Gândul de a invoca importanța Evangheliei în viața noastră și a lumii întregi a izvorât din nenumăratele dialoguri pe care le-am avut cu enoriașii, ori cu alți creștini, în decursul celor peste 40 de ani de preoție. Fie la spovedanii, fie în convorbiri particulare, analizând problemele lor de tot felul și încercând de fiecare dată să găsim o rezolvare, măcar pentru moment, ajungeam mereu la acest îndemn, pe care, la rându-mi, l-am primit de la duhovnicii mei: „Înainte de orice, străduiește-te să-ți armonizezi viața cu învățăturile evanghelice”. Pasul următor era să discutăm concret care anume dintre învățături se potrivește cu problema pe care o avea. Bunăoară, când cineva era pe punctul de a fi târât la judecată, sau de a da el însuși pe cineva în judecată, pomeneam aceste cuvinte ale Mântuitorului: „Împacă-te cu pârâșul tău degrabă, până ești cu el pe cale, ca nu cumva pârâșul să te dea judecătorului, și judecătorul slujitorului și să fii aruncat în temniță!” (Matei 5, 25). Întotdeauna este preferabilă împăcarea în locul Tribunalului: se evită drumurile, pierderea de timp, cheltuieli cu avocații, nervii, oboseala, șubrezirea sănătății etc. etc. Desigur, versetul are un mesaj pastoral-soteriologic (fiind vorba de a-ți îndrepta greșelile în timpul vieții, înainte de a ajunge la judecata Domnului), dar poate fi interpretat și în sensul aplanării oricărui conflict cu semenii, fie din familie, fie din afara ei. Sau, dacă era cineva în situația de a alege una din două variante egale în importanță, ca, de exemplu: „Ce mă sfătuiți? Să mă dedic prioritar carierei ori vieții de familie?”, invocam cuvintele lui Iisus: „Pe unele să le faceți, pe celelalte să nu le lăsați!” (Matei 23, 23). Etc. etc. În principiu, în Biblie, în general, și în Evanghelii, în special, găsim răspuns pentru oricare dintre situațiile vieții noastre, personale și de obște.
Legat de primul exemplu, al împăcării „pe cale”, la fel se întâmplă lucrurile și în plan mai larg, bunăoară în conflictele armate dintre diferite țări: pacea, împăcarea, ar stopa în primul rând pierderile de vieți omenești, dar și pagubele de ordin material, uneori considerabile. Se poate găsi, așadar, întotdeauna o soluție, dacă se apelează la Evanghelie și se ia în calcul binele care poate fi câștigat prin recursul la învățăturile ei.
Acum, în atmosfera marelui praznic al Sfintelor Paști, e folositor să ne amintim că între multele daruri și bucurii pe care ni le oferă sărbătorile noastre se numără înnoirea nădejdii de mai bine, pentru fiecare dintre noi, pentru neamul nostru românesc și, în duh creștin, pentru toată suflarea Pământului. Peste toți și peste toate veghează neîncetat Pronia lui Dumnezeu, Care face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și face să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți (Matei 5, 45). Desigur, este greu de înțeles lucrarea tainică a Proniei, părând chiar paradoxală, în condițiile în care asistăm permanent la confruntări militare, în care sunt ucise zilnic nenumărate vieți omenești, ori văzând atâtea calamități, boli, fel de fel de nenorociri, în cugetele multora ridicându-se întrebarea: de ce le îngăduie Dumnezeu? Unde este Pronia Sa? Răspunsul ni-l dă Sfânta Scriptură, cu deosebire Sfânta Evanghelie: de la un capăt la altul avem o sumedenie de mărturii care grăiesc despre libertatea pe care El ne-a dat-o tuturor și pe care El o respectă neștirbit. Dumnezeu ne vrea binele, dar trebuie să vrem și noi a-l avea! Încă din Legea Veche a dat omului dreptul de a alege: „Iată, eu astăzi ți-am pus înainte viața și moartea, binele și răul… Și binecuvântare, și blestem!”. Și vine, imediat, cu îndemnul părintesc: „Alege viața ca să trăiești, tu și urmașii tăi!” (Deut. 30 – 15, 19). În Legea Nouă, să ne amintim, Mântuitorul repetă deseori o întrebare din care vedem că respectă întru totul voința și libertatea omului: „Voiești să te faci sănătos?”. Iar Sfântul Apostol Pavel, cel dintâi și cel mai mare tâlcuitor al Evangheliei, pe de o parte, elogiază darul libertății, pe de alta, nu uită să ne sugereze alegerea folositoare: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc!” (I Corinteni 10, 28).
