Duminica Sfântului Grigorie Palama – Înţelesuri ale Tomului Aghioritic

Duminica a doua din Postul Mare este dedicată Sfântului Grigorie Palama. Importanţa sa este astfel cinstită nu doar în ziua prăznuirii sale în calendar, care este 14 noiembrie, ci e subliniată încă odată prin pomenirea sa în Postul Paştelui, în duminica următoare celei dedicate triumfului Ortodoxiei în disputa iconoclastă. Evocarea Sf. Grigorie Palama are de asemenea un substrat dogmatic, pentru că el este cel care la mijlocul secolului al XIV-lea a formulat învăţătura energiilor necreate, cea care de fapt străbate ca un fir roşu mai mult sau mai puţin vizibil întreaga teologie ortodoxă. Deşi până la el această doctrină nu a fost formulată cu atâta claritate şi precizie, ea este una fundamentală pentru înţelegerea faptului că omul poate deveni părtaş la dumnezeire. Firea umană se poate „îndumnezei”, adică sfinţi, prin părtăşia la energiile divine, care sunt necreate, fiinţa lui Dumnezeu rămânând în continuare inaccesibilă. Această învăţătură care, după cum vom vedea, provine dintr-o experienţă vie şi concretă, iar nu din speculaţii intelectuale, este cea care diferenţiază practic Biserica Ortodoxă de celelelate variante ale creştinismului.

Despre „Viaţa şi învăţătura Sf. Grigorie Palama” s-a scris destul, inclusiv o cunoscută lucrare cu acest titlu a părintelui Dumitru Stăniloae. Pe scurt, el s-a născut în anul 1296 într-o familie de demnitari din Constantinopol, unde a beneficiat de o educaţie înaltă. La vârsta de 20 de ani devine monah la muntele Athos, unde în următoarele decenii va cunoaşte şi îşi va însuşi tradiţia mistică vie care se perpetuează acolo de la începuturile definirii Sfântului Munte ca loc de desăvârşire monahală. Faptul acesta i-a conferit o anumită autoritate în mediile bisericeşti bizantine, ceea ce a avut drept consecinţă apelul la cuvântul său în disputa teologică cu caracter dogmatic care se iscase începând cu anul 1337 (şi care a căpătat amploare în anii următori) privind rugăciunea isihastă şi posibilitatea vederii luminii necreate. Un fapt contestat de adversarii acestei învăţături, reprezentaţi la început de Varlaam, un monah (ortodox) de origini calabreze, dar care avea o abordare intelectualistă, punând raţiunea omenească pe primul plan acolo unde se pretau explicaţii raţionale, susţinând în rest teoria apofatică a incognoscibilităţii lui Dumnezeu.

În acest context a ajuns să fie redactat pe la anul 1340 „Tomul Aghioritic”, o mărturisire de credinţă şi o expunere detaliată de doctrină, la care au subscris reprezentanţii cei mai de seamă ai monahismului athonit, în frunte cu Grigorie Palama, care e cel care a redactat textul propriu-zis. Aceasta se petrecea la începutul unei dezbateri teologice care a fost una amplă, întinsă pe durata a mai multor ani, cu diverse întorsături de situaţie, până când în final Biserica din Imperiu a girat în mod oficial învăţătura care a fost expusă pentru prima dată în mod explicit în „Tomul Aghioritic”.

Aş dori să mă opresc cu acest prilej nu atât asupra acesteia, care e una bine cunoscută şi asumată de atunci încoace de întreaga Biserică Ortodoxă, cât asupra unor alte aspecte. Mai exact, cum se face că un manifest iscălit de un grup de monahi athoniţi a ajuns să devină învăţătură normativă pentru Biserică? Aceasta pentru că textul nu este rezultatul dezbaterilor vreunui Sinod, ci procesul a fost mai degrabă unul invers, el fiind validat abia la un moment ulterior de un Sinod. (De fapt au fost mai multe, dar nu vreau să intru în ţesătura complicată a acestei istorii; primul sinod care a făcut referire la „Tomul Aghioritic” a avut loc în iunie 1341, dar unii nu îi recunosc legitimitatea de sinod, în orice caz, îndată după încheierea sa nu a emis niciun document, dar până la urmă situaţia a impus emiterea retroactivă a unui tom (protocoalele acelui sinod), au urmat şi alte sinoade, etc.)

