Falimentul paradigmei “woke” a comunismului 2.0

Să ne oprim pentru început asupra următorului raționament: Atunci când crezi într-un sistem de valori, indiferent care, și ești încredințat de superioritatea acestuia, tentația misionarismului nu poate fi evitată. Vei căuta atunci să “fericești” și restul lumii, încercând să-i convingi pe cei aflați în bezna ignoranței să descopere această lumină considerată mântuitoare. Faptul că nu toți se vor lăsa convinși, e unul secundar. Cei refractari vor fi obligați. Căci, dacă toți ar subscrie de bunăvoie sau s-ar supune, şi n-ar mai exista adversari de combătut, lumea întreagă va deveni un adevărat paradis.

Deși nu am specificat la care sistem de valori mă refer, se pot găsi cu ușurință exemple, sau ceea ce par a fi exemple menite să întărească această idee. Observația în sine e una corectă, numai că impunerea unor convingeri nu înseamnă nici pe departe că ele sunt întotdeauna adecvate la realitate și la natura umană. Şi cu atât mai puțin că lumea va deveni atunci acel “paradis” pe care îl proclamă utopiile unor asemenea convingeri.

Cu siguranţă că mulţi au recunoscut deja aici trăsăturile comunismului, ale acestei religii atee, lipsite de dimensiunea transcendenței. Absolut corect. Dar oare comparaţia nu se potrivește și imperialismului, de orice natură ar fi el, politică, economică, ideologică sau religioasă? Primele două dimensiuni țin de cultură și civilizație, când un popor se simte superior altora ca nivel de conştiinţă sau de dezvoltare, considerându-se îndreptățit să-și răspândească valorile culturale sau economice peste tot pe unde reprezentanții săi ajung să pună piciorul.

Dat fiind că dimensiunea ideologică sau religioasă trece aici în plan secundar, asemenea imperii, precum cel roman în trecutul mai îndepărtat, sau colonialismul spaniol, francez, olandez sau britanic, în trecutul mai apropiat, au adus fără îndoială și un aport pozitiv pe planul civilizării popoarelor cărora, desigur, le-au acaparat mai întâi resursele. Dar asta a fost dintotdeauna o lege a istoriei. Iar continuarea ei, confirmată de experiență, spune că aceste imperii, deși au avut o durată lungă, până la urmă au decăzut, s-au prăbușit, sau s-au destrămat.

Cum stăm însă în cazul în care elementul aflat în prim-plan e cel religios? Exemplul cel mai potrivit ar fi aici Islamul, care într-adevăr încorporează în doctrina sa ideea dominației politice și a supunerii integrale a rânduielilor acestei lumi față de factorul religios. Ca atare, Islamul s-a răspândit practic numai prin sabie, iar nu prin atractivitate sau putere de convingere.

Deși am avut și imperii creștine, cu durată milenară, ca moștenitoare a fostului Imperiu Roman în Răsărit și în Apus, situația în cazul creștinismului e una mai nuanțată. În acest caz, raționamentul expus la început nu este întrutotul valabil. Existența unui imperiu creștin nu e neapărat necesară, și în niciun caz nu poate fi considerată suficientă pentru mântuirea lumii. La începuturile sale, creștinismul s-a răspândit prin patosul misionar și spiritul martiric al Apostolilor și al primilor creștini, dar nu în numele ideii că lumea se va mântui doar prin simpla adeziune la această credință. Aceasta pentru că adeziunea în sine nu face decât să ofere un cadru și să pună la dispoziție instrumentele pentru lupta cu păcatul, adică mai întâi cu răul din fiecare dintre noi. Căci mântuirea lumii începe de fapt cu biruința asupra răului interior, cu ajutorul Duhului Sfânt, manifestat prin Tainele Bisericii.

Desigur, un imperiu creștin poate fi în acest sens un factor benefic, care poate întruchipa un mediu în care credința să fie protejată, deși … în asemenea condiții creștinii cu un autentic foc al credinței în suflete au ales retragerea dintr-o lume care punea accent mai mult pe formele exterioare, pășind pe calea lăuntrică a monahismului, dând astfel un semn pentru afirmația că „Împărăția Mea nu e din lumea aceasta”.

La prima vedere s-ar putea spune că iudaismul e lipsit de dimensiunea misionară care caracterizează (acum sau în trecut) celelalte mari religii monoteiste, creștinismul și islamul. Că el preferă să rămână cantonat în singularitatea sa specifică, deși una asumat excepțională. Deocamdată așa este, căci țelurile urmărite par a fi cât se poate de particulare, cu un caracter mai degrabă național. Dar toate au de fapt un substrat mesianic, fiind menite a pregăti a deschide drumul și a crea condițiile venirii celui considerat a fi mesia. Dimensiunea universală și eshatologică se va arăta abia atunci. Şi, da, tot de “mântuirea întregii lumi” va fi vorba în cele din urmă și din perspectivă iudaică. Dar numai după ce se vor împlini mai întâi anumite etape.

