Mircea Vulcănescu (1904-1952) – evocare la 120 de ani de la naştere

Pe data de 3 martie s-au împlinit 120 de ani de la naşterea lui Mircea Vulcănescu, cel care în zilele de acum a devenit un întreit simbol aparţinând ethosului românesc.

Cele trei niveluri, sau trepte evolutive prin prisma cărora poate fi privit, sunt următoarele: mai întâi filosof, sociolog şi om de cultură cu aplecare spre „dimensiunea românească a existenţei”.

În al doilea rând, el s-a ridicat la treapta de trăitor şi mărturisitor creştin care şi-a purtat crucea neamului său, suportând o condamnare politică absurdă şi nedreaptă în ceea ce îl priveşte, asumându-şi un sfârşit martiric în temniţa Aiudului prin urmarea până la capăt a liniei hristice.

În al treilea rând, în zilele noastre, la începutul secolului XXI, Mircea Vulcănescu a devenit şi un simbol al prigonirii valorilor în care au trăit şi au crezut el şi generaţia lui.

Dincolo de primul deceniu de libertate după căderea regimului comunist în 1989, deceniu ai cărui ani au fost deosebit de fertili pentru redescoperirea şi valorificarea valorilor autentice ale culturii noastre naţionale, prigoana acestora a fost practic una permanentă. Căci în curând au urmat legi absurde, impuse statului român de urmaşii celor care au instaurat comunismul, care încearcă stigmatizarea acestor valori şi a purtătorilor lor prin legitimarea sentinţelor samavolnice ale tribunalelor bolşevice din anii 1946-48. Pentru acestea, sentinţa de „criminali de război” era rodul unor criterii de natură ideologică şi politică, de cele mai multe fără nicio legătură cu ceea ce se înţelege îndeobşte prin această sintagmă.

Ultima producţie din familia tot mai stufoasă a acestei legislaţii care cenzurează libertatea de opinie este aşa-numitul „Cod de conduită pentru prevenţia şi sancţionarea xenofobiei, radicalizării şi discursului instigator la ură” în instituţiile de învăţământ superior, intrat în vigoare recent, la 17 aprilie 2024. În principiu nu avem de-a face decât cu o extindere redundantă a legislaţiei deja existente la spaţiul universitar, în care pe lângă interdicţia deja în vigoare privind „promovarea simbolurilor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob” sau a „cultului criminalilor de război”, sunt vânate acum şi „simbolurile identitare” (fără o specificare concretă), chiar dacă ele nu ar avea un caracter propriu-zis penal. Ar fi însă suficiente pentru o sancţiune pe linie etică şi profesională pentru cei care îşi manifestă în public de pildă dragostea de neam şi ţară…

Dacă la această aniversare a 120 de ani de la naştere, revista noastră omagiază memoria lui Mircea Vulcănescu, nu o face din spirit de frondă, ci din conştiinţa limpede şi sinceră că eticheta de „criminal de război” i-a fost aplicată lui Mircea Vulcănescu într-un mod cu totul abuziv, de nişte tribunale impuse de un regim „ilegitim şi criminal”, aşa cum e considerat în mod oficial după 1990 fostul regim comunist de către statul român. În cadrul acelor procese au fost călcate în picioare orice fel de principii de drept, iar sentinţele lor nu au fost recunoscute în totalitate de lumea democratică, mai ales în cazul intelectualilor de genul lui Vintilă Horia, sau chiar a legionarilor din exil, care nu au fost urmăriţi din punct de vedere juridic de nicio ţară din Occidentul democrat. Suntem convinşi că în urma unei revizuiri oneste a acelor procese, o mulţime de etichetări de genul „criminalilor de război” ar trebui să fie anulate, primul pe listă fiind chiar Mircea Vulcănescu. Iar celor care se consideră incompatibili cu ideile sale naţionaliste şi creştine, le respectăm dreptul la opinie, dar amintim faptul că nici măcar în Germania postbelică, intelectuali de frunte care au sprijinit ideologic regimul nazist, precum Carl Schmitt sau Martin Heidegger, nu au fost consideraţi „criminali de război” precum confraţii lor intelectuali din România de sub cizma comunistă şi nu au avut de suferit niciun fel de consecinţe penale pentru opţiunile lor ideologice.