Printre cei intrigaţi de această evoluţie se numără şi bizantinologul american Lowell M. Clucas, care îşi expune ideile în articolul „Eschatological Theory in Byzantine Hesychasm: A Parallel to Joachim da Fiore?” (Byzantinische Zeitschrift vol. 70, no. 2, 1977, pp. 324-346).

El se apleacă nu atât asupra conţinutului dogmatic al „Tomului Aghioritic”, cât asupra „ambalajului” în care acesta a fost împachetat, asupra cadrului explicativ menit să îi confere autoritate şi veridicitate. Aceasta pentru că tocmai aici sunt aduse nişte argumente „tari” de tot, care ar putea fi considerate de unii cel puţin iritante, dacă nu de-a dreptul „scandaloase”. Astfel, Clucas evidenţiază că avem de-a face cu un fapt fără precedent în istoria bisericească, în care doctrina nu este formulată mai întâi de corpul episcopal într-un cadru conciliar, ci de nişte monahi care, mai mult, expuneau o învăţătură de credinţă considerată a fi cu totul nouă.

Vom vedea însă că Tomul specifică faptul că de fapt lucrurile nu stau chiar aşa, ci că această doctrină era una conţinută implicit în tot ce s-a scris şi autorizat oficial mai înainte, dar că într-un fel ea e totuşi nouă prin formalizarea ei. E însă una care are la bază experienţa concretă, accesibilă doar unora, dar a căror autoritate ar trebui să fie înţeleasă şi recunoscută de toţi cei care nu au ajuns la nivelul lor. E vorba aici în primul rând de „vederea”, mai precis de perceperea luminii necreate ca formă de manifestare a energiilor divine.

„Tomul Aghioritic” debutează cu fragmentul următor:

„Pentru cei ce viețuiesc cu sfințenie în liniște. Pentru lămurirea celor ce din lipsa de cercare a lor și de neascultare de sfinți nesocotesc lucrurile tainice ale Duhului, care sunt lucrate în cei ce viețuiesc după Duh, într-un chip mai presus de cuvânt și sunt arătate prin fapte, nu dovedite prin cuvânt.”

Clucas remarcă faptul că „neascultarea de sfinţi” nu se referă (exclusiv) la Sfinţii Părinţi din trecut, ci mai cu seamă la monahii athoniţi ai acelor vremuri, care ar fi atins această treaptă. Tot ei sunt şi „cei care vieţuiesc după Duh”, care au avut parte de experienţa (cercarea) duhovnicească despre care faptele sunt cele în măsură să vorbească, iar nu cuvintele.

Pe marginea acestui prim pasaj am putea adăuga deci că în el este asumată din capul locului autoritatea pe care şi-o fac cunoscută pe această cale autorii manifestului athonit prin cuvintele Sf. Grigorie Palama. Trebuie remarcat că fiecare cuvânt şi fiecare expresie din „Tomul aghioritic”, sunt cântărite cu atenţie, având astfel cu atât mai multă greutate. Sunt formulări fără echivoc, dar cu substanţă, neavând nimic prezumţios în ele.

Partea introductivă a Tomului continuă astfel:

„Dogmele ce se grăiesc astăzi și sunt cunoscute îndeobște tuturor au fost taine ale Legii date prin Moise, mai înainte văzute numai de prooroci în Duh. Iar bunătățile făgăduite sfinților pentru veacul viitor sunt taine ale viețuirii evanghelice, date și arătate mai înainte celor ce s-au învrednicit să le vadă în Duh, și acestora cu măsură, că o arvună. Dar precum atunci, dacă vreun iudeu nu asculta cu mulțumire pe proorocii care spuneau că Cuvântul și Duhul lui Dumnezeu sunt împreună veșnice și înainte de veci, își astupa urechile socotind că aude cuvinte oprite de dreapta credință și potrivnice credinței mărturisite de binecinstitori, care zicea : «Domnul Dumnezeul tău este un Domn», tot așa ar pătimi și acum cineva neascultând cu evlavie când se vorbește despre tainele Duhului, cunoscute numai celor curățiți prin virtute.”

