Trăim într-o epocă tulbure, de mari prefaceri şi mari rătăciri. Oriunde îţi roteşti ochii în lume, nu descoperi decât răsturnări, revoluţii şi războaie. S-a dus epoca fericită a secolului al XIX-lea, când predomina stabilitatea politică şi socială.
Criza e universală. Atacă toate naţiunile şi toate valorile ce le-am moştenit de la mileniile precedente. Totul e pus în discuţie, detronat şi azvârlit la lada de vechituri a istoriei. Noile generaţii par cuprinse de o frenezie a distrugerii, fără a se preocupa dacă ideile şi monumentele repudiate pot fi substituite cu opere demne să le ia locul.
Omenirea e împinsă într-o goană nebunească spre auto-distrugere. „E împinsă“, zic, pentru că în umbră acţionează anumite forţe care nu-i lasă bietului om niciun moment de răgaz, de reculegere şi de meditaţie. Comunismul nu poate birui altfel, decât nimicind orice urmă a trecutului, orice legătură a omului cu pământul în care s-a născut şi cu credinţa în care a fost crescut. Toată politica comunismului se rezumă în fond la această dezrădăcinare a individului din mediul lui natural de viaţă, pentru a-l depersonaliza şi transforma într-un număr, într-o fracţiune cantitativă, aparţinând unei omeniri care se comportă ca un robot.
Poporul român e şi el prins în roţile acestei maşini infernale de sfărâmare a individului, a naţiunilor şi a credinţelor. În ţară fraţii noştri gem cumplit sub cnutul cruntei tiranii, apărându-se cu înverşunare contra monstrului. În exil, un pumn de oameni ţin steagul libertăţii naţionale în pofida anilor care s-au scurs şi a permanentelor atacuri ale inamicului.
Exilul luptă şi nu se predă fără a dispune de nicio certitudine în Occident. Rând pe rând, toate acele state în care şi-au pus nădejdea românii liberi au trădat popoarele din răsărit. E astăzi clar dovedit că ceea ce se credea a fi spiritul viu al libertăţii, întrupat în marile democraţii occidentale, nu era decât o faţadă înşelătoare, îndărătul căreia conspirau aceleaşi figuri pe care le întâlnim şi la Moscova.
Ultimele evenimente –China, Formosa, Pakistan- au demonstrat şi celui mai slab de minte că Washington, Moscova şi Peking, lucrează de acord la subjugarea tuturor popoarelor, sub aripile unui guvern comunist mondial. Nixon e o păpuşă în mâinile conspiraţiei comuniste.
În mijlocul acestei prăbuşiri generale, ce va face poporul român, ce vor face pribegii care îl reprezintă peste hotare?
În prefaţa ediţiei de exil a cărţii lui Puiu Gârcineanu, „Din Lumea Legionară“, spuneam că mesianismul creştin ce-l atribuia poporului român, ca un fel de predestinare, e o viziune particulară a lui, că mesianismul e un punct de convergenţă al tuturor popoarelor, că Dumnezeu este ţelul final al oricărei istorii naţionale. Dar că în anumite împrejurări, un popor o poate lua înaintea altora, în ce priveşte ataşamentul faţă de ideea Divină. Toate popoarele sunt chemate spre Dumnezeu, dar ca şi indivizii, numai unele Îi urmează chemarea Lui.
În actualele împrejurări când renegările se ţin lanţ, când tot mai mulţi indivizi, state şi popoare pactizează cu Antihristul, glasul de dincolo de mormânt al lui Puiu Gârcineanu ne evocă momentul special ce-l trăieşte poporul românesc, ca avangardă a mărturisitorilor lui Christos. În haosul care ameninţă omenirea, în întunericul care se întinde peste tot pământul, misiunea poporului român este să ridice sus Crucea lui Christos, pentru a fi văzută de toate naţiunile. Trebuie să se ştie că, cu toate chinurile, cu toate milioanele de morţi, cu toate Aiudurile, cu toată acţiunea sistematică de descreştinare a noilor generaţii, poporul român a rămas credincios lui Christos şi i se închină Lui, dacă nu poate altfel, în murmurul unei rugăciuni. E garanţia izbăvirii lui şi a gloriei ce îi va încinge fruntea când va pieri acest veac de ucigaşi.
