La alegerile europarlamentare din 9 iunie, partidele de dreapta din ţările Uniunii Europene au obţinut rezultate semnificative, ele aflându-se mai peste tot în creştere. E un semn că electoratul s-a săturat de politicile europene bazate pe curentul woke.
Pe scurt, după ce ideile de stânga au erodat treptat, de-a lungul mai multor generaţii postbelice, fundamentele spirituale bazate pe moştenirea creştină, breşa a fost lărgită în ultimii ani prin transformările propulsate de o ideologie a „diversităţii” care neagă valorile familiei, viaţa nenăscută şi în cele din urmă însăşi natura umană, ale cărei rosturi se pot împlini doar prin raportarea ei la Creator şi la ţelurile sădite de Acesta în ea.
De fapt, prin însăşi natura şi ideile lui aberante, acest curent woke nu e menit să supravieţuiască la scara istoriei. Dacă o societate insulară, izolată complet de restul lumii, ar trăi strict pe baza unor asemenea principii, ea ar suferi un proces de extincţie definitivă pe parcursul a câtorva generaţii. Explicaţia are la bază o aritmetică simplă: rata mortalităţii o întrece pe cea a natalităţii. Motivele pot fi multiple, dar conduc inevitabil către acest rezultat. Unul ar putea ţine la modul general de hedonismul societăţilor de consum care au atins un nivel înalt de bunăstare, în care creşterea a cel puţin doi copii de familie poate fi considerată drept un efort inutil, care ar afecta calitatea vieţii sau ar împiedica emanciparea şi cariera femeii. Specific curentului woke ar fi aici însă şi motive legate de „diversitatea sexuală”, de subminarea familiei, de ideologia de gen, care ar putea fi schimbat după bunul plac, de angoasele climatice, după care mulţi copii înseamnă mai mulţi producători de CO2, ceea ce ar accelera „apocalipsa încălzirii globale”.
Lumea reală e însă mai complexă decât un scenariu izolaţionist asemenea celui descris mai sus. În aceste condiţii, o politică imigraţionistă extrem de permisivă (pentru a folosi o exprimare eufemistică) care, mai ales în ultimul deceniu, a adus în Europa un val masiv de populaţie majoritar din ţări islamice, pare a fi izvorâtă dintr-o brambureală logică, incapabilă de a-şi vedea propriile contradicţii. Aceasta pentru că religia islamică, prin însăşi natura ei, nu se poate adapta corectitudinii politice. Încât atragerea cu bună ştiinţă a unui aflux masiv de imigraţie provenind din mediul cultural islamic poate fi comparată cu tăierea crengii de sub propriile picioare, dacă nu chiar cu un „harakiri” final al ideologiei woke. „Medicamentul” administrat pentru rezolvarea problemei populaţiei în declin riscă să omoare pacientul, odată cu principiile sale. Aceasta pentru că islamul nu cunoaşte emanciparea femeii – dacă ar fi aşa, s-ar cădea în tendinţa woke, ceea ce ar implica un spor negativ al populaţiei, încât cu imigraţie cu tot, declinul demografic ar continua. Dar islamul nu acceptă nici „diversitatea sexuală” şi toate celelalte aberaţii, încât acest masiv import cultural nu face în cele din urmă decât să şubrezească baza de acceptare a ideologiei woke. Care în timp se va subţia din ce în ce mai mult, pentru că e de fapt împotriva tuturor principiilor, multe dintre ele comune, pe care le împărtăşesc marile religii abrahamice: creştinismul, iudaismul şi islamul, care au fost validate de secole şi milenii de istorie.
Primele semne ale disoluţiei ideologiei woke constau aşadar în înseşi contradicţiile ei interne, unele cu caracter sinucigaş. Desigur, dincolo de stânga şi de islam, Europa conservatoare încă mai respiră, şi chiar pare a începe a se resuscita, după cum s-a putut vedea la alegerile europarlamentare din această lună. Rezultatele în creştere obţinute mai peste tot de partidele de dreapta se datorează faptului că mai există încă o pondere semnificativă în cadrul popoarelor europene care nu se împacă cu această evoluţie nefastă pusă la cale în laboratoarelele ideologice ale wokismului şi aplicată totalitar prin politicile concrete ale unei birocraţii bruxelleze, care nu are niciun gir democratic.
Toată această evoluţie poate fi explicată pe seama principiului acţiune-reacţiune sau cauză-efect. Orice analiză obiectivă a situaţiei actuale nu poate ajunge decât la concluzia că ea este rezultatul unei politici falimentare dusă de partide adepte ale agendei woke, care se află de fapt în prelungirea ideologiei comuniste din secolul trecut.