Acest fragment şi cel care îi succede conţine teza care l-a intrigat cel mai mult pe Lowell Clucas, el intuind o paralelă îndrăzneaţă cu teoria celor trei epoci a lui Gioacchino da Fiore. În citatele care urmează din articolul său, redăm prin litere îngroşate traducerea unor fragmente din Tom aparţinând autorului amintit, ele putând fi uşor diferite faţă de traducerea standard românească la care am făcut referire mai sus. Clucas afirmă:

„Tomul continuă de îndată prin enunţarea unui cadru eshatologic cu totul nou. Istoria este împărțită în trei perioade. Mai întâi era Legea Mozaică, iar la vremea aceea, când predominantă era acea lege revelată, «un evreu evlavios ar fi reacționat cu surprindere și șoc» la revelaţia creștină, «de parcă profeții care au vorbit despre ea, nu ar fi respectat Cuvântul lui Dumnezeu. Dar tocmai acele revelații, care erau dogme necunoscute atunci, și care sunt universal recunoscute astăzi, erau la acea vreme tainele Legii Mozaice și cunoscute numai de cei care au proorocit în Duhul, în timp ce Sfinții (aici se referă la evangheliști, fără îndoială) au promis lucrurile bune ale veacului viitor.» Nivelurilor de gnoză ale revelației creștine le sunt atribuite de îndată dimensiuni epocale. Tomul continuă: «Dar nici măcar acestora nu le-a fost dezvăluit totul, iar cele pe care ei le-au înțeles reprezentau în adevăr doar o arvună (pentru mai multe, ce aveau să fie descoperite ulterior). Căci precum un evreu și-ar fi ținut urechile astupate la auzul mesajul Evangheliei, pentru că el s-a agățat de ideea ‚Domnul, Dumnezeul tău, este unul’ , tot aşa acum cineva s-ar simți grav jignit dacă ar auzi tainele Duhului de la cei care au fost curăţiți prin virtute.»

Putem observa că, în ciuda unor uşoare diferenţe de traducere, şi în versiunea în română pe care o cunoaştem se poate desluşi, deşi uneori mai degrabă printre rânduri, un mesaj foarte explicit, care reiese din traducerea făcută de Clucas în citatele prezentate mai sus. În orice caz, mesajul acesta e întărit şi în fragmentele următoare ale Tomului:

„Dar iarăși – precum sfârșitul acelor înainte vestiri arată tainele de atunci că potrivindu-se cu cele descoperite pe urmă, și acum credem în Tatăl, în Fiul și în Duhul Sfânt, o Dumnezeire în trei ipostasuri, o singură fire, simplă, necompusă, necreată, nevăzută, mai presus de cugetare – așa și când se vor descoperi, la vremea sa, în veacul viitor, la arătarea negrăită a lui Dumnezeu, Cel unul în trei ipostasuri, desăvârșite, tainele propovăduite acum se vor arăta tuturor în chip vădit.”

Lowell Clucas remarcă şi aici faptul că în Tom sunt postulate trei trepte (valuri) succesive ale Revelaţiei divine, manifestate prin era Legii Mozaice, era evanghelică a venirii lui Hristos, urmate de era manifestării Duhului, care ar fi tocmai în desfăşurare. Trebuie spus însă faptul că în Biserică s-a făcut într-adevăr dintotdeauna o asemenea distincţie. Numai că cea de-a treia eră, a Duhului Sfânt, e legată tocmai de istoria Bisericii înseşi, care a luat fiinţă după Înălţarea Mântuitorului şi după Rusalii, când s-a pogorât Duhul Sfânt asupra Sfinţilor Apostoli.

Totuşi, aluzia din citatul de mai sus din Tom pare a fi alta: anume că aceste „taine ale Duhului” nu s-au descoperit tuturor şi dintr-o dată, ci sunt cunoscute mai întâi doar de cei desăvârşiţi, şi vor fi descoperite şi celorlalţi „în veacul viitor”. Nu se înţelege în mod univoc dacă e vorba de un veac viitor cu caracter istoric, sau deja de intrarea în post-istorie, când lumea, aşa cum o cunoaştem acum, se va transfigura în întregime.

Clucas interpretează aici faptul că Tomul pretinde a prezenta ceva cu totul nou, o nouă doctrină, o nouă revelaţie şi o nouă epocă. În engleză termenul folosit e chiar cel de „new age” – iată o asociere suprinzătoare, deşi nu nepotrivită, cu Sf. Grigorie Palama. Dar termenii în sine nu ar trebui să ne deranjeze, câtă vreme putem distinge sensul lor autentic de cel pervertit ulterior.

