Luna iulie ne-a adus vestea pe care o așteptam de atâta timp: Biserica Ortodoxă Română canonizează primii foști deținuți politici pătimitori sub regimul comunist! Trebuie să precizăm că din cei nominalizați pe lista celor 16 canonizări, doar unii au fost pătimitori ai temnițelor și doar unii au fost membri ai Mișcării Legionare. Desigur, este un început, vor urma cu siguranță în viitorul apropiat și alte nume, alte liste, alte canonizari.
Sfinții închisorilor și biruința
Bucuria noastră este mare. Ani de-a rândul am luptat pe toate fronturile accesibile nouă pentru a face cunoscut românilor de azi adevărul despre Mișcarea Legionară, în toată complexitatea lui, în toate fazele lui cronologice, cu toate palierele în care s-a manifestat. Trebuie să o spunem din nou și să nu încetăm vreodată a o mărturisi, în cadrul acestui adevăr se află și majoritatea celor pe care îi numim sfinții închisorilor.
Ei nu sunt exclusiv un produs al pătimirii carcerale, nici al unei spiritualități exersate și practicate pe cont propriu sau în grupuri religioase, nu sunt nici o manifestare spontană a spiritului anticomunist, acești oameni au crescut, s-au educat și s-au format în Mișcarea Legionară cu toate subdiviziunile ei. Pentru asta au fost arestați, pentru asta au fost dispuși să pătimească și să moară. Se spune foarte des că sfinții închisorilor au pătimit pentru Hristos. Nimic mai adevărat, dar asta nu înseamnă că ei erau niște pusnici ce trăiau în afara societății, că nu au avut apartenență politică și civică, sau că și-au renegat și regretat ulterior această apartenență ca pe un păcat al tinereții, așa cum auzim tot mai des.
Cei pe care îi numim azi sfinții închisorilor sau mărturisitori ai temnițelor comuniste, nu au fost arestați în fapt pentru credința lor în Hristos. Nu au fost arestați pentru că se rugau, pentru că mergeau la biserică, pentru că aveau în casă icoane sau aprindeau candela. Toți aceștia, crezând în Hristos, au activat politic deși după legile comuniste nu aveau voie să o facă, au fost oponenți ideologici declarați ai comunismului, s-au organizat cu intenția clară de a lupta împotriva comunismului, au luat arma în mâini și au luptat în munți, au recrutat cu bună știință oameni pentru această luptă, s-au opus colectivizării, cotelor, au practicat ajutorul legionar etc etc etc.
Că au făcut toate acestea crezând nestrămutat în Hristos este absolut adevărat, dar forma lor de manifestare sufletească, fizică și publică a iubirii lui Hristos a fost încadrarea și activarea în Mișcarea Legionară. Acesta este cauza arestării și pătimirii lor, adevărul nu se schimbă chiar dacă încercăm să reducem totul la o spiritualizare absolută și forțată. Nu există nicio incompatibilitate și nicio greșeală în a-l iubi și a suferi pentru Hristos din poziția ta de legionar.
Legat de sintagma, “sfinții închisorilor”, pusă pentru prima dată în scris și totodată în discuție de Steinhardt în plin comunism, aș vrea să vă spun, sau să vă reamintesc celor care știți, că în decembrie 2006 am folosit-o pentru prima dată în public, ca titlu de conferință. Până atunci se vorbise despre sfântul închisorilor cu referire la Valeriu Gafencu. Pentru a sublinia faptul că el face parte dintr-o generație de sfinți, că alături de el sunt zeci, sute de deținuți politici care au atins pragul sfințeniei, am început să folosim pluralul, așa cum îl folosise Steinhardt dintru bun început. Am fost considerați nebuni, exagerați, fanatici dar… în scurtă vreme sintagma sfinții închisorilor s-a răspândit în mediul creștin și naționalist și s-a impus.