Să vedem însă cum încearcă unii să răstoarne evidenţele logicii şi ale bunului simţ, recurgând la teze „conspiraţioniste” pentru a muta responsabilităţile pentru această stare de lucruri în altă parte.
Istoricul elveţian Oliver Jens Schmitt e cunoscut nu doar pentru activitatea sa academică, cât mai ales pentru rolul de „oracol” antiromânesc şi antiortodox conferit pe linia editurii Humanitas, ca protejat şi portavoce a curentului reprezentat de Gabriel Liiceanu, ale cărui idiosincrazii le diseminează ori de câte ori are ocazia în cărţi, articole sau interviuri. Astfel, într-un interviu acordat recent publicaţiei online spotmedia.ro, el începe prin a trece în revistă situaţia actuală făcând o analiză în termeni similari cu cei de mai sus.
Astfel, hegemonia intelectuală din ultimele decenii a liberalilor de stânga şi a ecologiştilor ar fi pe ducă tocmai pentru că o parte din ce în ce mai mare a populaţiei nu le mai acceptă politicile. Una din problemele fundamentale ar fi imigraţia în masă necontrolată din ţările islamice. La aceasta se adaugă inflația, restricţiile timpul pandemiei, ideologia de gen, green deal şi teama de război.
Totuşi, un asemenea diagnostic nu e prea măgulitor la adresa democraţiilor europene, ale căror probleme se dovedesc a fi unele intrinseci, cauzate de ele însele. Să admitem pentru moment că politicienii în cauză poartă responsabilitatea exclusivă a politicilor şi ale ideologiilor lor, ei nefiind nicidecum nişte simple marionete promovate şi stipendiate de diverşi „filantropi” multimiliardari cu o agendă globală, care are nevoie de rotiţe interşanjabile în mecanismul politic menit să o implementeze. Această teză, asupra caracterului ei de adevăr mă abţin să mă pronunţ deocamdată, e trecută de propaganda woke la rubrica „teoriilor conspiraţioniste”.
Desigur, nici Oliver Jens Schmitt nu îndrăzneşte să evoce această posibilitate. Dar, pentru că situaţia nu e deloc roză iar diagnosticul prea evident, pentru a cosmetiza realitatea, pentru a eluda indicarea responsabililor mai puţin vizibili şi a nu da apă la moară partidelor de dreapta, el se vede nevoit să recurgă de asemenea la teorii conspiraţioniste. Numai că de sens contrar. Iar responsabilul de serviciu nu poate fi altul decât … Putin! Preşedintele Rusiei devine astfel sperietoarea universală la care recurg invariabil propagandiştii corectitudinii politice atunci când le fuge pământul de sub picioare.
Prima afirmaţie: „Regimul lui Vladimir Putin colaborează în mod deschis și sub acoperire cu partidele de extremă dreapta din Europa de mulți ani. Acest lucru este, de asemenea, planificat la nivel central la Moscova și face parte dintr-o strategie cuprinzătoare de destabilizare a Europei.” Chiar dacă ea conţine o doză de adevăr, care însă nu poate fi cuantificată cu exactitate, termenul „colaborare” nu e sinonim cu „marionete”, sau „coloană a 5-a”. O serie de partide naţionaliste din Europa doresc să contracareze hegemonia americană, pe care o consideră nocivă pentru ţările lor, prin deschiderea către ţările BRICS, în special către Rusia şi China. Ceea nu implică o vasalitate faţă de acestea, în vreme ce „vasalitatea” faţă de SUA e un adevăr nerostit, dar de la sine înţeles. Ca exemplu se poate da misteriosul sabotaj al conductelor de gaz Nord Stream, rod al unei colaborări economice reciproc avantajoasă între Germania şi Rusia, care a deranjat hegemonul de peste Ocean.
A doua afirmaţie e însă de-a dreptul halucinantă: „Putin a fost extraordinar de abil în a alimenta războiul cultural, adică politica de gen, woke-ismul, pe care mulți oameni din Europa îl resping și pe care elitele verzi și de stânga-liberale l-au ridicat la rang de test decisiv pentru apartenența la Europa. Drepturile minorităților sunt foarte importante pentru Europa, dar politicile de gen ale multor guverne de stânga i-au oferit, de asemenea, lui Putin muniție pentru propaganda sa, care prezintă Rusia ca pe un refugiu pentru familia creștină – ceea ce are prea puțin de-a face cu realitatea rusă.”
Vasăzică vina pentru dezastrul politicilor woke duse la nivel european e aruncată în cârca lui … Putin! Care le-ar fi „alimentat”, cu alte cuvinte influenţat activ, pentru a putea avea apoi muniţie propagandistică împotriva Europei. Afirmaţia aceasta a lui Oliver Jens Schmitt denotă un faliment intelectual total.
