor mai fi nici robie, nici foamete, nici lagăre de concentrare, nici asasinate.
E de condamnat atitudinea acelor refugiați care, izbutind să-și reunească familiile lor, nu mai vor să știe nimic de cei din țară, bucuroși că pot participa și ei la binefacerile societății de consum.
V. Tentația fricii. Speriați de teroarea ce domnește dincolo de cortina de fier și din propria lor experiență în contact cu regimurile comuniste, mulți oameni preferă să se comporte prudent în domeniul politic, pentru a nu suferi represalii, fie din partea serviciilor secrete ale țărilor comuniste fie chiar din partea tovarășilor din țările unde și-au găsit un cămin.
Se trece cu vederea faptul elementar că orice debilitate manifestată în Occident față de comunism nu face decât să mărească zona lui de influență în lumea liberă. Cei ce se ascund timorați în fața Anticristului, nu fac decât să înlesnească pătrunderea acestuia în mijlocul națiunilor în care trăiesc. Una e prudența, care e o virtute lăudabilă, și cu totul altceva imobilitatea politică în fața primejdiei din răsărit. În modul acesta, acești super-prudenți, își reduc în realitate propria lor bază de securitate, căci comunismul înaintând, îi va întâlni din nou și pe ei, readucându-i la sclavie.
VI. Tentația păcii. Niciodată nu s-a vorbit de pace, de evitarea violenței, de înțelegerea între popoare mai mult ca acum, când comunismul este în plină ascensiune și dă lovituri zdravene lumii libere. Campionii păcii cu orice preț nu văd ce se petrece dincolo de cortine de fier, unde popoarele subjugate suferă o permanentă violență în carnea și sângele lor. Vocația lor pacifistă se manifestă unilateral, în cadrul lumii libere, și refuză să intervină pentru a determina Moscova să înceteze cu propriile ei violențe, fie în teritoriile ce le controlează, fie în afara lor.
Dar se petrece un lucru și mai grav. Cristos este din nou răstignit dincolo de cortina de fier. Răstignit în Biserica întemeiată de El, care e supusă la cele mai mari prigoniri, răstignit în fiecare o0m care refuză să se lepede de credința lui, răstignit în educația ce se dă noilor generații, care sunt crescute în cultul ateo-marxismului, tăindu-le calea de împărtășire cu Dumnezeu.
Deci când dincolo de cortina de fier se petrec aceste fapte abominabile, când Anticristul dezlănțuit ca o fiară apocaliptică nu se ferește să distrugă tot ce e creștin, cum se poate vorbi de ”pace” și cum de se găsesc propovăduitori ai ”păcii”, recrutați printre creștini și chiar printre preoți?
Căci ceea ce cer acești pretinși creștini nu e altceva decât să se roage lui Dumnezeu ca să se împace cu Satana! Un fel de coexistență pacifică intre Cristos și Mamona! E posibil de imaginat o asemenea aberație? Unde e creștinismul din noi?
Acești pacifiști, acești apostoli ai non-violenței, nu sunt decât niște trădători ai cauzei lui Dumnezeu, niște vânduți Anticristului, și singura lor iertare pentru sacrilegiul ce-l săvârșesc este că, poate unii dintre ei, nu știu ce fac.
Exilul românesc este și el prins în vârtejul acelorași multiple tentații ale Anticristului. Refugiații trebuie să stea de veghe pentru a nu cădea în noianul acestor curse ale diavolului, gândindu-se la Neamul din care se trag, la Biserica ce i-a ocrotit și la viața viitoare, când vor da socoteală de faptele lor pe pământ.
Horia Sima, Ţara şi exilul, an XXII, 1985-86