Timp de 34 de ani, întâi seniorii legionari care mai erau în viață la căderea comunismului, apoi noi cei mai tineri care am crescut lângă ei, am scris, am tipărit, am făcut conferințe, cercetări în teren, investigații arheologice, am căutat și mapat morminte, gropi comune, foste lagăre și locuri de execuție, am ridicat monumente și am avut grijă de cele ridicate de înaintașii noștri. Am ținut în viață și am reînviat zeci de comemorări anuale în memoria legionarilor și a tuturor foștilor deținuți politici. Sigur că toate acestea nu se văd, nu se știu, sau dacă se văd și se știu, în general nu interesează decât un număr foarte mic de camarazi și prieteni care s-au implicat și au participat constant sau episodic în toată aceasta bătălie postdecembristă: recuperarea memoriei întemnițate sub cele trei dictaturi ale secolului XX și reintegrarea ei în istoria neamului. Tuturor celor care ne-au însoțit în această luptă pentru adevăr le mulțumim încă o dată și le spunem: Bucurați-vă!, iată este primul ceas al biruinței!
Poate unora, mai tineri sau cu evlavie mai recentă la sfinții închisorilor, cuvintele mele li se vor părea exagerate. Pe parcursul acestor ani de luptă și frământare am putut vedea cum se schimbă, încet, uneori cumplit și dezamăgitor de încet, percepția Bisericii și a credincioșilor asupra sfinților din închisori. Nu vă puteți imagina care era situația acum 20-25 ani. La acea vreme deși aveam convingerea fermă că sfinții închisorilor vor fi o dată canonizați, nu ne puteam imagina că vom trăi să vedem asta. Era o certitudine pe care nădăjduiam să o poată vedea cândva măcar copiii noștri.
Pe atunci singurii care slujeau la comemorări, parastase, înmormântări ale foștilor deținuți politici erau bătrânii preoți legionari ortodocși și greco-catolici, cărora li se mai adauga, accidental câte un preot paroh care îi fusese rudă sau duhovnic decedatului. Trebuie să îi amintim aici pe Pr. Constantin Voicescu, Pr. Alexandru Capotă, Pr. Emil Popa, Pr. Gheorghe Bogdan, care au sfințit toate monumentele ridicate la începutul anilor ’90 în memoria foștilor deținuți politici și străbăteau anual întreaga țară pentru a sluji comemorarile de la Miercurea Ciuc, Aiud, Predeal, Râmnicu Sărat, Râșnov, Gherla etc.
Comemorarile foștilor deținuți politici nu primeau binecuvântarea ierarhului, deși se încerca stăruitor obținerea ei, mai mult, preoților le era interzisă participarea, iar cei care îndrăzneau să calce ordinul nescris erau chemați ulterior pentru explicații lungi și detaliate. În afara cercului legionar nu găseai un preot care să accepte să îți slujească la un parastas, să îți îngăduie să ridici o cruce în numele lor în curtea unei biserici sau într-un spațiu public. Conferințe cu și despre deținuții politici în biserici? Nici vorbă. În toți acei ani instituția bisericii a fost absentă din viața publică a supravietuitorilor temnițelor și a ignorat în totalitate orice acțiune de omagiere a celor martrizați de comunism.
Au fost ani foarte grei pe care nu pot și nu vreau să îi povestesc în detaliilor lor dureroase. Din păcate această situație să-i spunem blând “nedorită”, mai persistă în unele locuri din diaspora, unde mai există și astăzi episcopi care refuză participarea preoților ortodocși români la parastase ale foștilor legionari! Ce să facem, comunismul cu toată mizeria de sub cizma lui bolșevică întunecă încă conștiința unora.
Viitoarele canonizări
Începutul a fost făcut și dăm slavă lui Dumnezeu pentru asta! Că actualele canonizari nu acoperă decât tangențial așteptările noastre și în general ale românilor (și un numai) cu evlavie la această nouă categorie de sfinți români, este altă chestiune. Era firesc ca această prima listă să fie deschisă sau măcar să îl cuprindă undeva, pe orcare poziție, pe Valeriu Gafencu, nu mai dau alte exemple pentru că nu este cazul.