Reamintind aici personalitatea lui Mircea Vulcănescu, o facem pe urmele evocărilor din exilul românesc anticomunist. Astfel, în anul 1983, numărul IV al revistei „Ethos” de la Paris, condusă de Virgil Ierunca, publica atât textul lui Mircea Eliade, „Trei trepte pentru Mircea Vulcănescu”, cât şi „Ultimul cuvânt” rostit de acesta din urmă la cel de-al doilea proces, la începutul lui 1948, prin care a fost condamnat definitiv. Vorbim aici de nume cu greutate, care prin perenitatea lor sunt cu adevărat reprezentative pentru cultura românească, spre deosebire de politrucii bolşevici de ieri şi de azi care nu sunt capabili decât de ură şi de resentimente.

Pentru a sublinia anormalitatea situaţiei în care ne aflăm, merită spus că dacă Mircea Eliade şi Virgil Ierunca ar mai trăi azi şi ar dori să ţină în faţa studenţilor din România o conferinţă în memoria lui Mircea Vulcănescu, ei ar fi interzişi în virtutea noului cod de conduită. Iar dacă ar dori să răspândească prin universităţi o broşură cu conţinutul acelui număr din „Ethos”, ea ar fi cu siguranţă cenzurată. Mai mult, de vreme ce această nouă excrescenţă legislativă încurajează explicit şi delaţiunea, ca pe vremea comunistă, cu siguranţă că nişte activişti mai zeloşi ai noii corectitudini politice (cu nimic diferită în mod fundamental de cea veche), mânaţi de varianta actualizată a „urii proletare”, ar sesiza poate chiar „organele abilitate” pentru anchetarea unor corifei de talia lui Eliade sau Ierunca…

Suntem în plin absurd, şi asta cu atât mai mult, cu cât Mircea Vulcănescu a fost un om incapabil de a urî, nici măcar dacă era vorba de călăii şi prigonitorii săi. Prin această atitudine el a păşit în mod desăvârşit pe urmele lui Hristos … şi tocmai de aceea a avut parte de o soartă similară: o condamnare absurdă şi nedreaptă, motivată de ură oarbă, şi de o moarte martirică.

Permanenţe

 

Mircea Eliade: Trepte pentru Mircea Vulcănescu

Nu ştiai ce să admiri mai întâi: nestăvilita lui curiozitate, cultura lui vastă, solidă, bine articulată, sau inteligenţa lui, generozitatea, umorul sau spontaneitatea cu care-şi trăia credinţa şi iscusinţa cu care şi-o tălmăcea. Nu cred c-am întâlnit alt om înzestrat cu atâtea daruri. Şi nici altul care să-l întreacă în modestie.

Am cunoscut, desigur, savanţi care se încumetă să citească în treizeci de limbi, sau stăpânesc în de-amănuntul istoria unei ţări sau a unui continent, sau au pătruns în toate tainele fizicii şi matematicilor, sau înţeleg nenumărate sisteme filosofice. Dar mintea lui Mircea Vulcănescu era altfel alcătuită. După ce-l cunoşteai mai bine, înţelegeai că, dacă ar fi trebuit, ar fi putut şi el învăţa treizeci de limbi, sau istoria unui continent, sau matematicile superioare. Îl interesa tot. Mai mult: înţelegea – şi-ţi explica – de ce-l interesează cutare sau cutare disciplină, un anumit autor sau o anumită operă.

Dar nu era nimic haotic, nici dezarticulat în cultura lui. Ce învăţase de la teologii şi filosofii pe care-i citise se lega de tot ce-l învăţaseră sociologii, economiştii, istoricii, financiarii, oamenii politici. Imensa lui cultură nu era distribuită în „compartimente”; era perfect integrată, deşi se desfăşura pe nivelurile multiple ale cunoaşterii. De aceea era în stare să profite după lectura unui „reducționist” – un freudian, bunăoară, sau un marxist –, pentru că ştia unde să-l situeze. Cum mărturisea adesea: nu se lăsa impresionat de „jargon”, nici de „ideologie”. Asimila dintr-un autor tot ce-l ajuta să înţeleagă mai bine un fenomen cultural; adică, îl ajuta să descopere aspecte sau să descifreze sensuri care i-ar fi rămas altminteri ascunse sau nelămurite. (…)

