În data de 28 iulie 2024 s-au împlinit 100 de ani de la nașterea Pr. Voicescu. Familia, fii duhovnicești și camarazii au organizat o serie de activități comemorative. În prima parte a zilei, Pr. Mihai Voicescu, fiul Pr. Constantin, a săvârșit Sfânta Liturghie în Biserica Sapienței. A urmat o pomenire la mormântul din cimitrul Mănăstirii Cernica, unde, un sobor de preoți ai Protoieriei 3 Capitală, cu binecuvântarea Patriarhiei Române, a săvârșit slujba parastasului, a continuat cu o serie de evocări în cadrul Centrului Cultural Social Calinic de la Cernica și s-a încheiat pe marginea mormântului Pr. Constantin Voicescu cu intonarea “Cântecului Legionarului Căzut” și cu apelul, la care prin noi a răspuns: PREZENT!
Moștenirea Pr. Constantin Voicescu
Cunoscut și iubit duhovnic al Bucureștiului, plecat dintre noi acum 27 de ani, Pr. Constantin Voicescu rămâne și astăzi o prezență vie, atât în inimile celor care l-au cunoscut, cât și în ale noastre, ale celor mai tineri care nu am avut bucuria de a-l prinde în viață. Părintele a fost prezent în mai multe dimensiuni ale sufletului românesc: a fost membru al Frățiilor de Cruce, deținut politic, soț și tată, preot și duhovnic, inițiator de școli și așezăminte, protestatar în Piața Universității, membru fondator al Alianței Civice, membru al AFDPR etc…
Noi îl întâlnim mereu în dimensiunea legionară. Aproape toate Monumentele închinate foștilor deținuți politici au fost sfințite în anii ’90 de Pr. Voicescu împreună cu alți preoți legionari. Astfel că îl regăsim an după an și la Miercurea Ciuc și la Mislea și la Gherla și la Râșnov și la Târgșor și la Tâncăbești și la Târgu Ocna și la Sighet…
La Târgșor, în fecare an răspundem în numele lui: PREZENT!, la apelul fraților de cruce. La Târgul Ocna legătura cu Pr. Voicescu ne este parcă și mai puternică. El era sufletul comemorării anuale închinate lui Valeriu Gafencu și celorlați pătimitori și mărturisitori ai temniței de pe Trotuș. După moartea sa comemorarea anuală nu a mai avut loc. Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu binecuvântarea Pr. Iustin Pârvu, noi am reluat-o câțiva ani mai târziu. La Mislea are loc în fiecare an și parastasul părintelui, fiind legat prin moarte, pentru veșnicie, de această comemorare.
În preajma Crăciunului Părintele Contantin Voicescu ne însoțește mereu la colindat. Lerui, Doamne, Ler! / Colindăm sub cer, / Cu suflet stingher / Și ni-s peșteri reci / Inimile seci… Versurile părintelui răsună în fiecare an din piepturile noastre, atât la colinda anuală de la sediul Fundației cât și în casele foștilor deținuți politici unde mergem cu emoție și bucurie să vestim nașterea Domnului. Răsună și la noi în casă în timp ce împodobim bradul.
Părintele Voicescu este mereu cu noi și prin urmașii săi direcți: Ileana Voicescu, Pr. Vasile Gordon și preoteasa Irina, prieteni apropiați și camarazi de nădejde, mereu alături de Fundația George Manu și de sufletul meu.
Așa cum probabil mulți din cititorii noștri știu, primul dosar de canonizare dedicat unui fost deținut politic a fost întocmit de Pr. Constantin Voicescu. Este vorba despre dosarul lui Valeriu Gafencu în care foștii săi camarazi și colegi de detenție dau mărturie asupra vieții trăite la înalte cote spirituale și asupra morții sare martirice. Dosarul a fost depus la Patriarhie personal de Pr. Voicescu. După mulți ani, Dumnezeu a rânduit ca unul din exemplarele dosarului de canonizare pregatit atunci, să ne fie lăsat moștenire după moarte sa de legionarul și fostul deținut politic Jenică Popescu, care îl primise în păstrare de la Pr. Constantin.
