O veste mult aşteptată a bucurat inimile credincioşilor ortodocşi români: Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a făcut cunoscută pe data de 12 iulie 2024 o listă cuprinzând 16 preoţi, mărturisitori în perioada comunistă, care vor fi trecuţi în rândurile sfinţilor. Desigur, ea nu este şi nu poate fi exhaustivă în privinţa numelor, ci doar un început care va avea parte cu siguranţă şi de o continuare la momentul potrivit (pe ea nu se regăseşte de pildă niciun mirean). Ea este însă una reprezentativă în privinţa tipologiilor de sfinţi români ai secolului trecut.
Astfel, pe de-o parte vor fi canonizaţi sfinţi cuvioşi, părinţi de mănăstire cu o viaţă duhovnicească înaltă, trăitori într-un mediu ostil. Dintre cei care s-au afirmat cu demnitate în „libertatea” pe care le-o permitea, mai puţin sau mai mult, un regim totalitar anticreştin, vor fi canonizaţi: Paisie Olaru, Ilie Cleopa, Dometie Manolache, Serafim Popescu, Calistrat Bobu, Iraclie Flocea.
O altă categorie cuprinde alţi părinţi de aceeaşi factură, care au trecut însă şi prin închisorile comuniste, aceştia fiind canonizaţi sub titulatura de sfinţi cuvioşi mărturisitori: Sofian Boghiu şi Arsenie Boca.
Sub titulatura de sfinţi mărturisitori vor fi canonizaţi preoţi de mir supravieţuitori ai temniţelor comuniste: Dumitru Stăniloae, Ilie Lăcătuşu. În aceeaşi categorie s-ar încadra mai degrabă şi părintele Constantin Sârbu, deşi lista Sf. Sinod îl consideră, probabil pe motive întemeiate, ca făcând parte din următoarea.
Sub atributul de sfinţi mucenici, care s-au jertfit pentru Hristos în temniţele comuniste, vor fi canonizaţi: Liviu Galaction Munteanu, Gherasim Iscu, Visarion Toia, Ilarion Felea, Alexandru Baltaga, precum şi Constantin Sârbu, care a trecut însă la cele veşnice în anul 1975.
Tipologic, lista celor canonizaţi este aşadar completă. Ea cuprinde monahi şi preoţi de mir, teologi (Dumitru Stăniloae, Ilarion Felea, Liviu Galaction Munteanu), sfinţi la care un criteriu important al canonizării au fost sfintele lor moaşte (Ilie Lăcătuşu, Constantin Sârbu), cuvioşi, mărturisitori, mucenici, şi chiar şi sfinţi care au aparţinut Mişcării Legionare (Ilie Lăcătuşu, Ilarion Felea). Desigur, ea nu este şi nu poate fi completă, fiind numeroşi alţi sfinţi din toate aceste categorii care îşi aşteaptă trecerea în calendar la momentul potrivit. Am remarcat deja faptul că, deocamdată, Biserica a trecut în rândul sfinţilor doar membri ai clerului, nu şi mireni mărturisitori sau mucenici din perioada totalitarismului comunist. Aceştia vor urma şi ei, cu siguranţă.
Mă voi opri în cele ce urmează asupra unui aspect care pentru cei în temă nu poate fi decât un fapt firesc, pentru cei necunoscători în schimb piatră de poticnire, iar pentru cei de rea credinţă un tabu care ar fi fost, iată, încălcat: e vorba de sfinţii care au fost la viaţa lor legionari.