Acest creștin care se situa, cum am spus, în universul culturilor tradiționale, era deschis față de orice inovație creatoare, în artă, în sociologie, în economie politică. Mulți dintre cei care l-au cunoscut nu izbuteau să înțeleagă cum un creștin ca el putea să înțeleagă și să vorbească cu atâta simpatie de oameni și sisteme profund antireligioase, ca Marx sau Freud. De asemenea, nu înțelegeau cum îi puteau place anumite manifestări extravagante ale plasticii contemporane, sau cum putea asista atât de senin la descompunerea precipitată – anunțând iminenta lor dispariție – a instituțiilor și culturii țărănești.

Explicația era totuși simplă: ca și Nae Ionescu, profesorul și învățătorul lui, Mircea Vulcănescu credea în Viață și privea cu interes și simpatie orice nouă creației a Vieții, pe orice plan s-ar fi realizat ea: social, politic, cultural. Pentru el, neamul românesc, organizația statală care poartă numele de România, cultura românească, atât populară cât și savantă, cu tot ce cuprindea și implica ea – toate acestea aveau, înainte de toate, meritul de a exista, de a fi vii. Că unele instituții se schimbă vertiginos sau chiar dispar sub ochii noștri, că felul de a fi și a se purta se modifică și se urâțește, că arta populară se hibridizează și estetica mahalalei se întinde ca pecinginea, că peisajul românesc „tradițional” e amenințat de desfigurare prin însuși procesul de transformare economic și social al țării, pe care Mircea Vulcănescu îl cunoștea și-l accepta – toate acestea nu-l speriau, deși, fără îndoială, îl mâhneau anumite modificări precipitate și reforme fără rost. Toate acestea făceau parte din însuși procesul Vieții. Aici, pe pământ, lucrurile nu puteau fi altfel, nu puteau împietri asemenea arhetipurilor. Dar această Viață, pentru că se plămădise aici, în acest spațiu geografic, și se exprimase în concretul istoric al acestui popor românesc – era o viață românească, și, oricum s-ar fi manifestat ea, tot românească rămânea.

În această credință se află izvorul acelui inepuizabil optimism al lui Mircea Vulcănescu: credința în indestructibilitatea structurilor fundamentale ale vieții etnice și culturale românești. Optimism pe care, cred, nu l-a avut nici unul dintre profeții sau purtătorii de cuvânt ai politicii și culturii românești. Nu voi uita niciodată ce mi-a mărturisit Mircea Vulcănescu de mai multe ori, între 1936 și 1940: că el nu crede în dispariția neamului românesc, oricâte catrastrofe s-ar abate peste noi; că nici o eventuală deportare sau exterminare masivă a românilor din zilele noastre nu ar însemna distrugerea neamului, „pentru că (și acum îi citez propriile lui cuvinte) eu cred că dacă ar năvăli alte neamuri și s-ar așeza aici, la noi, după câteva secole ar deveni și ei români!”

(…) Erau câţiva care se întrebau cât de adevărată era această încredere în Viaţă şi cât de reală putea fi, la un savant genial ca el, o credinţă atât de „ţărănească”. Se întrebau asta, pentru că, îşi spuneau, Mircea Vulcănescu fusese dăruit cu toate darurile: era frumos, avea o sănătate de fier, nu fusese niciodată sărac, era înconjurat de prieteni şi admiratori, nu fusese încercat de nici o tragedie personală sau familială; triumfase întotdeauna, şi pe toate planurile, chiar dacă uneori nu i se dăduse locul pe care-l merita (bunăoară, la 35 de ani nu era decât asistentul de etică la Universitatea din Bucureşti). Dar era destul să-l cunoşti mai bine ca să-ţi dai seama că Mircea Vulcănescu privea toate însuşirile şi succesele lui ca pe nişte daruri ale Vieţii pe care le îngăduise Dumnezeu, şi că dacă ele i-ar fi fost retrase nu i-ar fi schimbat nici deplina încredere în viaţă, nici marea lui credinţă. Toate astea i se păreau de altfel fireşti. Căci, spunea, oamenii uită de obicei că darurile, ca şi încercările, vin tot de la Dumnezeu.