Se înțelege, astfel, că libertatea rău întrebuințată duce la rău, manifestat prin fel de fel de nenorociri, la care asistăm cel mai adesea neputincioși. Dar, nu lipsiți de nădejde! De pildă, războaiele aflate în derulare. Cele mai cunoscute sunt, desigur, Rusia vs. Ucraina și Israelul vs. Hamas din Gaza, dar nu trebuie ignorat nici conflictul Iran – Israel, după cum nici altele mai puțin mediatizate, dar cu victime și de o parte și de alta (China-Taiwan, de exemplu), ori conflictele interne din Rusia, Egipt, Serbia (Kosovo), Etiopia etc. etc. Evident, anual, cu zeci, sute și chiar mii de victime omenești! Se mai poate vorbi realist de nădejde în această situație, ori numai de neputință? Creștinește gândind, vorbim de nădejde, desigur, întotdeauna, în orice vreme și în orice loc. Cu o condiție: să prevaleze principiile evanghelice în fața altor calcule și rațiuni. Acum, de la acei combatanți care au alte temeiuri religioase, străine de Hristos, ar fi hazardat să ne așteptăm la aplicarea principiilor evanghelice. Dar de la cei care se declară creștini, avem nădejde că vor fi receptivi față de avertismentul Mântuitorului: „Cine scoate sabia, de sabie va pieri!” (Matei 26, 52). Totodată, față de unul din mesajele de aur ale Predicii de pe Munte: „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!” (Matei 5, 9).
Nu spunem o noutate dacă amintim că în spatele multor conflicte de pe glob stau SUA și Federația Rusă… Ei bine, în amândouă, declarativ, Biblia este considerată carte de căpătâi, pe care depun jurământ la învestire președinții și demnitarii din ambele state. Dar nici țările islamice, dintre care unele sunt mereu cu degetul pe trăgaci, nu sunt lipsite de temei pentru a prefera pacea și nu războiul: în Coran cuvântul „pace” este la mare cinste, întrucât islamul este considerat prin excelență religia păcii (a se vedea, de pildă, acest studiu, foarte bine sistematizat: https://d1.islamhouse.com/data/ro/ih_books/single/ro_Islamul_religia_pacii.pdf).
Evreii, la rândul lor, în conflict cu Hamas, dar și cu Iran și, în general, cu musulmanii din țările arabe, au în religia iudaică temeiuri din belșug pentru pace și pentru iubirea aproapelui. Numai în Torra (Pentateuh), bunăoară, întâlnim de 20 de ori cuvântul „pace”.
Iată, așadar, că înnoirea nădejdii noastre personale de mai bine cu prilejul Praznicului Praznicelor – Sfintele Paști se întemeiază pe o nădejde de bună credință, anume că marii cârmuitori ai lumii vor și traduce în faptă învățăturile despre pace, iubire, într-ajutorare etc. din scrierile sacre ale religiilor pe care susțin că le respectă. Iar dacă vor întârzia să o facă, atunci noi, creștinii de rând, nu vom uita că Evanghelia ne este busola cea de toate zilele, care ne arată întotdeauna direcția corectă, pentru noi, pentru familiile noastre și pentru țara pe care ne-a dat-o Dumnezeu. De vom fi receptivi la preceptele evangelice, ne vom număra printre cei prețuiți de Mântuitorul: „Oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le împlinește asemăna-se-va bărbatului înțelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă!” (Matei 7, 24-25). Cu aceste gânduri și simțăminte optimiste, adresăm tuturor cititorilor noștri dragi salutul pascal HRISTOS A ÎNVIAT!