Burghezia românească

Atitudini din exil - Pe linia neamului

Aparatul de propagandă al regimului comunist din România este montat aşa cum reclamă dialectica marxistă -pe antagonismul istoric ce ar exista între pătura muncitorească şi burghezie. Această luptă de clasă nu poate avea alt sfârşit, conform prevederilor aceleiaşi dialectici, decât nimicirea burgheziei şi victoria statului fără clase. Nu ne vom ocupa de adevărul sau neadevărul acestor afirmaţii luate sub perspectiva lor mondială, ci de întrebuinţarea care li se dă în raport cu situaţia specifică a societăţii româneşti. Nouă ni se pare că teoria marxistă nu-şi găseşte aplicabilitate în România, că dacă la alte popoare ar putea să-şi găsească oarecari puncte de sprijin, la noi în ţară rămâne cu totul suspendată în aer pentru simplul motiv că nu există o burghezie românească, că n-am fost vrednici să o realizăm până acum, deşi am fi avut atâta nevoie de ea, iar ceea ce poartă această denumire în mintea compatrioţilor noştri nu este decât un conglomerat social de altă natură.

Burghezia, aşa cum ne-a lăsat-o moştenire Revoluţia Franceză şi ne-a învăţat să o cunoaştem ţările apusului, este lumea conchistadorilor economici, a marilor întreprinzători, a oamenilor de îndrăzneală şi de risc, care, înarmaţi exclusiv cu strădaniile lor proprii, au pornit să deschidă izvoarele de bogăţie ale continentelor. Burghezul din epoca lui de glorie -secolul al XIX-lea- nu stă cu nimica mai prejos decât celebrii navigatori din perioada Renaşterii sau decât temerarii exploratori ai Asiei şi ai Africii. Acelaşi spirit neliniştit, aceeaşi dorinţă de a încerca imposibilul şi de a smulge naturii cât mai multe taine. Un tip superb al acestei rase burgheze a fost Cecil Rhodes, care a întrunit în una şi aceeaşi persoană pe explorator, pe omul politic, pe războinic şi pe omul de afaceri. Să nu uităm că întreaga tehnică modernă şi industrializarea uriaşă de astăzi se datorează viziunii şi concepţiei de viaţă a societăţii burghezo-capitaliste din secolul al XIX-lea. La originile ei burghezia a avut un suflu eroic, a fost prinsă în volbura unui entuziasm magnific care a schimbat faţa pământului.

A apărut însă în România o clasă socială înzestrată cu simţul monumentalului în domeniul economic? Ce energii româneşti s-au ivit în industrie şi comerţ care să depăşească afacerile de cartier, ce încordări titanice s-au produs în acest sector al activităţii naţionale, ca să-şi însuşească cineva denumirea onorabilă de “burghezie”? Românul a fugit de toate acţiunile în care predominau riscurile proprii şi s-a furişat sub pulpana ocrotitoare a statului, chiar şi atunci când aceasta nu-i oferea decât o existenţă mizerabilă, iar exerciţiul profesiunilor libere l-a lăsat pe seama străinilor. Deşi solul ţării noastre îi îmbia bogăţiile pentru a fi puse în exploatare, deşi poporul românesc s-a dovedit înzestrat cu calităţi excepţionale oriunde s-a pus serios pe treabă, totuşi nu s-a putut cristaliza un spirit burghez în mijlocul lui.

Nu avem o burghezie, pentru că ea a fost împiedicată să se realizeze pe traiectoria ei de către suprastructura politicianistă. Reţeaua de bănci şi întreprinderi a partidului liberal nu reprezintă un efort burghez, pentru că s-a dezvoltat în afară de câmpul concurenţei libere. Ea s-a putut înfiripa şi impune numai graţie sacrificiilor care au fost impuse contribuabilului român şi sistemului protecţionist vamal inaugurat de acelaşi partid. Industria liberală a crescut parazitar pe corpul poporului român, iar burghezia care o reprezenta era o burghezie bugetivoră, adică tocmai opusă caracteristicilor esenţiale ale burgheziei apusene. Patronii întreprinderilor nu erau industriaşi de meserie, ci politicienii care acaparaseră economia ţării, sufocând iniţiativele de valoare şi împiedicând ca adevăratele talente economice să se afirme. Întreprinderile lor nu erau obligate să urmeze legea aspră a concurenţei libere, care elimină pe diletanţi şi slăbănogi, căci politicienii care le patronau le ţineau deschisă punga statului ori de câte ori se aflau într-o situaţie dificilă.

În lipsa unei burghezii autentice, care să-i fixeze precis conţinutul, noţiunea aceasta a cunoscut în România o ciudată metamorfoză. S-a încadrat burgheziei o întreagă categorie de cetăţeni care sunt cu totul străini de rosturile şi semnificaţia ei. S-a spus, de pildă, că ofiţerii, profesorii, preoţii, învăţătorii, sunt “burghezi”. Până şi nefericiţii funcţionari ai statului, plătiţi cu un salariu de mizerie, au fost asimilaţi acestei clase, devenind în accepţiunea curentă “burghezi”. În realitate s-a confundat cadrul de conducere al statului cu burghezia, uitându-se că acestei clase sociale îi corespunde o bunăstare materială remarcabilă, câştigată prin eforturile sale proprii, prin resursele sale creatoare. Comuniştii când aţâţă masele muncitoreşti contra burgheziei, izbesc de fapt în acest cadru de conducere, pe care, din necesităţi de propagandă, îl asimilează unei realităţi sociale care nu există în România decât sub forme alterate şi cu totul neesenţiale. Elementele care servesc administraţiei de stat se disting printr-o mentalitate total opusă spiritului burghez. Funcţionarul de stat primeşte ordine şi execută voinţa superiorilor săi, în vreme ce burghezul acţionează din imbolduri proprii şi îşi asumă riscurile iniţiativelor sale.

În altă accepţiune, noţiunea de burghez s-ar referi la omul cuminte, aşezat, gospodar, conservator prin excelenţă, indiferent de stratul social căruia îi aparţine. Omul care se mulţumeşte cu o existenţă măruntă, claustrat în egoismele sale personale şi de familie. Această psihologie este reală şi reprezintă un semn caracteristic al burgheziei, numai că corespunde unei faze degenerate a ei. Reflexele eroice şi dinamice ale burgheziei s-au pierdut în decursul timpului, şi în locul lor a apărut acest spirit timorat, incapabil să gândească şi să săvârşească ceva mare. Dacă are vreo înrudire aşa-zisa burghezie românească cu imaginea ei din apus, cel mult se poate alinia acestei perioade de declin din viaţa ei.

O clasă burgheză, în înţelesul real al cuvântului, poporul român n-a avut niciodată. Ceea ce am fost obişnuiţi să vedem ca atare, n-a fost decât o caricatură a ei. Dacă evoluţia generală a omenirii mai îngăduie ca să realizăm o burghezie românească cu o întârziere de un secol, am face cel mai mare dar poporului nostru şi am da dovadă de o vitalitate extraordinară. În acest sens, creator, dinamic şi inventiv, am dori ca întreg poporul român să devină un popor de burghezi.

Horia Sima, Vestitorul, Octombrie 1950

Default thumbnail
Subiectul precedent

Constantin Goga: Crinii de sânge

Default thumbnail
Subiectul următor

Mircea Vulcănescu (1904-1952) – evocare la 120 de ani de la naştere

Cele mai recente din