Când au venit încercările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin şi încrezător; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieţii lui religioase – în câteva zile a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială şi academică, familie, libertate. Dar a rămas acelaşi. Nu s-a îndoit şi nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturisească, cu aceeaşi senină fermitate, credinţa şi încrederea lui de totdeauna. Alţii, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amănuntul, aici sau altă dată, viaţa pe care a trăit-o Mircea Vulcănescu în temniţă. Ce ştim cu toţii ne e de-ajuns ca să înţelegem cât de loială i-a fost victoria. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii.

Pentru că ştim cum a murit!

Iar ultimul lui mesaj din temniţă, adresat fiecăruia dintre noi, a fost acesta: „Să nu ne răzbunaţi!”

Chicago, noiembrie 1967  (text publicat şi în revista „Prodromos”, nr.7, 1967)

 

Mircea Vulcănescu – „Ultimul cuvânt” (fragment)

Domnule Președinte și Onorată Curte,

Când am cerut să văd Jurnalul Consiliului de Miniștri prin care s-a aprobat să fiu trimis în judecată și actele care l-au premers, nu am făcut-o din spirit de șicană ci, nedumerit asupra împrejurărilor în care se petrecea această încuviințare, am voit să mă lămuresc dacă prin acel act, care hotăra de soarta mea, s-a urmărit pedepsirea unui vinovat ori jertfirea unei victime. (…)

Pentru că s-ar fi putut să descopăr, încercând să cercetez, că ceea ce se urmărea nu era decât un tragic sacrificiu silnic (știu că în viața statelor sunt uneori împrejurări când se cer astfel de jertfe) — și atunci apărarea mea ar fi trebuit să se reducă la tăcerea înțelegătoare, pe care m-au învățat-o de mult cei mai scumpi dascăli ai mei — sau, dimpotrivă, s-ar fi putut să discern că ceea ce m-a adus aci era într-adevăr o sete de dreptate, și atunci apărarea mea ar fi trebuit să se îndârjească spre a ajuta pe cei meniți să o împartă, ca să descopere și să distingă binele de rău, fața dreptului de fața nedreptului.

Este, oare, judecata mea o tragedie menită să îmbrace, în haina augustă a Dreptății, o ispășire simbolică a obștii, ori o dramă, în care cel împovărat de acuzări are dreptul să ridice capul și să ceară celor care-l judecă să-l privească, mai întâi, bine în față și să nu arunce cu piatra asupra lui, înainte de a se dumiri?

Cântărind împrejurările în care s-a făcut prima noastră judecată, acum un an, am înclinat o vreme să cred în cea dintâi din aceste presupuneri și am răbdat, tăcut și resemnat, în celula mea din Aiud, toate înjosirile și silniciile, pe care le-am socotit legate de acest rol de victimă desemnată a unei ispășiri obștești.

Până ce, într-o bună zi, aflând că înalta Curte de Casație a înțeles să sfarme judecata cea nedreaptă și să retrimită lucrurile spre judecare altei Curți — aceasta legiuită —, mi-am îndreptat părerea și mi-am zis că, de vreme ce mi se cere să mă apăr iar, tot dreptatea este ceea ce se urmărește.

Greu lucru este, Onorată Curte, apărarea mea; după cum greu lucru — mărturisea onoratul domn Procuror general — este și acuzarea.

Pentru că, dacă este ușor să te aperi când știi limpede de ce ești acuzat: anume c-ai făcut asta și asta: este nesfârșit de greu s-o faci, când nu știi dacă vina ce ți se impută este aceea de a fi făcut ceva, sau aceea de a nu fi făcut; aceea de a fi făcut un lucru sau aceea de a nu-l fi făcut; aceea de a fi făcut un lucru sau contrariul lui; faptul de a-l fi făcut tu sau numai de a fi lăsat pe altul să-l facă, ori numai de a-l fi ajutat, fie că aveai sau nu puterea să-l ajuți, ori să-l împiedici să-l facă; fie c-ai știut și ai voit să-l faci, ori ai avut numai nenorocul să te afli în calea năpastei ce ți se impută.