Înțelegem însă că dacă BOR a pornit pe drumul canonizărilor sfinților din închisorile comuniste nu se va opri la această primă listă. Dacă acum avem exclusiv clerici, exclusiv bărbați, cu siguranță în viitorul apropiart vom avea în calendar și foști deținuți politici laici, bărbați și femei. Cred că BOR a cântărit foarte bine atunci când a selectat numele din lista actuală. Avem pe de o parte nume mari ale ortodoxiei: Arsenie Boca, Ilie Cleopa, Paisie Olaru, Dumitru Stăniloae, pe de alta nume mai puțin sau mai recent cunoscute credincioșilor.
Cum ar fi fost ca această primă listă de canonizări să fie alcătuită din Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu, Constantin Oprișan, Traian Trifan, Virgil Maxim, Pr. Gheorghe Calciu, Arhim. Iustin Pârvu etc? Ar fi fost firesc și frumos, am zice, și am avea dreptate, dar ar fi fost prea provocator plasând BOR în război deschis cu anumite institute plătite din banii publici cât și cu clasa politică și probabil că și cu mulți credincioși. BOR este o instituție umană care acționează în cadrul unei societăți laice subjugate politicului, mass mediei și corectitudinii politice. Desigur prudența și-a spus cuvântul, și poate nu e un lucru rău că BOR a început canonizarile cu unele nume mari, cunoscute și iubite de ortodocșii români (unanim de necontestat), pe lângă care a așezat câteva nume mai puțin cunoscute, inclusiv câțiva legionari (evident nu pentru apartenența legionară au fost puși pe listă).
În așteptarea viitoarelor nominalizări, independent de acestea, consider necesară și o canonizare colectivă, existența în calendarul ortodox a unei zile de prăznuire a tuturor sfinților din închisorile comuniste, știuți și neștiuți.
Institutul Elie Wiesel și legea 217
Legat de prudența BOR și de numele aflate pe listă, nu putem să nu amintim reacția Institutului Elie Wiesel. Așa cum știam și cum ne așteptăm, a reacționat printr-un comunicat prin care “ia act cu mâhnire de decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române”, evidențiază 3 clerici etichetați drept legionari, pe care îi consideră nepotriviți pentru a fi canonizați, întrebându-se dacă „ridicarea între sfinți a unor persoane care, pe parcursul vieții, au împărtășit, prin vorbă sau faptă, valorile fascismului este consonantă cu etică creștină?” În paralel cu reacția INSHREW diverse asociații evreiești au solicitat BOR scoaterea acelorași 3 clerici din lista canonizărilor, este vorba despre Centrul Organizațiilor Supraviețuitorilor Holocaustului din Israel, American Jewish Committee USA, B’nai B’rith Internațional. Desigur aceste încercări nu au avut nicio relevanță. BOR s-a pornit foarte greu pe acest drum, dar după ce și-a făcut decizia publică era clar că nu se va clinti.
Aș vrea să punctez câteva chestiuni legate de acest „dialog” EW-BOR. În primul rând m-a mirat întârzierea de cinci zile cu care a apărut reacția EW, apoi conținutul comunicatului, prost scris și în mod aberant centrat pe Stăniloae, Felea și Lăcătușu. Între noi fie vorba legătura lui Stăniloae cu legionarismul este periferică, iar a lui Felea… lipsește. Despre ceilalți legionari din lista celor 16 niciun cuvânt. Slabă pregătire, grabă, reacție de dragul reacției știind că nu pot schimba deznodământul?
Pentru lămurirea cititorilor noștri trebuie să spunem că în 1940, după proclamarea Statului Național Legionar foarte multe persoane neîncadrate în structurile legionare, laici și clerici, și-au exprimat public adeziunea pentru Mișcarea Legionară sau au avut cuvinte de laudă la adresa ei, în diverse publicații ale vremii. Evident clericii au participat la o mulțime de parastase, comemorări, deshumări și reînhumari legionare, la numeroase nunți și botezuri legionare, la miile de acțiuni sociale întreprinse de ajutorul legionar în toată țara.