Autorul american continuă prin a remarca cu uimire faptul că această doctrină, expusă mai întâi într-un cadru extra-conciliar, a fost validată abia ulterior, prin conciliile din anii 1341, 1347 şi 1351, care au inclus-o fără nicio urmă de criticism prealabil în conţinutul Ortodoxiei. Din fragmentele prezentate până acum am văzut însă care era adevărata atitudine a Sf. Grigorie Palama şi a adepţilor liniei sale: că nu e vorba de fapt de o revelaţie complet nouă, ci de una conţinută implicit în tot ce se ştia şi până atunci. Aceasta pentru că Tomul va aduce ulterior, în partea sa argumentativă, o serie de citate din Sfinţii Părinţi din veacurile anterioare, aflate în deplină consonanţă cu doctrina energiilor necreate. Totuşi, astfel de „taine” s-au făcut cunoscute explicit mai întâi celor „desăvarşiţi”, care au astfel autoritatea să vorbească despre ele. Iar această autoritate, pe care ei şi-o asumă, provine din fapte, din propria experienţă, iar nu din simple vorbe.

„Trebuie însă să avem în vedere și aceea că, deși Treimea întreit ipostatică a dumnezeirii, neslăbită de rațiunea unității s-a arătat pământului întreg mai pe urmă, proorocilor le-a fost cunoscută întocmai încă înainte de împlinirea vremii. Iar cei ce ascultau de ei au primit-o cu ușurință. Tot așa nu ne rămân nici nouă necunoscute înțelesurile mărturisirii celor propovăduite cu îndrăzneală și ale celor arătate mai înainte tainic în Duh, dacă suntem vrednici. Căci unii le-au cunoscut prin cercarea însăși, și anume toți câți s-au lepădat, de dragul vieții evanghelice, de avuția bunurilor, de slava oamenilor și de plăcerile lipsite de frumusețe ale trupului; ba nu numai atât, ci au și întărit această lepădare prin ascultarea de cei ce au ajuns la plinirea vârstei lui Hristos (Efes. IV, 13). Cei din urmă ocupându-se prin liniștire, fără griji, de ei înșiși și de Dumnezeu, și prin rugăciune curată ajungând mai presus de ei înșiși și prin unirea tainică, cea mai presus de minte, cu Dumnezeu, ridicându-se în El, au cunoscut cele mai presus de minte. Iar cei dintâi le-au cunoscut prin încredere și prin dragostea față de aceștia.”

Şi din acest fragment se desprinde mesajul că „cei vrednici” la care se face referire ar fi monahii isihaşti, ca cei care păşesc pe urmele Apostolilor şi ale sfinţilor, devenind astfel profeţii unei noi ere. Clucas continuă: „Ei sunt, într-adevăr, ridicaţi la un nivel de realizare profetică egal cu apostolii înșiși. Și pentru că sunt vrednici, ei au înţeles acum, precum profeții şi apostolii atunci, că noua revelație cu privire la manifestările lui Dumnezeu, şi anume energiile divine, nu compromite unitatea şi simplitatea lui Dumnezeu acum, tot așa cum revelația Treimii nu a compromis-o atunci, deși atunci, ca și acum, au fost mulți oameni care nu au realizat aceasta. Cei care, astăzi, resping revelația manifestărilor lui Dumnezeu în energiile divine, resping astfel revelaţia celor care le sunt spiritual superiori. Astfel, călugării isihaști sunt ridicați la nivelul unei elite spirituale, iar numai comunitatea lor e cea la care se face referire prin termenul de „cei vrednici”, precum şi cei care se supun autorității lor. Călugării sunt de fapt prezentaţi drept campioni ai unei noi revelații, necunoscute în general înainte, precum nici revelația Evangheliei nu a fost cunoscută în general înainte de venirea efectivă a lui Hristos.”