O asemenea nedumerire încerc acum, în fața învinuirii ce mă apasă!

Pentru că actul de acuzare — mărturia penei robite a domnului Procuror general — spune una, pe când faptele dovedite la instrucție, în cercetările încheiate de domnul Procuror al Cabinetelor anchetelor, spun cu totul altceva.

Și pentru că, în susținerile lor orale, mărturie a cuvântului lor slobod, domnii procurori spun, iarăși, fiecare altceva, deosebit de celălalt, și amândoi lucruri deosebite de cele ce-au spus altă dată, cu privire la aceleași fapte.

În fața acestei nestatornicii a gândului, care caută să te învinuiască, orișicât de greu i-ar veni s-o facă și oricare ar fi prețul cu care plătește această concesiune tristă — în fața acestor meandre ale unei argumentări ale cărei teze răsar unde nu te aștepți și în care te pierzi când încerci în zadar să le reconstitui logic unitatea, presupusă de indivizibilitatea principială a Ministerului Public — mintea celui adus să se apere șovăie în chip firesc, și rămâi cu sentimentul straniu că ai intrat într-o cursă, din care zadarnic te zbați să scapi, orice ai spune.

(…)

Trec acum la acuzațiile speciale ce mi se aduc prin actul de acuzare.

Sunt numai șase rânduri, în care se rețin, ca incontestabile, următoarele fapte:

  1. că am făcut parte din guvern, în timpul când s-a declarat războiul,
  2. că am colaborat ia toate actele lui,
  3. că am militat pentru hitlerism,
  4. că m-am solidarizat cu toate actele guvernului, și — ca o consecință — zice acest act,
  5. mi-am asumat întreaga răspundere a tuturor faptelor rezultate din această guvernare, deci și
  6. aceea a continuării războiului.

Atât!

Și nimic mai mult!

Nici mai puțin!

În fața acestei cascade de învinuiri, prin implicație, stau iarăși uimit și-mi zic:

  1. Da! Este adevărat că am făcut parte din guvern, în timpul războiului. Dar nu este adevărat că am colaborat la toate actele guvernului. Am colaborat numai la unele din actele lui, din sectorul atribuțiunilor mele, și am arătat precis la care anume. În epoca războiului, atribuțiunile mele excludeau, cum am dovedit cu decizia de delegare și cu mărturia ministrului meu, generalul Stoenescu, contactul direct cu conducerea statului și cu Consiliul de Miniștri. Singurul meu rol era să asist pe ministrul meu în aceste discuțiuni, în care el avea cuvânt hotărâtor, eu având numai pe acela al informării tehnice și al controlului execuției ordinelor lui.

N-am luat parte la nici un consiliu în care să se fi hotărât declararea războiului. Nici la consiliile de ordine publică, nici la cele de colaborare civico-militară, iar la consiliile generale — numai când eram chemat, după cum am făcut dovada cu depoziția martorului colonel Radu Davidescu.

  1. N-am colaborat la toate actele guvernului.

N-am militat pentru hitlerism!

Nu se face dovada acestei militări, afirmată de actul de acuzare.

Am făcut, dimpotrivă, eu, dovezile contrare, deși nu eram obligat.

Nu se face dovada, în sfârşit, că m-am solidarizat cu toate actele guvernului și deci și deducția, pe cale de consecință, că mi-aș fi asumat întreaga răspundere a tuturor faptelor rezultate din această guvernare nu este justificată.

M-aș opri! Dar nu mă pot împiedica să mă întreb:

Ce se pedepsește aci? Solidarizarea mea cu actele altcuiva? Asumarea răspunderii actelor altuia?

Pe ce text?

În fața cui?

(…)

Dacă, după ce am expus acestea toate, domnul procuror — scrutând intențiile — stăruie să mă întrebe:

Ce am căutat în guvern?

De ce am intrat?

De ce am stat?

De ce n-am plecat, trântind ușile, când am văzut că nu-i nimic de făcut?

Răspund:

  1. Am intrat în guvern din ordin, după ce am încercat să trec de la mine acest pahar, pentru că români se băteau cu români, pe străzi, în fața armatelor străine, care amenințau să arbitreze conflictul în interesul lor.