Iată că deși nu l-am cunoscut personal, Părintele Constantin Voicescu mi-a lăsat o mare binecuvântare, o moștenire imensă. Îl rog să mă însoțească și de acum înainte și îi promit că atâta timp cât puterile fizice și sufletești nu mă vor părăsi, îl voi regăsi an după an în fața Monumentelor pe care le-a sfințit. Poate cândva, dacă Dumnezeu va îngădui, îl voi întâlni dincolo și îi voi mulțumi personal pentru toate darurile pe care mi le-a pus în cale.
Preot Constantin Voicescu – PREZENT!
Cezarina Condurache
De la „duşman al poporului” la duhovnic al cetăţii
Părintele Constantin Voicescu
În 28 iulie 1924 se naşte Constantin (Tică) Voicescu în Bucureşti. La şapte ani îşi pierde tatăl, Stan, iar la unsprezece ani îi moare şi mama, Zinca, amândoi fiind răpuşi de T.B.C. Constantin şi sora sa mai mică, Maria sunt crescuţi un timp de către nişte unchi, dar, mai mult în orfelinate. Deşi, după cum mărturisea adeseori, în aceste condiţii ar fi putut ajunge un vagabond şi un borfaş, aici deprinde traiul auster, îmbinat armonios cu educaţia şi cu ordinea fizică, mentală şi mai ales morală.
Şi în orfelinate, şi în şcoală, unde este mereu premiant, este iubit şi respectat deopotrivă de colegi şi de profesori pentru calităţile sale: cinste, inteligenţă, generozitate, veselie (este considerat bufonul clasei!), dar şi seriozitate atunci când situaţia o cere. La Şcoala Normală din Buzău învaţă să cânte la vioară, îi plac chansonetele, învaţă limbile franceză şi italiană şi le stăpâneşte foarte bine. Pare să aibă aptitudini spre partea artistică şi spre umanioare, dar este la fel de bun şi la ştiinţele exacte. Având aceste calităţi, este primit în mod firesc în rândurile Fraţiilor de Cruce.
În decembrie 1942, deşi elev încă la Şcoala Normală din Buzău, este arestat şi condamnat pentru apartenenţa la Fraţiile de Cruce. În 1944, în urma amnistiei, este eliberat.
În 1946 termină liceul la Matei Basarab. Între anii 1946 – 1948 urmează cursurile din anii I şi II ai Facultăţii de Geografie – Istorie, perioadă în care îl are ca duhovnic pe Părintele Toma Chiricuţă.
În mai 1948 este arestat. Sentinţa va fi dată la 28 ianuarie 1949 când va fi condamnat la 4 ani temniţă grea, pentru „activitate împotriva ordinii sociale”, cu detalierea faptei „activitate legionară în corpul studenţesc din Bucureşti”. În timpul detenţei i se va mai adăuga un supliment de pepeapsă de 24 luni de temniţă. A trecut prin penitenciarele de la Jilava şi Piteşti. Cu puţin timp înainte de a se declanşa „reeducarea”, scapă de aceasta datorită „prietenului său, bacilul Koch”, aşa cum mărturisea, ulterior, cu umor. Aşadar ajunge la sanatoriul – penitenciar din Târgu-Ocna, de unde este eliberat la 14 iunie 1954.
Părintele Constantin povesteşte mai târziu cum, în 1950, aflat la Târgu-Ocna, a găsit, printre cârpele pe care le primise ca să spele duşumeaua, un patrafir provenit de la paraclisul dezafectat al închisorii. Îl ia, îl ascunde, îl coase în căptuşeala paltonului şi reuseşte să-l scoată afară în momentul eliberării sale. Şi tot în căptuşeala hainei, pe tot timpul detenţiei, are asupra sa o iconiţă cu imaginea lui Iisus, păstor în mijlocul turmei Sale.
