Evoluția de aproape un secol a Mișcării Legionare s-a împletit până la identificare cu existența neamului românesc, cu mersul lui în istorie, fiind expresia cea mai profundă a frământărilor sale, a luptei lui pentru supraviețuire demnă, a transformării lui lăuntrice, a dorului său de Absolut. Un secol de suferințe și jertfe imense, unele sublime, care merită dezgropate și cunoscute, care dovedesc vitejia și tăria românească și care sporesc comuniunea Neamului cu Dumnezeu.
Dar drumul legionar al neamului românesc este un drum al Biruinței, al Biruinței obținute prin focul luptei cu tine însuți ( în educația legionară “intră un om și iese un erou”) pentru ca apoi eroul să înfrunte dușmanii țării, din interior și din exterior.
Începând cu victoriile individuale ale Căpitanului (unele de mare forță simbolică) în luptele complet inegale din perioada pre-legionară (1919-1927), românii înrolați sub steagul Arhanghelului au învins în numeroase confruntări prin forța Spiritului legionar, prin capacitatea lui de a mobiliza și orienta energiile naționale. Unele victorii au avut doar o amploare locală dar au iradiat prin eroismul lor luminos, altele mai târziu au avut anvergură națională și ecou internațional. În perioada 1937 -1945 Mișcarea Legionară a fost o forță de primă mărime pe care nimeni nu o putea ignora, iar în rezistența împotriva comunismului (în țară și exil) a fost de departe oștirea cea mai numeroasă, mai organizată și mai consecventă.
Nașterea Mișcării Legionare
Saltul calitativ în evoluția naționalismului românesc în perioada interbelică – de la o formă (destul de confuză) de captare a reacțiilor spontane de apărare ale națiunii în fața pericolelor, la una clar organizată, profund spirituală și cu obiective clare și pe termen scurt și pe termen lung – l-a constituit înființarea Legiunii “Arhanghelul Mihail”, la Iași, la 27 iunie 1927, de către Corneliu Zelea Codreanu împreună cu 4 camarazi – Ion Moța, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici și Ilie Gârneață. Acest pas nou a canalizat energiile românești pe o dimensiune mai înaltă, devenind un adevărat fluviu în deceniul următor. De acum înainte neamul românesc va fi privit din perpectivă verticală, în comuniune cu Dumnezeu și cu o misiune de îndeplinit, pentru propria sa sfințire dar și în concertul popoarelor lumii. Comandantul Horia Sima sintetizează fenomenul și explică această realitate nouă, ca o mare victorie românească din perspectiva istoriei. Oferim fragmentele respective din “Istoria Mișcării Legionare”.
Momentul istoric
În istoria unei naţiuni, orice mişcare revoluţionară, orice eveniment ce schimbă viaţa neamului până la fundamentele lui, este produsul a doi factori: un complex de circumstanţe, care-i pregătesc apariţia, şi omul, care-i degajă urzeala, proiectând-o în lume sub forma unui ideal politic şi spiritual nou. În cazul revoluţiei legionare, sinteza acestor doi factori apare într-o luminoasă transparenţă. După realizarea unităţii naţionale, neamul românesc era în căutarea unei formule de interpretare a destinului său. Toate manifestările politice şi culturale de după război exprimau aceeaşi nelinişte, aceeaşi aspiraţie spre o concepţie de viaţă nouă.
Corneliu Codreanu îşi făcu apariţia în momentul cel mai propice din istoria românească, pentru a-şi îndeplini misiunea; adică chiar în momentul în care asupra spiritului românesc sufla vântul marilor transformări. Zece ani mai devreme, chemarea lui n-ar fi avut acelaşi răsunet în comunitatea naţională. Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că fără autoritatea morală a personalităţii sale excepţionale, Mişcarea nu s-ar fi realizat în stilul său specific. După toate probabilităţile, fără intervenţia providenţială a lui Corneliu Codreanu, mişcarea naţionalistă, deja existând sub formă destul de confuză, n-ar fi ieşit din faza infantilismului politic; sau, în cel mai fericit caz, nu s-ar fi ridicat deasupra nivelelor de expresie ale vechilor partide, dintre care noi am avut un exemplu cu “Liga” lui Cuza.