În clipa aceea, țara era răstignită și haina îi fusese sfâșiată, și cu ea idealul tinereții mele!

Nu știu dacă țara a mai trecut de atunci prin aceeași primejdie. Dar mie mi s-a părut ceasul acela cel mai încercat al istoriei ei, pe care-l trăisem eu. Nu se asemăna, poate, decât cu ceasurile cumplite de cumpănă de la începutul anului 1918!

Am intrat atunci în guvern fără să mă gândesc la altceva decât la curăția intențiilor mele românești și la putința de a face bine.

Nu mi-am pus nici probleme de răspunderi, nici probleme de ideologie; ci mi-am pus înainte numai gândul de a servi.

  1. Am stat, deci, în guvern ca să ajut!

Să ajut țara să iasă din impasul în care nu eu o pusesem. Să ajut pe cei obidiți, care se trudeau să-și ducă crucea lor.

Era o sarcină relativ ușoară pentru cel ce poartă punga.

Nesfârșit mai ușoară decât sarcinile pe care și le-au asumat alții dintre noi! Dar tocmai de aceea m-am silit din toate puterile să fiu treaz! Să nu mă las ispitit de somn, sau de amăgiri, și să las candela fără untdelemn, ca fecioarele nebune.

  1. N-am plecat din guvern când am simțit că barca începe să ia apă, pentru că am considerat că o datorie morală elementară împiedică pe un om în post să părăsească o corabie care se îneacă.

Ispitele, credeți-mă, nu mi au lipsit!

Știu reacția șoarecilor, în acest caz. Și pe a politicienilor. Dar eu n-am fost politician și niciodată nu mi-am pus corabia numai pe direcția vântului.

Am fost, mai curând, neconformist!

Dar m-am silit să fiu om de nădejde!

Am avut întotdeauna în gând răspunsul lui Socrate către discipolul său, când acesta îi propune să se derobeze, fugind, procesului pe care i-l intentase stăpânirea ateniană: „Sunt zeci de mijloace să-ți scapi pielea, dacă ești dispus să zici și să faci orice…”

Dar asta n-am fost în stare să fac, cu toate că, recunosc, am avut și eu slăbiciuni, om fiind!

Aș mai adăuga ceva: Un om de nădejde nu poate spune niciodată că nu mai este nimic de făcut. Chiar împotriva evidenței.

(…)

Un lucru însă am dreptul să pretind Onoratei Curţi, atunci când, chemându-mă în fața ei, am înțeles să răspund: „De față!”

Este dreptul pe care-l am să-i cer ca, dacă va judeca și va hotărî că trebuie să ispășesc ceva, revendic dreptul de a pătimi și de a muri pentru Adevăr! (…)

Patru ani mi-am cercetat toate actele, căutând să aflu, în activitatea mea publică, unul de care m-aș putea căi.

N-am găsit!

În asemenea condiții, Onorata Curte poate să hotărască, în privința mea, orice!

Un singur lucru o pot asigura de pe acum, când am încă integritatea mea corporală și a facultăților mele sufletești: că până în ultimul meu ceas o să dorm bine!

Onorată Curte,

Termin, rugându-vă să mă iertați că am abuzat de timpul Domniilor voastre și că am spus lucrurilor pe nume.

Dar, eu cred în Adevăr și știu că nu e putere în lume mai mare decât Adevărul!

Să vă ajute Dumnezeu, domnilor judecători, să fiți nu judecători drepți, ci Judecători Adevărați!

Am zis!!

15 ianuarie 1948

Cuvânt rostit în faţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia IX criminală, în procesul celui de al doilea lot al foștilor miniștri și Subsecretari de Stat din Guvernarea Mareșalului Antonescu, — acuzați că au provocat dezastrul Țării, — în baza Legilor 312/1945, 455/1945, 291/1917.

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Burghezia românească

Default thumbnail
Subiectul următor

Maramureșul își mai cinstește eroii?

Cele mai recente din

Decemvirii (27)

MIHAI STELESCU PE CATAFALC, DECEMVIRII ÎN AREST Am urmărit derularea evenimentelor până