Maramureșul își mai cinstește eroii?

Spre deosebire de noțiunea de popor, care semnifică colectivitatea etnică la un moment dat al istoriei, neamul reprezintă ființa națională în perspectivă diacronică adică în continuitatea generațiilor. Neamul românesc este format din toți românii care au fost ( și sunt vii în împărăția lui Dumnezeu ), cei care sunt azi în viață și cei care vor fi în viitor și vor mărturisi această identitate. Pentru dăinuirea neamului este însă esențial ca generația prezentă să fie în comuniune cu cele precedente prin mărturisirea acelorași valori ( chiar dacă formele concrete pot evolua ), prin actualizarea și mereu re-actualizarea modelelor umane care au întrupat crezul creștin și idealul național, martirii și eroii noștri. În efortul imens și dureros de rezistență împotriva comunismului ( care este negarea totală a lui Dumnezeu și a sufletului neamului), multe personalități au întrunit ambele calități fiind și martiri ai credinței ( mărturisitori pe verticală ai adevărului creștin ) și eroi ai neamului românesc ( mărturisitori pe orizontală ai libertății și demnității noastre în istorie).

Maramureșul istoric, zona de la nord de munții Gutâi și Țibleș mărginită de actuala graniță pe râul Tisa, a fost unul dintre focarele luptei anticomuniste reflectat atât prin numărul mare de persoane arestate și întemnițate cât și prin rezistența pasivă cvasigenerală, oamenii locului fiind refractari la încadrarea în noua ordine și noua mentalitate. Ca dovadă că sufletul nu poate fi întemnițat și valorile nu s-au stins, după dobândirea libertății parțiale din 1989, Maramureșul a fost un pol luminos pe harta memoriei naționale prin numărul mare de comemorări, parastase și întâlniri ale eroilor și urmașilor lor, ridicarea și sfințirea de monumente și troițe, cărți de mărturii publicate ( în special ale unor supraviețuitori din grupul Vișovan ), numeroase evocări în publicații locale, din țară și din străinătate, precum și prin muzeul Memorial din Sighetu Marmației, instituție de nivel european ( unde meritul principal îl au intelectualii de la București din Fundația Academia Civică împreună cu colectivul său de specialiști dar și seniorii camarazi din Sighet și noi, urmașii lor, am susținut constant activitatea Memorialului).

Dar se pare că și Maramureșul începe să obosească….  Primul semnal de cedare  în fața presiunilor tot mai agresive ale Institutului “Elie Wiesel” l-a dat comuna Bârsana unde 25 ani filosoful martir Mircea Vulcănescu fusese onorat și memoria sa cultivată cu respect, școala din localitate purtându-i numele ( bustul încă există, dar probabil nu pentru multă vreme…). Nu înțeleg însă de ce totul s-a petrecut cu o discreție suspectă, neînregistrându-se nicio reacție, niciun protest de nicăieri, primarul, consilierii, preoții și intelectualii din comună considerând probabil că nu merită să mai ducă această luptă (pentru care au fost admirați în anii trecuți de români din toate colțurile țării ).

La Sighet  presiunile lui Alexandru Florian de eliminare a plăcii memoriale de la Colegiul Național “Dragoș Vodă” nu au avut succes deocamdată, dar au determinat cam pe toată lumea să fie mai prudentă – autorități, presă, societate civilă. Placa rezistă în continuare ( cel puțin până azi, 20 aprilie ), dar e mai prudent să nu se apropie nimeni de ea, că se poate interpreta ca și …comemorare legionară.

La propunerea mea de a se organiza ceva în luna mai anul acesta în memoria eroului sighetean  Vasile Popșa ( acum 5 ani am realizat o mică conferință la sala Radio Sighet ), liderul celui mai important grup de rezistență armată anticomunistă din Maramureș  ( se împlinesc pe 3 mai, 75 ani de la jertfa sa ) mi s-a răspuns că nu e bine să atragem atenția, urmează campanii electorale în care politicienii vor folosi muniție murdară ca să se atace unii pe alții ( ceea ce e foarte posibil ) și atunci cei care ne-au ajutat ar deveni vulnerabili…. Am pus aceeași întrebare la Ieud ( comuna unde a fost ucis Vasile Popșa în luptele cu Securitatea la 3 mai 1949 ) și mi s-a răspuns că nu e deocamdată nimic prevăzut pentru a marca evenimentul. Posibil să fie până la urmă totuși un parastas la biserica greco-catolică ( mai trăiesc în localitate urmași ai familiei care i-a găzduit pe partizani și a avut mult de suferit din această cauză) sau poate nici măcar asta. Există și micul dezavantaj obiectiv că 3 mai cade în Vinerea Mare deci totul ar trebui amânat până după Duminica Tomii, ceea ce nu e imposibil, dar lipsa suprapunerii simbolice a datei riscă să scadă interesul oricum redus pentru o posibilă comemorare. În fine, ceva tot vom face noi, dar….

Fără a ne pierde în lamentații fataliste, se observă clar ( în toată țara, nu doar în Maramureș) dificultatea de a mai menține rezistența anticomunistă în atenția opiniei publice – generațiile se schimbă, ultimii supraviețuitori ai temnițelor se deplasează tot mai greu și șansa unei mărturii directe e tot mai mică, Instituțiile majore ( învățământ, presă, cultură, culte religioase ) se implică foarte puțin, și când o fac constituie – aș zice – lăudabile dar rare excepții. Multă lume zice, pe bună dreptate, că trebuie să ne concentrăm pe problemele și provocările actuale – economice, morale, geopolitice – și pot să fiu de acord cu această perspectivă. Dar fără un fundament solid le vom putea înfrunta ? Dacă nu știm cine am fost, cum vom decide cine vrem să fim ?

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Mircea Vulcănescu (1904-1952) – evocare la 120 de ani de la naştere

Default thumbnail
Subiectul următor

Victorii românești, victorii legionare (7)

Cele mai recente din

Decemvirii (27)

MIHAI STELESCU PE CATAFALC, DECEMVIRII ÎN AREST Am urmărit derularea evenimentelor până