Până aici am enumerat exemplele pe care le consider a fi cele mai adecvate cadrului formal expus la început, care descrie tentativele umane menite să conducă la mântuirea întregii lumi – fie că acestei stări utopice îi este conferit un statut imanent, ori unul transcendent. Fiecare din ele are și o caracteristică: imperiile în cauză au durat cu atât mai mult, cu cât oamenii care au fost purtători ai spiritului lor au fost dispuși să lupte și să moară pentru ele. Aceasta pentru că valorile întruchipate erau unele “tari”, în această categorie putând fi inclus și naționalismul, indiferent de culoare, natura sa fiind una cu care oamenii se pot identifica existențial și care îi poate mobiliza la orice sacrificiu.

Desigur, a lupta presupune și a-i ucide pe dușmanii care te amenință. Creștinismul e și aici o excepție remarcabilă. Aceasta pentru că primii creștini au știut să aleagă doar moartea în locul apostaziei, dar dimensiunea luptătoare a fost absentă la începuturi. Ea și-a făcut intrarea în istoria creștină abia odată cu biruința împăratului Constantin cel Mare, și de atunci a rămas prezentă în permanență ca una din laturile ei esențiale, de la războaiele de apărare contra invaziei islamice până la lupta împotriva comunismului. Dar, deși nelipsită, această formă de manifestare nu poate fi singura și, mai mult, nu face niciun sens în lipsa dimensiunii duhovnicești, capabilă la nevoie și de sacrificiul suprem, însă în care recursul la arme e cu totul absent. Aceasta e de fapt latura perenă a creștinismului, care poate de fapt exista și în absența celei luptătoare. Invers însă nu. Pentru că, dacă te lupți în numele unui creștinism fals, ideologizat, nu participi de fapt decât la o impostură. Scopurile reale sunt atunci de fapt altele, de ordin politic, imperial, național, dar nu autentic religios. A se vedea de pildă cazul Rusiei de azi.

Comunismul din secolele trecute? Au existat și acolo “martirii” lor, capabili să își dea viața pentru un ideal utopic, dar mult prea puțini în comparație cu numărul de victime care trebuie puse pe seama comunismului în trecerea sa de la teorie la practică. Şi tocmai din această cauză comunismul ca sistem social nu a avut nici pe departe durata celorlalte imperii: pentru că a sucombat tentației de a purifica societatea prin violență, exterminându-și toți potențialii adversari. Era de altfel singura posibilitate pentru a-și impune „valorile”, pentru că altminteri oamenii, ancorați în valorile “tari” pe care le-am amintit mai sus, cele creștine sau naționale, nu s-au lăsat convinși de bunăvoie de “binefacerile” acestei utopii și au opus o rezistență fermă la implementarea ei. Chiar cu preţul propriei libertăţi sau al propriei vieţi.

Spre deosebire de curentele bazate pe valori mai conforme cu natura umană, fie ele de ordin religios, cultural, economic, politic, civilizator, etc, care au avut o viață lungă la scara istoriei, comunismul a implodat după un timp relativ scurt. Aceasta pentru că pur și simplu nu a putut funcționa într-un mod adecvat la realităţile istorice, sociale şi ale psihologiei umane.

În ciuda acestor lecții ale istoriei, din care Occidentul de azi se pare că nu a învățat nimic, asistăm în zilele noastre la resurecția unui comunism reșapat, în versiunea sa 2.0, a ideologiei “woke”, care a ajuns să cucerească pas cu pas universitățile și prin ele opinia publică din țările aparținând blocului vestic, democratic. Aceasta, deși democrația în sine ar trebui să fie un cadru echidistant, iar nu unul contorsionat pe seama acestei noi ideologii, ale cărei “valori” primordiale sunt date de orientările sexuale, identitatea de gen, înțeles aici ca libertate de alegere independent de datul biologic, ideologia climatică cu tot ce ține de ea, etc. În aceste societăți șurubul restricțiilor împotriva celor care contestă acest sistem de “valori” se strânge tot mai tare, deși e evident de la o poștă că ele au un caracter artificial, de construct rațional, iar nu unul organic, pentru care oamenii să fie dispuși să lupte sau să moară.