În fine un ultim fragment din partea introductivă a „Tomului Aghioritic”:

„Deci tot cel ce pune în rând cu masalienii și numește diteişti (inchinatori la doi dumnezei) pe cei ce socotesc acest har îndumnezeitor al lui Dumnezeu, necreat, nenăscut și enipostatic, să știe că este potrivnic sfinților lui Dumnezeu și se scoate pe sine din ceata celor ce se mantuiesc, de nu se va căi ; ba e căzut de la Dumnezeu Cel unul și singur prin fire al sfinților. Iar tot cel ce crede și ascultă și glăsuiește împreună cu sfinții și nu născocește pricini din păcate și nu leapădă ca necunoscător ceea ce se spune în chip descoperit, dar nu cunoaște felul tainei, să nu nesocotească a căuta și a învăța de la cei ce știu. Căci va afla că nimic nu este potrivnic cuvintelor și lucrurilor dumnezeiești, și aceasta în cele necesare, fără de care nimic n-ar putea să fiinţeze, nici n-ar fi taină dumnezeiască.”

Acest pasaj continuă ideile din cele anterioare. Clucas face pe marginea lui observaţia că avem de-a face cu un limbaj al unui manifest monastic care nu are echivalent în istoria bizantină. Tomul nu face dinstincţie între cler şi laicii învăţaţi, nici între ierarhie şi cler, ştergând astfel orice fel de graniţe formale între toate aceste categorii. El distinge doar între monahii isihaşti şi cei care le recunosc autoritatea şi doctrina pe de-o parte, şi cei care o resping, pe de altă parte. Iar în disputa isihastă, aceşti monahi au fost cei care de fapt şi-au impus în cele din urmă punctul de vedere, el fiind asumat ulterior de către ierarhie, deşi de regulă în istoria Bisericii lucrurile au stat tocmai invers.

În consideraţiile sale ulterioare, Lowell Clucas evidenţiază o similitudine vizibilă între cadrele acestui manifest athonit privind treptele succesive ale revelaţiei divine cu faimoasa teorie eshatologică a lui Gioacchino da Fiore (1133/35- 1202), un monah al Bisericii Apusene, care a trăit cu un secol şi jumătate înaintea disputei isihaste de la Constantinopol. Numai că aceste gânduri ale autorului american au mai mult un caracter speculativ şi tributar în mod evident perspectivei apusene. Astfel, el consideră că Sf. Grigorie Palama ar privi cea de-a treia perioadă eshatologică, a Duhului, drept superioară venirii lui Hristos, relativizând astfel persoana lui Hristos în cadrul Sfintei Treimi şi postulând o elită spirituală determinată de o revelaţie considerată superioară celei evanghelice.

Mărturisesc că această teorie mi se pare cam forţată, pentru că autorul ei nu pare a fi fost vreodată pe Sf. Munte să se documenteze la faţa locului. Sf. Grigorie Palama nu a făcut decât să facă publică o experienţă spirituală autentică, care însă e o tradiţie binecunoscută, de dimensiuni milenare, a misticii practicate în cadrul monahismului athonit. Următoarea afirmaţie a lui Clucas, după care părtăşia în cadrul acestei elite spirituale e determinată de experienţa personală a Duhului Sfânt, în prezenţa şi sub îndrumarea membrilor deja recunoscuţi ai acestei elite, e până aici corectă. E vorba de filiaţia duhovnicească care s-a transmis prin experienţă directă, din generaţie în generaţie, în monahismul ortodox, mai cu seamă în cel athonit. Numai că paralelele pe care autorul american le face îndată după aceea cu sectele masalienilor, montaniştilor sau bogomililor au o natură complet artificială. Asemănările cu acestea pot fi cel mult formale, exterioare, dar doctrinele acestor erezii sunt cu totul altceva decât adevărata teologie şi adevărata experienţă ortodoxă.

Întorcându-se asupra paralelei cu teoria lui Gioacchino da Fiore, Clucas încearcă să găsească şi aici o explicaţie menită să transceandă o simplă asemănare formală, cu caracter întâmplător.

Pe de-o parte el sugerează aici faptul că e posibil ca Sf. Grigorie Palama să fi cunoscut şi să se fi inspirat din scrierile monahului calabrez, poate pe filiera mănăstirilor italiene (amalfitane) care au existat în Sf. Munte până în anul 1287, deci mult după schismă. Dar teza sa nu se rezumă la atât. Explicaţia cea mai probabilă e văzută totuşi printr-un alt lanţ de transmitere între lumile bizantină şi latină. El evocă o serie de autori care evidenţiază faptul că Gioacchino da Fiore, trăitor în sudul Italiei, într-o regiune care a avut şi un trecut bizantin, a avut contacte cu monahismul ortodox, de unde ar fi putut primi o serie de influenţe. La origini, teoria celor trei ere, cunoscută prin scrierile monahului calabrez, ar putea proveni astfel din mediile ortodoxe, de unde au circulat în spaţiul catolic din sudul Italiei, pentru a se reîntoarce în Bizanţ, reapărând astfel în scrierile Sf. Grigorie Palama.