Se pare că, odată cu găsirea şi salvarea patrafirului, şi în atmosfera de profundă spiritualitate creştină pe care o lăsase în urmă cel pe care îl numeşte adeseori „Sfântul închisorilor”, Valeriu Gafencu, în inima lui Constantin Voicescu încolţeşte tot mai vie dorinţa de a se face preot. Şi adeseori, năpădit de nostalgie, povesteşte despre viaţa culturală şi spirituală din închisoare ca despre cea mai înaltă academie.
Pe 6 august 1954 o întâlneşte pe Laura-Florentina care depusese cerere să se călugărească. Gânduri de călugărie avea şi Tică, aşa că, deşi îndrăgostiţi, merg amândoi la Părintele Cleopa, duhovnicul lor, care îi sfătuieşte să facă timp de 40 de zile Paraclisul Maicii Domnului, timp în care şi părintele se va ruga pentru ei. După acest interval, părintele le spune: „Voi sunteţi făcuţi să vă căsătoriţi şi să aveţi copii!”.
Pe 31 octombrie, acelaşi an, se căsătoresc. Laura, originară din Piatra Neamţ, absolventă a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, făcuse şi Academia de Comerţ şi un an la Farmacie. În 1956 li se naşte primul copil, Mihail, viitor preot. Între 1956-1958, Constantin Voicescu urmează cursurile din anii I şi II ai Facultăţii de Teologie din Bucureşti, timp în care lucrează ca geotehnician la Institutul de Geologie. În 1957 se naşte al doilea copil, Irina, viitor medic şi soţie de preot. Pentru că la botezul acesteia îşi invitase şi buni prieteni cu care suferise în închisoare, i se găseşte pretext pentru a fi arestat şi condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru „uneltire împotriva orânduirii sociale”. Pe 30 octombrie 1958 începe executarea pedepsei şi este încarcerat la Jilava, Aiud şi alte închisori. Pe 25 iunie 1964 este eliberat în urma decretului de graţiere generală.
În 1964 este primit ca muncitor la Uzinele 23 August unde a trebuit să lucreze într-un mediu radioactiv. La 11 iunie 1965 se naşte al treilea copil, Ileana, care va deveni profesoară de limba latină.
În 1967, cu sprijinul Patriarhului Iustinian, este angajat la Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă din Bucureşti, ca legător şi corector. La aceeaşi instituţie va lucra, ceva mai târziu, şi soţia sa, Laura, la contabilitate. În calitate de corector îşi găseşte menirea culturală în timp ce îi trec prin mână toate cărţile bisericeşti care se publică în acea perioadă: ceasloave, minee, Biblia, carţi de rugăciune. Ceva mai târziu va corecta şi proloagele diortosite de Părintele Benedict Ghius.
El nu se dovedeşte un simplu funcţionar, capabil să corecteze după normele D.O.O.M şi Dex, care oricum nu-i lipsesc de pe birou, ci le înfrumuseţează pe toate cu priceperea, talentul, cultura şi sensibilitatea sa aproape de poet.
Având acces la aceste cărţi care de nu se găseau uşor, Constantin Voicescu le duce, ca odinioară Badea Cârţan, la cei care aveau cea mai mare nevoie de ele, la mănăstirile din toată ţara, la Râmeţi unde era Părintele Dometie şi la „stupul de albine” conduse de Maica Ierusalima, la Sihastria, unde găsea prilej de sfat şi taină cu Părintele Cleopa, ori la Sihla, ori la Văratec, sau Agapia, până la Techirghiol, la Părintele Arsenie Papacioc. Dorul şi dragostea sa de Dumnezeu se manifesta în dorul şi dragostea sa de mănăstiri.
Iubirea sa nealterată pentru ţara şi neamul românesc răzbate şi din felul cum umblă şi ia la pas toate cărările, cum povesteşte copiilor săi, prietenilor săi, cu entuziasm despre componenţa rocilor ori despre vreo floare dintr-o specie pe cale de dispariţie… Cunoştinţele de geografie, de biologie, de istorie, cultura sa generală fac din el o enciclopedie ambulantă, pe care însă nu o etalează ostentativ, ci de care se foloseşte pentru a preamări lucrarea Lui Dumnezeu.