Actul
Vineri, 24 iunie 1927, Corneliu Codreanu scrie într-un registru Ordinul de zi numărul 1 :
“Astăzi, vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ion Botezătorul), ora 10 seara, se înfiinţează : “LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL”, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli. Fixez ca şef al gărzii la Icoană pe Radu Mironovici”. Corneliu Codreanu.
Aşa e actul de naştere a Mişcării Legionare. Câteva linii. Un ordin dat pe câmpul de bătaie, în momentul în care chiar forţele naţionaliste se dispersau în derută. Un comandant de armată îşi asumă responsabilitatea situaţiei, aşa cum se face în caz de dezastru. Numai după ce scrisese acest ordin, care semnifică crearea Mişcării, Codreanu apelează la camarazii lui de luptă, cei din vremea mişcării studenţeşti, pentru a le citi actul acesta şi a le cere să hotărască dacă pot să-l urmeze sau nu. Nici o grupare politică n-a fost creată în România sau aiurea cu mijloace atât de simple : un singur om ia o decizie în numele unei generaţii; ceilalţi au ales între a-l urma ori a-şi continua viaţa de sclavi. Întreaga dramă omenească e conţinută în libertatea aceasta de alegere. Corneliu Codreanu, un mare vizionar şi psiholog, a înţeles bine importanţa acestui moment de sinceritate a omului faţă de el însuşi. Chiar cei mai intimi prieteni ai lui, acei cu care a împărţit atâtea suferinţe şi închisori, sunt invitaţi să se pronunţe.
Creând Mişcarea Legionară fără nici o prealabilă consultare a maselor populare sau a propriilor lui camarazi, Corneliu Codreanu a comis un act arbitrar ? Nicidecum ! Arbitrar înseamnă să faci un lucru după bunul plac, fără altă raţiune decât capriciul propriu. Or, Corneliu Codreanu n-avea în vedere nici interesul său personal, nici satisfacerea vreunei ambiţii nemărturisite; el interpreta un destin, dădea expresia unei stări de spirit. Cine putea să-l ajute în această întreprindere, căreia singur îi pricepea întreaga valoare politică şi socială, istorică şi umană ! El acţiona mai presus de orice, sub impulsul imaginii nepieritoare a patriei şi a naţiunii, ameninţate de dezagregare morală. Nu un partid nou se întemeiase; se făurea un instrument de regenerare şi de afirmare a destinului românesc în lume. Duşmanilor implacabili ai neamului românesc trebuia să li se opună, fără întârziere, un nou front de luptă, în momentul în care frontul cel vechi se sfărâma, de pe urma instigaţiilor şi în mijlocul aplauzelor lor. Corneliu Codreanu, adresându-se tinerilor din generaţia lui, le spunea: “Iată drumul meu. Nu eu l-am ales. El mi-a fost desemnat de către o putere mai înaltă. Voi, dacă aveţi curaj, şi dacă spiritul de sacrificiu pentru o cauză superioară nu s-a stins în voi, urmaţi-mă pe acest drum dificil, unde, la fiecare colţ vă pândeşte câte o primejdie. Dacă bucuriile vieţii vă sunt mai scumpe, atunci nu vă veţi arunca în lupta asta, care cere individului să rupă cu toate plăcerile omeneşti”.
Căpitanul
Atunci când legionarii se adresau şefului lor sau îi scriau, ei foloseau expresia “Căpitan”; în afara camarazilor vârstnici, cu care el împărţise cele dintâi lupte şi primele închisori, care îi spuneau foarte simplu: Corneliu. Titlul de “Căpitan” s-a ivit destul de devreme în relaţiile dintre legionari şi conducătorul lor, încă de la debutul Mişcării. Nu Corneliu Codreanu l-a ales. Numele apăru spontan pe buzele legionarilor; şi a rămas ca o zvâcnire naturală de respect faţă de fondatorul Legiunii.
Denumirea aceasta n-are nici o legătură cu gradul corespunzător din ierarhia militară modernă. La români, “căpitan” este o noţiune ce se întâlneşte foarte adesea în istoria neamului. Înainte de Corneliu Codreanu, au fost alte figuri istorice onorate, de către contemporani, cu titlul de “căpitani”. Au rezistat astfel celebri “căpitani de oaste” ai domnitorilor români – ca faimosul BABA NOVAC al domnitorului Mihai Viteazul -, comandanţi de importante unităţi în cadrul forţelor militare ale Principatelor. În veacul al XVIII-lea, au apărut nu mai puţin celebrii “căpitani de haiduci”, conducători ai revoltelor românilor împotriva dominaţiei fanariote. Ei trăiau ascunşi în munţi şi în păduri, de unde atacau pe reprezentanţii regimului ce oprima poporul.