Iar tocmai aici sunt vizibili, pentru cei capabili să observe, germenii propriei descompuneri ai acestei ideologii “woke”, care nu va avea în final o altă soartă decât a avut-o și vechea ei variantă: va sucomba în urma contactului cu realitatea, prin inadecvare la aceasta. Rezultatele catastrofale ale politicii de tip „green deal” se vor vedea în curând, iar crizele care vor afecta decisiv această paradigmă occidentală sunt deja în desfășurare.

Analistul politic Valentin Naumescu, într-un text publicat pe contributors.ro, sesizează această slăbiciune a Occidentului, care pare a fi demisionat din poziția de hegemon dispus să lupte pentru supremația lui. “De ce s-a ajuns la demisia Occidentului? Pentru că în societățile occidentale s-au produs în ultimii 20-30 de ani transformări culturale, educaționale, ideologice, sociale, etnice, rasiale și religioase importante, pentru că structura și valorile acestor societăți s-au modificat profund, pentru că oamenii învățați cu bunăstarea, confortul material și asistența socială, cu drepturile și libertățile maximizate, nu mai vor să lupte, pentru că populismul democratic a triumfat, pentru că pe liderii politici îi interesează liniștea mandatului lor și șansa de a fi realeși fără complicațiile războiului iar pe cetățenii Vestului îi interesează, la rândul lor, factura la energie, inflația și puterea de cumpărare și nu soarta Ucrainei, Israelului, Taiwanului sau Coreei de Sud. Mulți se gândesc că agresiunea nu îi privește și nu va ajunge până la ei.”

Apelurile sale belicoase sunt însă lipsite de substanță, pentru că aceste pseudo-valori în care au ajuns să creadă democrațiile crepusculare de azi nu sunt de natură să mobilizeze oamenii cu un mesaj existențial, menit să le trezească spiritul de sacrificiu. Naumescu chiar face această observație corectă a schimbării paradigmei din ultimii 20-30 de ani și numeşte focarele de criză (Ucraina, Israel, Taiwan, Coreea de Sud) care, odată declanșate, și mai ales simultan, ar putea duce la o implozie a unui Occident oricum incapabil să lupte, dar mai cu seamă care nu poate sprijini atâtea fronturi deschise simultan.

Autorul citat preconizează că în aceste condiții se vor seta niște priorități, iar prima sacrificată va fi Ucraina, pentru a permite ca ajutoarele militare și finanțările să meargă în celelalte locuri, care sunt mai importante pentru Occident. De Israel și importanța sa pentru establishmentul occidental oricum nu mai amintesc, Taiwanul și Coreea de Sud sunt niște parteneri economici primordiali, în vreme ce Ucraina … nu e deocamdată decât o gaură neagră, din care nu se știe când și cum se va putea ieși.

Totuși, deși analiza faptelor e una corectă, Naumescu evită (sau ezită) să pună punctul pe i, refuzând să chestioneze tocmai acele profunde transformări ideologice prin care a trecut societatea occidentală în deceniile de după căderea comunismului, și care nu sunt altceva decât un “comunism 2.0”. Mai mult, el îi privește critic tocmai pe cei care critică “valorile” în cauză, respectiv pe reprezentanții “populismului democratic”. Ascensiunea lor nu e de fapt decât un simptom, iar nu o cauză a decăderii Occidentului, mai precis a paradigmei “woke”, ale cărei zile sunt numărate. Reprezentanții acestei paradigme sunt azi cei mai belicoși politicieni, metamorfozați din stânga democrată, ecologistă și pacifistă în “șoimi ai războiului”, mergând până la capăt (la nivel retoric și politico-financiar, evident, căci pielea lor nu e în joc și nici nu sunt dispuși să o riște) în privința implicării Occidentului în războiul din Ucraina.

Numai că nici resursele occidentale nu sunt un sac fără fund, iar dacă va izbucni un conflict în Orientul Mijlociu, prioritățile se vor muta într-acolo. Caz în care Occidentul va trebui să ia în calcul o înfrângere în Ucraina, fie și una manifestată sub forma faptului că Rusia va rămâne în stăpânirea anumitor teritorii ucrainiene, departe așadar de scopul trâmbițat inițial, de restabilire a frontierelor de dinainte de 2014. E de sperat totuși că nu va fi un dezastru total, că Ucraina ca stat ciuntit își va păstra independența și capacitatea de apărare și că nu vom avea trupe rusești pe linia Odesa-Transnistria-Basarabia sau în nordul Bucovinei. Occidentul trebuie să iasă onorabil din afacerea asta, şi poate o va face dacă la Casa Albă va reveni Donald Trump, care își va putea blama predecesorul pentru toate relele dar și pentru compromisurile pe care va fi nevoit să le facă.