Între 1967 – 1969 urmează anii III şi IV ai Facultăţii de Teologie pe care fusese nevoit să o întrerupă cu ocazia ultimei arestări, cea din 1958. Este de imaginat că nu îi este uşor să se împartă între serviciu, familie şi facultate, reluată după zece ani cu aceeaşi seriozitate care îl caracterizează. Tot în 1967 se reînscrie la Institutul de Geografie – Istorie, dar nu i se permite să îşi dea licenţa. În 1969 îşi susţine teza de licenţă la Facultatea de Teologie, cu titlul „Cultele orientale în provinciile romane Moesia Superior şi Dacia”, vădind acelaşi profund interes şi acribie ştiinţifică specifice formaţiei sale de istoric.
La 11 februarie 1973 este hirotonit preot pe seama bisericii Radu – Voda, în prezenţa P.F. Iustinian, de către Episcopul (pe atunci) Antonie Plămădeală, coleg de facultate al preotesei Laura, vechi prieten de nădejde. La hirotonie mai ia parte şi duhovnicul familiei, Părintele Benedict Ghius, alt mare ziditor de suflete din acea perioadă cenuşie.
I se permite să slujească onorific la biserica „Bucur Ciobanul”, alături de Părintele Alexie Bârcă, de care îl leagă o prietenie şi o iubire filială neţărmurită. Este biserica de suflet a Părintelui Constantin, unde venea şi înainte cu întreaga sa familie şi cânta la strană cu toată priceperea şi dragostea.
În această perioadă, duhovnicul său este Părintele Benedict Ghius, de la al cărui izvor de înţelepciune, cultură şi delicateţe se adapă mereu, căutindu-l cu timp şi fără timp la chilia sa de la Mitropolie, apoi de la Cernica. Cei doi Părinţi, Alexie şi Benedict vor fi permanenţii sfătuitori şi îndrumători ai proaspătului preot. Fără îndoială îşi vor fi pus amprenta pe formaţia lui pastorală şi părinţi preacunoscuţi ca să îi mai descriem: la Techirghiol ţine sfat de taină cu Părintele Arsenie iar la Sihăstria cu Părintele Cleopa şi Părintele Marcu, deasemenea mult-pătimitor în cele trei regimuri politice: carlist, antonescian şi comunist.
Părintele Constantin aleargă neobosit, aşadar, între grijile familiei, pe care nu o neglijează nicidecum, slujba de la corectură, pe care nu o consideră niciodată o corvoadă şi Dumnezeu, căruia I se dăruieşte în mod necondiţionat.
La 1 octombrie 1976 primeşte parohia bisericii Sapienţei, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Cu dragostea sa de istoric, este fermecat de frumuseţea acestui paraclis care avea drept ctitori boieri precum Safta Brâncoveanu, familiile Lahovary, Slătineanu, de pictura lui Tăttărăscu şi, ulterior, a Olgăi Greceanu. Îşi dă seama că are în grijă o bijuterie de biserică pe care se străduise să o întreţină şi să o înfrumuseţeze deosebitul său predecesor, Părintele de vrednică pomenire Constantin Sârbu, alt preot care îl mărturisise pe Hristos şi pentru care suferise în temniţele şi lagărele comuniste.