Pentru a-şi înţelege sublima misiune, poporul român dispune de călăuze sigure în tulburarea vremii de astăzi: ca doi luceferi străjuiesc la porţile eternităţii Ion Moţa şi Episcopul Suciu. Ion Moţa a venit în Spania, a luptat şi a murit, pentru că „se clătina catapeteasma creştină a lumii“; iar Episcopul Suciu şi-a prevăzut sfârşitul şi l-a încrustat în cuvinte nepieritoare:
„Bisericii Române Unite îi lipseşte încă frumuseţea martiriului şi a prigoanei, îi lipsesc încă rănile Mântuitorului. Numai prigoana ne va putea da sfinţi ş va putea arăta lumii ceea ce suntem: fii şi apostoli ai Bisericii adevărate.“
Nu rămâne altă cale deschisă poporului român, în groaznica etapă istorică ce o parcurge, decât să se alipească şi mai strâns de credinţa lui, urmând exemplul cutremurător al unui mânuitor al spadei în slujba lui Christos şi al unui păstor sufletesc care a preferat martiriul „socotelilor omeneşti şi compromisurilor“.
Dacă în ţară, sub uriaşa presiunea a aparatului de teroare, se multiplică dezertările de sub steagul lui Christos, în străinătate românii liberi trebuie să-şi afirme cu o energie mereu reînnoită nestrămutata lor credinţă în biruinţa Adevărului. A fi cu Christos, nu înseamnă a te duce duminica la biserică şi a pacta în ascuns cu inamicul. Aceasta se cheamă perfidie şi trădare. Nu poţi servi în acelaş timp la doi stăpâni. Nu poţi să mai invoci protecţia divină, când în acelaşi timp te îmbrăţişezi cu Antihristul. Căci a intra în serviciul lui, pentru a obţine nu ştiu ce beneficii, e o chestiune foarte gravă şi foarte periculoasă: involuntar devii complice la crimele lui, la sângele vărsat de el. Acest oficiu infam e incompatibil cu numele de creştin şi cu misiunea poporului românesc în lume, cu onoarea lui naţională. „Într-o luptă ca aceasta care se dă pe teren spiritual“, spune Episcopul Suciu, „când credinţa însăşi e atacată, atitudinea noastră, armele de luptă, mijloacele de rezistenţă şi apostolat trebuie să fie supranaturale.“ Supranaturale, adică ridicându-se peste toate calculele mărunte şi bazându-ne exclusiv pe filonul de spiritualitate din noi. În ceasuri ca acestea, când se hotărăşte soarta lumii, nu mai suntem nişte bieţi oameni, care ne târâm neputinţele de la o zi la alta, ci o miliţie a cerului, al cărei Conducător invizibil e însuşi Christos.
În ceasurile cumplite ce le trăieşte astăzi omenirea, în întunericul ce se întinde tot mai opac peste minţi şi suflete, fiţi tari, fraţi români din exil! Nu vă pierdeţi cumpătul şi nu vă întinaţi conştiinţa. Toate acestea trebuie să se întâmple, pentru ca slava celor ce vor rămâne credincioşi lui Christos să fie mai mare. Iar cei care din cine ştie ce întâmplări aţi căzut în cursa întinsă de inamic, retrageţi-vă cât mai e vreme, pentru a nu vă prinde sfârşitul în această stare de păcat mortal şi a cădea apoi în laţul grozavei dreptăţi Dumnezeieşti.
Să proclamăm acum ca şi în anul când creştinismul a ieşit triumfător din catacombe: In hoc signo vinces!
Horia Sima, Ţara şi exilul, an VIII, 1971-72