Revin la scenariul care ar putea duce la falimentul accelerat al paradigmei “woke”. Izbucnirea unui conflict major în Orientul Mijlociu, așa cum era să se întâmple de curând prin loviturile reciproce (deși mai degrabă demonstrative) dintre Iran și Israel, ar putea duce, după cum spuneam, la drămuirea resurselor către Ucraina și la căutarea unei ieșiri din acel conflict, pentru a se putea concentra pe celălalt.

Iar în situația explozivă de pe teritoriul israelian, în Gaza sau în Cisiordania, trebuie spus că tocmai paradigma stângii occidentale e în acest caz una realistă, care îndeamnă la echilibru și rațiune, criticând pe bună dreptate și excesele trecute şi prezente ale politicii statului evreu. E unica atitudine a ei care mai denotă un tipar de gândire de tip creștin, sau la care ar putea adera orice creștin, deși noțiunea de Dumnezeu e ignorată în totalitate.

Din păcate, în cazul izbucnirii unui conflict, nimeni nu va mai da doi bani pe rațiune și pe asemenea argumente și principii, căci spiritele inflamate nu vor mai ține cont de ele. S-a văzut și acum, când Israelul a putut fi convins doar cu foarte mare greutate să nu răspundă așa cum ar fi dorit la atacul Iranului, rezumându-se în cele din urmă la o replică mai mult simbolică. Dar a fost probabil ultima dată când vocea rațiunii a mai putut fi ascultată.

Există așadar toate premisele ca paradigma “woke”, a comunismului 2.0 sau a rațiunii autonome, atee, să intre în faliment mai curând decât am putea crede, iar lumea să fie iarăși dominată de impulsurile și stihiile etnice și religioase, care până acum au putut fi ținute în frâu. Occidentul s-ar putea “reseta”, printr-o schimbare de paradigmă, care s-ar putea produce, pe fondul unui conflict în Orientul Mijlociu și a ascensiunii la putere a curentului “populist”. Care, spre deosebire de cel “woke”, pare a acorda Israelului un sprijin mai puțin condiționat, poate și pe fondul antiislamismului, stânga fiind aici mai afină cu Islamul și cu imigrația în Europa din aceste regiuni.

În vâltoarea Revoluţiei Franceze, drept “zeiţă” a raţiunii autonome, ostilă oricărei dimensiuni transcendente, a fost aleasă – nu întâmplător – o prostituată, instalată pe altarul catedralei Notre Dame, căreia i-a fost adusă adorare blasfemică şi idolatră. E practic acelaşi simbol al femeii desfrânate din capitolul 17 al Cărţii Apocalipsei: “Iar pe fruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului. Şi am văzut o femeie, beată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus.” (Apoc. 17,5-6). Ei bine, soarta acestei paradigme raţionaliste, adică a desfrânatei, e descrisă câteva versete mai departe: “Şi mi-a zis: Apele pe care le-ai văzut şi deasupra cărora şade desfrânata, sunt popoare şi gloate şi neamuri şi limbi. Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe desfrânată şi o vor face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc. Căci Dumnezeu a pus în inimile lor să facă voia Lui şi să se întâlnească într-un gând şi să dea fiarei împărăţia lor, până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu.” (Apoc. 17, 15-17) Cele zece coarne fiind aici zece împăraţi care, ni se spune în Apocalipsă, vor stăpâni o perioadă scurtă, alături de fiară. Ei vor porni război împotriva Mielului, Care însă îi va birui. Semnificaţiile putând fi, bineînţeles, şi spirituale sau alegorice, dar cu un mesaj limpede.

Ceea ce trebuie să înţelegem de aici este faptul că prăbuşirea, inevitabilă la un moment dat, a paradigmei atee, nu trebuie să fie neapărat un motiv de bucurie pentru creştini, căci în perioada următoare vor domina, fie şi provizoriu, tot orientări de natură antihristică. Cu mențiunea că nu am certitudinea cum se vor poziționa aici diferitele curente creştine (fie ele şi „conservatoare”) de orientare (neo)protestantă care, conștient sau nu, par să forțeze împlinirea cuvintelor Apocalipsei. Căci înţelegerea lor ruptă de filonul Tradiţiei ar putea să-i arunce de partea greşită a baricadei…

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Duminica Sfântului Grigorie Palama – Înţelesuri ale Tomului Aghioritic

Default thumbnail
Subiectul următor

Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos – „Busola” orientării corecte a omului şi a omenirii

Cele mai recente din

Decemvirii (27)

MIHAI STELESCU PE CATAFALC, DECEMVIRII ÎN AREST Am urmărit derularea evenimentelor până