De la acesta moşteneşte şi o „turmă” de enoriaşi care, în parte, se cam răzleţise după trecerea la Domnul a Părintelui. Aceştia, învăţaţi cu rigoarea şi puterea duhovnicească a Părintelui Sârbu, rămăseseră nemângâiaţi şi fără speranţa că le va veni un preot pe măsura părintelui lor. Dacă la început este primit cu neîncredere, chiar răceală de către o parte din ei, destul de repede le câştigă încrederea şi cu vorba şi cu fapta. Cu toţii constată că Părintele Voicescu este un om de acţiune, inteligent, deschis, vesel, corect, oricând atent la schimbările lor sufleteşti. Îi câştigă şi cu glasul, deosebit de cald, cu care cânta ca pentru Dumnezeu, nu pentru oameni. Dar îi câştigă şi cu fapta: de exemplu, în iarnă, plecat cu Icoana prin parohie, refuză politicos dar ferm să primească bani, spunându-le că dacă vor, totuşi, să dăruiască ceva, să aducă la biserică. În mod minunat, săptămânile următoare biserica a devenit aproape neîncăpătoare. Desigur, deja i se dusese vestea şi de foarte bun predicator.
În ceea ce priveşte predicile, forţa acestora este dată pe de o parte de sistematizarea schiţelor, care erau elaborate cu rigoare ştiinţifică încă din primul an de preoţie, apoi îmbunătăţite, sistematizate de la care nu se abate foarte mult (ştiind că un discurs, ca să fie convingător, trebuie să aibă o structură bine definită), pe de altă parte de tonalitatea, modulaţiile vocii, patosul deloc exagerat, fluenţa vorbirii, pauzele bine alese, o ştiinţă a retoricii bine stăpânită. Toate acestea la un loc, şi, de bună seamă, harul cu care este dăruit, fac din Părintele Voicescu un predicator atipic.
Îi câştigă pe toţi prin rigoare; nu admite nicio schimbare a tipicului, nu există liturghie care să nu fie precedată de vecernie şi utrenie; nu admite nepunctualitatea, dezordinea şi vorba în biserică. Deşi preot cu un venit modest, cu o familie destul de grea, nu cere taxe pentru botez şi cununie, cu atât mai puţin pentru înmormântare, spunându-le participanţilor că „Duhul Sfânt nu poate fi cumpărat” dar că, dacă doresc, îşi pot lăsa obolul în cutia special destinată ajutorării bisericii. Pe de altă parte, aceste ocazii devin pentru dânsul prilej de bucurie şi prilej „să-şi arunce nada de pescar de suflete”.
În aceeaşi perioadă, cu spiritul său de vrednic gospodar, se îngrijeşte să spele pictura şi să aducă două noi iconostase.
Cutremurul din 1977 este marea cumpănă pentru toţi, şi pentru Bucureşti, şi pentru biserica Sapienţei, destul de afectată, şi pentru Părintele Constantin. În anii următori, mobilizându-şi enoriaşii, reuşeşte să efectueze reparaţiile necesare bisericii.
Sub pretextul sistematizării, dar şi al daunelor suferite în urma cutremurului, întreg cartierul Uranus (şi nu numai) este dărâmat cu tot cu biserici. Aceasta trece ca un fier roşu prin inima Părintelui, dar nu se resemnează. Adeseori prietenii şi credincioşii îl aud rostind versurile lui Radu Gyr: „Nu dor nici luptele pierdute, nici rănile din piept nu dor, cum dor acele braţe slute, care să lupte nu mai vor”. Se angajează cu toată fiinţa sa în salvarea bisericilor: în calitate de preot, dar şi de istoric, neobosit, cu timp şi fără timp, aleargă la diferite foruri şi instanţe de decizie, la diferite cunoştinţe, „pile şi relaţii” la care, pentru sine, niciodată nu ar fi apelat, face nenumărate încercări, cereri, memorii să le salveze. Urmăreşte cu speranţă şi bucurie translarea, obţinută cu atâtea eforturi, a Bisericii Mihai-Vodă. Tulburarea sa este însă cu atât mai mare cu cât aude că într-unul din proiecte apare intenţia diabolică de a fi translatată exact pe locul Bisericii Sapienţei, desigur după demolarea acesteia.
Dar cu rugăciunile Părinţilor Constantin Sârbu şi Constantin Voicescu, a tuturor enoriaşilor, Maica Domnului nu a lăsat să se întâmple aşa ceva.