Însă pentru septembrie 1940 – ianuarie 1941 avem trei categorii de persoane pro legionare:
– cei care au aderat cu tot sufletul la Mișcarea Legionară, s-au încadrat (sau nu au apucat să o facă oficial) și au rămas ostași credincioși până la moarte;
– cei care din entuziasm, din euforia momentului au simțit că rezonează cu Mișcarea, poate unii au reușit să se și încadreze formal în ea, dar au părăsit-o la prima furtună (nu sunt de condamnat, o țară întreagă s-a îmbrăcat atunci în verde, a mărșăluit în pasul cadențat al tinereții legionare care a reacționat fabulos în fața unor momente istorice imposibile: consecințele Dictatului de la Viena, refugiații din Basarabia, cutremurul din ’40 etc);
– veșnicii oportuniști, constantă a tuturor epocilor și a tuturor regimurilor politice.
În consecință faptul că Stăniloae sau Felea au spus nu știu ce afirmație pozitivă sau explicit legionară în acel interval cronologic, chiar nu poate fi luat în considerare nici de noi, încadrându-i abuziv post mortem în Mișcare și nici de INSHREW listându-i pe veșnicie ca fasciști indezirabili. Așteptăm cu interes ca dl. Alexandru Florian să proclame și legionarismul lui Nicolae Iorga care, așa cum știm, a avut un articol elogios și emoționat referitor la Ionel Moța și Vasile Marin… Vă putem pune materialul la dispoziție dacă doriți, după cum arată comunicatul anti-canonizări, pare că aveți lipsă de personal sau desigur, este plecat în concediu.
Dincolo de actuala reacție a Institutului și de punerea lui la punct de către Patriarhie – și aceasta pe alocuri nedigerabilă pentru noi (voi reveni mai jos), realitatea este că Legea 217/2015 în baza căreia sau în spatele căreia acționează INSHRW, devine inactivă în fața prerogativelor BOR. Așa cum scriam în numeroasele articole pe acest subiect în 2015: canonizarea sfinților din închisori este cea mai bună și mai eficientă metodă de anihilare a prevederilor și efectelor legrii 215. Iată că asăzi cuvintele mele se confirmă. Aceasta este de fapt marea supărare a Institutului care se va vedea, după viitoarele liste de canonizări, fără obiectul muncii… Institutul nu este speriat și zguduit de Stăniloae și Felea care e clar că nu au acționat și nu s-au prezentat vreodată ca legionari, nici de Ilie Lăcătușu care a fost într-adevăr legionar, dar nerelevant în punct de vedere al Mișcării Legionare. Groaza lor țintește viitoarele liste unde vor fi nominalizați Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu…
Tot pentru a clarifica lucrurile pentru cititorii noștri trebuie să spun că, deși câțiva din cei 16 au fost legionari (nu îi voi enumera acum pentru că nu doresc să îl ajut pe dl. Florian, m-am oferit deja să îi pun la dispoziție textul lui Iorga), niciunul nu este relevant din punct de vedere legionar. Poate afirmația vi se pare dură sau chiar revoltătoare. Acesta este adevărul, nici unul nu a ocupat o poziție importantă în cadrul Mișcării, nu s-a distins în mod special în activtatea legionară și nu reprezintă un punct de referință în ideologia, literatura și memorialistica legionară. S-au distins ca preoți, ca pătrimitori ai temniței, ca sfinți, acesta este adevărul.
Pericolul canonizărilor sfinților din închisori
Canonizarile acestea nu vin numai cu bucurie, ci și cu câteva potențiale pericole. Nu mă refer aici la reacții de tip Elie Wiesel, acestea nu pot afecta hotărârile și atitudinea deja asumată public de BOR. Primul pericol este acela al cenzurii și autocenzurii legate de apartenența legionară a celor vizați de canonizări. BOR va dori să minimizeze sau să excludă cu totul dimensiunea lor legionară, transformând-o, acolo unde este prea evidență și nu poate fi decupată, într-un derapaj, un păcat al tinereții.