Clucas conchide: „Ideile lui Gioacchino, influențate de o tradiție monahală bizantină în sudul Italiei, s-ar fi întors atunci cumva în Orientul bizantin poate prin intermediul călugărilor italieni la Athos, pentru a influența un teolog nativ bizantin, oferindu-i o noțiune eshatologică apuseană care, totuși, ea însăși avea o origine bizantină! În afară de aceasta, dacă ar putea fi demonstrată o influenţă decisivă a monahismului basilian (ortodox) din sudul Italiei asupra lui Gioacchino, atunci întreaga chestiune a influenței profunde a sa asupra mișcării franciscane precum şi asupra ideologiei religioase și politice occidentale ar trebui privită  într-o lumină diferită, ca venind, asemeni instituțiilor și valorilor monasticismului în sine, tot din Răsărit.”

E o teorie într-adevăr seducătoare, care rămâne să fie confirmată sau infirmată de specialiştii în bizantinologie. Dar, dacă această teorie a celor trei epoci ale Revelaţiei, aşa cum se desprinde ea din scrierile Sf. Grigorie Palama, are într-adevări origini răsăritene, precum sugerează Clucas, atunci nu e deloc obligatoriu ca monahii athoniţi să o fi cunoscut ca venind dinspre apus, pe o filieră ocolitoare, ci ea ar fi putut face parte în permanenţă din patrimoniul răsăritean.

Trebuie să ţinem seama de faptul că Sf. Grigorie Palama şi reprezentanţii isihasmului în general nu au enunţat teorii incitante, captate de prin manuscrise sau din surse mai mult sau mai puţin obscure, ci tot ce au scris şi au mărturisit e un rod al propriei trăiri şi experienţe. Iar aceasta este la rândul ei de regulă îmbrăţişată de cadrele unei tradiţii bazată pe continuitate, transmisă de pe linia paternităţii spirituale din generaţie în generaţie. Nu e obligatoriu ca tot acest conţinut să fi fost scris de fiecare dată (sau dacă ar fi fost, să mai şi existe documente relevante care să se fi păstrat până azi). E suficient faptul că aceste idei au fost aşternute în scris impuse de un anumit context, ajungând astfel la noi prin intermediul „Tomului Aghioritic”. Ceea ce nu înseamnă că ele nu au existat mai înainte, căci e cu desăvârşire exclus faptul ca acest manifest athonit să expună idei şi teorii cu totul necunoscute până atunci, care şi-ar avea originea doar în fantezia unuia sau altuia dintre autori. Ele ar fi putut ajunge la un moment dat şi prin sudul Italiei, devenind cunoscute şi poate dezvoltate în stil propriu şi de Gioacchino da Fiore, dar să rămână în tot acest timp de asemenea cunoscute şi în Răsărit, într-o formă totuşi diferită, dar care rămâne cea originară, fiind făcute publice doar cu prilejul disputei isihaste.

Trebuie repetat, pentru ultima dată, că „Tomul Aghioritic” e o mărturisire de credinţă aflată în continuitatea deplină a unei tradiţii practice veche de secole şi a unor experienţe spirituale concrete, iar nu a unor utopii intelectuale. Tonul, stilul şi greutatea cuvintelor care îl compun sunt grăitoare în această privinţă. Iar adevărata ierarhie în Biserică se dovedeşte a fi tocmai aceasta: cei care au făcut experienţa sfinţeniei au prin aceasta autoritatea de a vorbi şi de a fi astfel faruri călăuzitoare. Iar cei nedesăvârşiţi, care nu au atins acest nivel, trebuie să-i considere pe sfinţi drept adevăratele repere şi să le urmeze după puteri exemplul şi învăţătura.

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Subiectul precedent

Decemvirii (27)

Default thumbnail
Subiectul următor

Falimentul paradigmei “woke” a comunismului 2.0

Cele mai recente din

Decemvirii (27)

MIHAI STELESCU PE CATAFALC, DECEMVIRII ÎN AREST Am urmărit derularea evenimentelor până