În vremea aceasta, inima părintelui este supusă unei mari dureri: preoteasa Laura se îmbolnăveşte de cancer. În ziua de 2 iulie 1988 se stinge în braţele fiicei sale, iar părintele, sfâşiat, alege să rămână la slujbă, în loc să alerge la spital, spunând: „Îi sunt mai de folos aici, în biserică, la slujbă…”. Alegerea este cutremurătoare, iar o dovadă de dragoste mai mare nici că îi putea aduce!
Sfârşitul anului 1989 aduce cu sine sfârşitul regimului Ceauşescu, aduce mari speranţe şi mari dezamăgiri. Lucid, cu un trecut anticomunist care îl marcase, părintele realizează repede că lucrurile nu s-au schimbat nicidecum peste noapte.
În 1990 participă aşadar, entuziast ca în tinereţe, la manifestaţiile din Piaţa Universităţii, oprite de mineriadă, reia nestingherit legăturile cu prietenii săi din închisori, devine membru fondator al Alianţei Civice, sfătuitor, mentor, chiar duhovnic al unor intelectuali precum Ana Blandiana, Romulus Rusan, Emil Constantinescu (viitorul preşedinte al României), Sorin Dumitrescu, Horia Bernea şi mulţi alţii.
Împreună cu doctorul Pavel Chirilă pune bazele Asociaţiei Christiana, este membru al Grupului de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii (în componenţa căruia intrau nume sonore), săvârşeşte slujba de sfinţire pentru primul congres al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, pe scurt este prezent în toate focarele de cultură şi spiritualitate românească.
În ziua de 21 iulie 1991 face prima slujbă de înmormântare şi cinstire a eroilor marturisitori anticomunişti de la Târgu-Ocna, urmată, an de an, de alte asemenea parastase şi sfinţiri de troiţe din celelalte închisori. Memorabilă pentru noi toţi, nu doar pentru bucureşteni, rămâne acea primă zi de Paşti din aprilie 1992, când participă la Slujba Învierii împreună cu Majestatea Sa Regele Mihai I.
După dărâmarea bisericilor din anii ’85, după primejdia prin care a trecut însăşi Biserica Sapienţei, după mineriade, vine marea mâhnire legată de dispariţia copilului de suflet al său, Spitalul Christiana, primul aşezământ medical de după ’89 fundamentat pe principiile creştine ale Sfântului Vasile, în care este îngrijit şi moare cu demnitate Petre Ţuţea. Fire optimistă, este convins că „duhul Christianei va supravieţui”. Şi într-adevăr, aceasta a renăscut înfloritoare, ca Pasărea Phoenix, din propria-i cenuşă.
Cu toate aceste tulburări, Biserica Sapienţei îşi păstrează atmosfera de pace. Slujbele se ţin cu aceeaşi regularitate, numărul enoriaşilor creşte, întărit de tot mai mulţi tineri care îl descoperă entuziaşti pe Dumnezeu. Pentru aceştia mai ales, părintele nutreşte o dragoste şi o bucurie infinită.
Pe 8 septembrie 1997 merge la Mislea pentru a săvârşi, ca în fiecare an, parastasul femeilor care, pentru motive politice, fuseseră închise acolo. La întoarcerea spre Bucureşti, pe drumul naţional 1, în localitatea Potigrafu, părintele este lovit mortal de o maşină. Acolo, în amintirea lui, foştii deţinuţi politici au ridicat o cruce.
Este plâns de toată ţara, mii de oameni îl însoţesc la Cernica, unde este aşezat în acelaşi loc cu soţia sa dragă, preoteasa Laura-Florentina. Alături va fi îngropată, peste câţiva ani, şi sora sa, Maria Voicescu. De atunci, Părintele este mai prezent ca niciodată, ne învaţă şi ne întăreşte, ne îndeamnă permanent să nu ne împuţinăm credinţa în Dumnezeu şi în neamul românesc.
Ileana Voicescu și Cezarina Condurache
Text publicat în cartea “Chipuri ale demnității românești”,
Editura Evdokimos, București, 2015