Ați citit probabil în răspunsul Patriarhiei către INSHREW și acest pasaj explicativ “unii sfinți care sunt cinstiți în Biserica Ortodoxă au avut, în anumite momente ale vieții, atitudini și gesturi greu de înțeles sau contrare chiar învățăturii creștine, însă Biserica ia în considerare schimbarea vieții păcătosului și, mai ales, modul în care și-au încheiat viața, fără însă ca, prin această atitudine, să fie încurajate (sanctificate) anumite derapaje pe care respectivele persoane le-au avut în timpul vieții.” Paragraful este corelat apoi cu cu exemplele și păcatele Apostolului Pavel (prigonitor și sălbatic omorâtor de creștini), Mariei Egipteanca (prostituție), Împăratului David (desfrâu și crimă).
Dacă ați știi din gura câtor preoți am auzit acest discurs de-a lungul anilor… Datoria bisericii este mai întâi să se roage pentru păcătoși, Hristos a venit pentru cei bolvani nu pentru cei sănătoși, păcătosul are mai mare nevoie de rugăciune și de parastase decât cel drept… și câte și mai câte discursuri stupide, prost și tremurat exprimate. Sigur, ele erau rostite de preoții care încercau să arate (cui!?) că ei nu fraternizează cu dușmanul, ci execută un serviciu religios obligatoriu pe care nu au avut cum să îl refuze. Deși biserica era goală, deși pomenicul conținea numai nume de botez, deși cei prezenți nu aveau niciun însemn, nicio dovadă care să îi arate lumii ca legionari…
Desigur, nu putem decide noi cum să se raporteze BOR la Mișcarea Legionară și nici nu pretindem asta. Adevărul nu este însă nici al BOR și nici al nostru, din veci este și în veci va rămâne unul singur: Hristos. Și dacă ne ridicăm ochii spre Hristos cum putem decupa bucăți din viața sfinților și mărturisitorilor pentru a fi pe placul lumii de azi sau a ierarhiei de azi? După anul 2000 când sfinții închisorilor au început să capete notorietate și să capteze evlavia multor credincioși, s-au ridicat glasuri care au susținut că nu trebuie să se mai vorbească despre legionarismul lor, pentru că acesta dăunează șanselor de canonizare, iar cei care le mărturisesc crezul politic și ideologic sunt de fapt dușmanii celor pe care îi propovăduiesc.
Aceste glasuri se vor înmulți acum și se vor radicaliza pentru că în spatele lor aceeași atitudine o are BOR. Să nu cădeți în capcana lor! Atâta timp cât există literatura memorialistică și cea de detenție, atâta timp cât avem marturiile directe ale lui Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Traian Trifan, Dumitru Bordeianu, George Manu și alte sute de pătimitori și sfinți ai închisorilor, luați îndrumare direct de la ei, credeți în cuvintele lor și nu în cuvintele celor pretind că îi apără și reprezintă!
Noi nu vom tăcea, noi nu ne vom schimba discursul. Adevărul pentru care ei și-au oferit cu bucurie tinerețea, căruia i-au jertfit cu aceeasi bucurie viața și i-au închinat moartea nu poate fi negociat pentru obținerea mai grabnică a unui loc fruntaș pe lista de canonizări. Exclus!