Pe de-o parte, s-ar putea înţelege că politicienii woke sunt de fapt „idioţii utili” ai lui … Putin (că alde Soros sau Schwab nu pot fi evocaţi în rândurile celor care au „alimentat” aceste curente). Că preşedintele rus e omnipotent şi capabil să tragă sforile atât în stânga, cât şi în dreapta spectrului politic european. În opinia lui Schmitt probabil numai „centrul democratic” ar fi ferit de o asemenea influenţă nefastă, dar realitatea e că şi aceste partide de centru, moştenitoare ale creştin-democraţiei din trecut, s-au subordonat şi ele practic total agendei woke. Asta e de fapt marea problemă, dar totodată şi dovada peremptorie că pretinsa influenţă a lui Putin nu e decât o gogoriţă.
Pe de altă parte, dacă aceste principii ale ideologiei woke ar fi valabile prin ele însele, iradiind o superioritate culturală sublimă faţă de „primitivismul” medieval al concepţiilor tradiţionaliste, atunci de ce ar avea Putin interesul să le favorizeze? În cazul acesta el ar trebui mai degrabă să ducă o propagandă prin care să le denigreze şi să le prezinte distorsionat, nu să faciliteze libera lor desfăşurare. Cu alte cuvinte, ar trebui să se teamă de ele, nu să le lase să piară pe propria lor limbă.
Citind printre rânduri, Schmitt admite că mulţi oameni din Europa „resping” aceste idei ale curentului woke. Şi, deşi nu ne-o spune, ştie şi el foarte bine că acest lucru e datorat caracterului lor artificial, împotriva firescului şi a bunului simţ. Numai că, pentru că trebuie să găsească o sperietoare menită să tempereze indignarea adepţilor firescului, e scoasă de la naftalină marota Putin. Echivalarea conservatorismului cu putinismul e o strategie propagandistică ieftină şi totodată paralelă cu adevărul, care nu denotă decât sărăcia argumentelor.
O altă afirmaţie referitoare la România conţine în mod inevitabil binecunoscutele clişee ale lui Oliver Jens Schmitt ca reflex al idiosincraziilor sale funciare la adresa naţionalismului şi creştinismului românesc: „De-a lungul mai multor ani, s-a dezvoltat un mediu care combină ultranaționalismul autarhist al epocii Ceaușescu cu ortodoxia neolegionară, iar această gândire s-a dezvoltat, uneori mai puternic, alteori mai slab, și în părți ale instituțiilor și ale presei, mai ales pe anumite canale de televiziune, care polemizează împotriva Occidentului și vor, în final, să desprindă România de NATO și UE.” Nu mă voi opri aici asupra acestor idei fixe, pe care le-am discutat cu altă ocazie. Se poate remarca de bună seamă melanjul acesta voit între ideologia ceauşistă şi naţionalismul fundamentat creştin, care e un fir roşu în propaganda (că analiză ştiinţifică nu-i putem spune) diseminată în mod recurent de Oliver Jens Schmitt prin mediile româneşti.
Merită însă să ne oprim asupra unor aspecte. Faptul că cineva se situează pe o poziţie suveranistă, antiglobalistă, conservatoare, pro-viaţă şi pro-familie, nu e deloc suficient din perspectivă spiritual-mtefizică. Aceasta pentru că dacă nu ne plasăm pe o asemenea poziţie, un reper exemplar, atât pentru români, cât şi pentru ceilalţi conservatori europeni ar părea a fi tocmai … Nicolae Ceauşescu! Dealtfel există şi în România autori care susţin exact această teorie, nefăcând nicio diferenţă între diferitele tipuri de naţionalisme. O confuzie în care aceştia se întâlnesc cu tezele lui Oliver Jens Schmitt.
Pentru a lămuri lucrurile, trebuie prin urmare spus că, deşi ascensiunea dreptei în Europa e un fenomen inevitabil şi o poliţă binemeritată pentru falimentul politicii woke, aceasta riscă să înlocuiască problemele de până acum cu altele, de o cu totul altă natură.
O nouă Europă, fie ea suveranistă şi conservatoare, nu va putea dăinui dacă nu se va raporta aşa cum se cuvine la piatra din capul unghiului care este Hristos. Nu sub formă „civilizaţie” sau „moştenire” creştină, ca relicve ale unui trecut deja apus, ci ca la Dumnezeul întrupat şi înviat, printr-o credinţă menită să infuzeze toate aspectele societăţii. Fără o renaştere în Duh, trecerea de la paradigma woke la una „conservatoare” riscă să eşueze în sterilitate, amânând doar cu puţin deznodământul spenglerian al unei civilizaţii europene într-un declin perpetuu.