Totuşi, adevăraţii “căpitani” ai poporului nostru, printre care legionarii îl asimilează şi pe Corneliu Codreanu, au fost marile figuri revoluţionare din secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea : HORIA, Tudor VLADIMIRESCU şi Avram IANCU. Aceştia nu erau comandanţi ai anumitor formaţiuni militare, mai mult ori mai puţin importante, sau ai unor grupuri de patrioţi constituite din câteva zeci de combatanţi. Aceşti “căpitani” au adunat în jurul lor mulţimea de români din provincia ori din regiunea de unde proveneau. Sub comanda lor, zeci de mii de oameni au fost adunaţi şi influenţa lor s-a exercitat asupra unei mari părţi din ţară. “Căpitanii”, în sens revoluţionar, s-au ivit de-a lungul istoriei noastre ori de câte ori conducătorii legitimi – domnitori, voievozi sau boieri – au încetat să mai fie apărătorii poporului ; fie că au murit în războaie, fie pentru că s-au despărţit de naţiune, pactizând cu duşmanul spre a-şi păstra privilegiile de clasă. În aceste momente, când nu mai era nimenea din clasa conducătoare care să apere neamul de opresiunea străină, poporul îşi lua în propriile mâini soarta. Din sânul lui ţâşnea un impuls nou, ce n-avea de-a face cu clasa decăzută. Atunci, veneau “căpitanii”, oameni viteji ieşiţi din popor, hotărâţi să-l apere până la moarte contra abuzurilor împovărătoare.
Aceşti căpitani, instruiţi sau nu, erau ţărani ori fii de ţărani. Ei au apărut întotdeauna în momente de deznădejde pentru poporul român, când suferinţa impusă de către dominaţia străină devenea intolerabilă. Gata să se sacrifice, pentru a deschide o nouă cale în istoria neamului, “căpitanii” erau figuri redutabile, adevărate forțe ale naturii, capabile de a răscula, cu un cuvânt sau cu un gest, masele necăjite. Niciodată anarhici sau anarhizaţi, ei urmăreau scopuri politice precise. Nu erau partizanii violenţei ; dar când constatau că aceasta e singura cale de combatere a injustiţiilor, nu ezitau să facă uz de ea.Toţi căpitanii au avut o soartă tragică ! Temeritatea lor de a se situa în fruntea maselor populare a provocat coaliţia forţelor reacţiunii, a dominatorilor privilegiaţi şi cruzi ; şi au sfârşit prin a fi doborâţi. Căpitanii neîmblânziţi au murit în misiune ; dar gândirea şi faptele lor au fost definitiv încorporate în istoria naţiunii noastre şi au dat mai târziu rezultate, inspirate de apariţiile lor.
În România, în perioada interbelică, în pofida unei aparenţe de trăinicie şi bunăstare, s-au reprodus fenomenele politice şi sociale care odinioară bântuiseră masele populare şi le îndemnaseră să-şi caute salvarea în figurile mitice ale “căpitanilor”. Clasa diriguitoare, grupată în partide, se despărţise completamente de popor, aliindu-se cu profitorii străini. În această întunecată perioadă pentru neamul nostru, a izvorât, din profunzimile lui, Corneliu Codreanu. Ca şi căpitanii din trecut, el a chemat poporul la luptă, pentru ca, împreună, să elimine pe jefuitorii străini, concentraţi în partide, şi să deschidă calea unei vieţi mai bune. Corneliu Codreanu pare apropiat de toţi aceşti mari predecesori ce-au ştiut să deschidă drumuri noi în istoria naţională ; fiind recunoscut ca atare şi primind numele de “CĂPITAN” ; mai întâi, din partea legionarilor, apoi, de la ţara întreagă, atunci când naţiunea şi-a pus încrederea şi speranţa în gândirea şi acţiunea tânărului luptător.
(Horia Sima, Istoria Mișcării Legionare)