Legat de exemplele alese de Patriarhie pentru ilustrarea păcatelor din tinerețe, sunt desigur corecte, le cunoaștem și noi. Dar încercarea de criminalizare a legionarismului cu bună știință, prin așezarea lui lângă prostituție, desfrâu și toate celelalte nu face cinste BOR. De zeci de ani Mișcarea Legionară a fost numită constant o mișcare criminală atât de dușmani cât și de ignoranți. Acum face și Biserica aceeasi nedreptate? Da, au fost câteva crime executate de câțiva legionari, nu de Mișcare! Nu ne ferim de ele, nu le ascundem, putem oricând să le explicăm celor ce vor să vadă și să înțeleagă, nu doar să judece. Cei care au căzut sub pedeapsa legionară erau adevărații criminali: Duca, Stelescu, Călinescu. Se compară aceste figuri odioase cu Sfântul Ștefan și cu ceilalți martiri creștini omorâți sau întemnițați cu concursul lui Saul, viitorul Apostolul Pavel? Ce legătură au sfinții închisorilor comuniste, pătimitori între 1948-1964 cu aceste pedepse punctuale petrecute în anii ’30, ai căror executanți s-au predat de bună voie, au răspuns în fața legii și ulterior au fost asasinați mișelește tocmai de autorități?
Înțelegem că Patriarhia consideră necesară delimitarea publică de orice asociere cu legionarismul, îi respectăm decizia și o și înțelegem într-o anumită măsură, chiar dacă o considerăm greșită, dar acele exemple nu aveau ce căuta în răspunsul către INSHREW și sunt o pată în plus în obrazul BOR. O pată în plus așezată peste cele vechi pe care de 34 de ani refuză sistematic să le curețe sau măcar să le spele… colaborarea cu toate cele trei dictaturi ale secolului XX, rolul jucat în răstignirea Bisericii Greco Catolice…
Un alt pericol pe care îl semnalăm este posibila lor “pierdere” în filele calendarului. Mai concret, calendarul ortodox are mii de sfinți. Noi credincioșii îi știm, pomenim, citim din calendar, doar pe cei câțiva evidențiați. Și din aceștia îi cinstim de fapt pe câțiva, pe cei mai importanți în a căror zi de pomenire se săvârșeste Sfânta Liturghie și mergem la biserica, pe cei al căror nume îl purtăm. De rugat ne rugăm la și mai puțini dintre ei – la cei pentru care îi iubim, îi simțim aproape și la care avem evlavie. Aceasta este situația generală.
Nu am dori ca acești noi sfinți ortodocși români să rămână sau să devină cu timpul doar niște alte nume de sfinți din calendarul ortodox. Este un pericol real de care nu au fost scutiți nici sfinți vechi de secole și nici sfinți recent canonizați, un exemplu elocvent ar fi Sfântul Andrei Șaguna – câți dintre cititorii acestor rânduri pot spune că s-au rugat vreodată la Andrei Șaguna? Mă tem că niciunul, nici măcar abonații preoți. Nădăjduim că evlavia și cultul acestor sfinți să crească, iar BOR să își asume rolul central în acesta creștere.
Lupta continuă
Faptul că BOR a început canonizarea sfinților din închisorile comuniste este un prim pas, o primă și decisivă biruință a neamului. Lupta nu este însă nici pe departe terminată. Avem atâta adevăr încă îngropat în uitare, atâția leginonari – sfinți, martiri sau eroi – de adus în memoria actuală a neamului, avem atâtea morminte care așteaptă încă să fie găsite, avem atâtea comemorări care trebuie continuate.
Dumnezeu a îngăduit să trăim ziua în care sfinți din rândurile Mișcării Legionare, pătimitori în temnițele comuniste, să fie propuși oficial pentru canonizare și dacă tot El îngăduie, o să îi vedem și în calendar. Vom continua să ne rugăm pentru ziua în care sfinții legionari ai prigoanei carliste – în frunte cu Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu, cu Nicoleta Nicolescu, cu bădia Nicoară Iordache etc – și antonesciene vor fi asumați de Biserică și canonizați împreună cu martirii Ionel Moța și Vasile Marin, apărători ai lui Hristos pe pământ spaniol. Vom trăi să vedem și această zi? Numai Dumnezeu știe, chiar dacă noi nu o vom vedea aici pe pământ, știm că ea va veni și odată cu ea, numai atunci, neamul nostru va reuși să iasă din întuneric și să vada lumina lui Hristos.