Deşi, pentru orice om de bună credinţă, acesta nu ar trebui să fie un criteriu esenţial în judecarea în sens pozitiv sau negativ a sfinţeniei cuiva, care depinde exclusiv de raportarea sa la Hristos şi la Adevărul Bisericii. Ceea ce merită însă subliniat este altceva: identitatea legionară nu poate fi considerată apriori un impediment pentru ca cineva să poată fi considerat sfânt, dacă din momentul acceptării pătimirilor pentru credinţă şi până la sfârşitul zilelor sale pământeşti viaţa sa în Hristos a fost una exemplară! S-a creat aşadar un precedent extrem de important: Biserica Ortodoxă nu consideră Mişcarea Legionară drept o „erezie”, pentru că altmineri nu ar fi putut canoniza sfinţi care nu s-au „lepădat” explicit de momentul legionar al vieţii lor. Ei au suferit însă în temniţele comuniste, au trecut printr-o experienţă care fireşte că i-a transformat lăuntric. Acolo părintele Felea a primit cununa muceniciei pentru Hristos, iar părintele Lăcătuşu, supravieţuind acestor suferinţe, şi-a dus crucea mai departe, dovada sfinţeniei sale venind de la harul lui Dumnezeu prin sfintele sale moaşte.
Desigur, nu putea să lipsească şi intervenţia unui advocatus diaboli, încarnat în cazul de faţă în persoana lui Alexandru Florian, preşedintele Institutului Elie Wiesel. O instanţă al cărei principal obiect de activitate este -dincolo de statutele oficiale- combaterea tuturor formelor de naţionalism românesc, legionar sau nelegionar. Una din strategiile pentru atingerea acestui scop este şi impunerea dogmatică a sentinţelor tribunalelor bolşevice şi condamnarea morală şi legală, de pe poziţii identice cu cele ale regimului totalitar comunist, a mărturisitorilor din temniţe cu statut de reper pentru români, dar inconvenabili pentru agenda antiromânească.
Astfel, la scurt timp după aprobarea listei celor 16 clerici propuşi spre canonizare, insitutul amintit mai devreme a emis un comunicat prin care „se ia act cu mâhnire” de decizia Sf. Sinod de a canoniza şi „clerici care au exprimat opinii antisemite sau au promovat curentul toxic legionar în anii 30 şi 40”. Referirea concretă e la trei preoţi de mir: llie Lăcătuşu, cel cu sfinte moaşte, Ilarion Felea, mucenic pentru Hristos în temniţa Aiudului şi marele teolog Dumitru Stăniloae care, deşi nelegionar spre deosebire de celalţi doi, este considerat a fi un ideolog al „extremei drepte”, precum şi parţial un apologet al legionarismului în momentul venirii acestuia la putere în toamna lui 1940. Făcând referire la o afirmaţie a PF Daniel, conform căreia sfinţii canonizaţi sunt un dreptar pentru credincioşi, comunicatul se încheie printr-o întrebare retorică: „ne întrebăm, deci, dacă ridicarea între sfinți a unor persoane care, pe parcursul vieții, au împărtășit, prin vorbă sau faptă, valorile fascismului este consonantă cu etica creștină?”
Primul impuls în faţa acestui demers ostil ar fi, desigur, cel al indignării. De unde până unde această ingerinţă incalificabilă în activitatea Bisericii, care se desfăşoară de fapt pe seama propriilor ei criterii şi reguli canonice? Ea activează teoretic într-o deplină autonomie, fără a fi nevoită să dea socoteală unor instanţe exterioare, care se consideră pe sine mai presus de orice altceva, deşi urmăresc de fapt nişte interese cât se poate de mundane şi de înguste. Asta cu atât mai mult, cu cât obiecţia vine din partea unor urmaşi ai bolşevicilor care au ajuns la putere în România după 1945, ei înşişi fiind înainte de 1989 ideologi ai unui sistem comunist care poate fi considerat drept toxic la pătrat. Ce calitate morală de a se exprima pe subiect poate avea cineva care nu a manifestat nicio delimitare, nici de aceşti înaintaşi care au susţinut un regim efectiv criminal, nici de propria implicare scriitoricească pe linie marxist-leninistă? Una care a fost la un nivel care a depăşit cu mult ceea ce li se reproşează de partea celalaltă celor recent trecuţi în rândurile sfinţilor, pătimitori în temniţele comuniste… Evident, niciuna. Aici asistăm doar la zvârcolirile celor deranjaţi de faptul sfinţeniei în sine, a celor care ţin partea „inchiziţiei” comuniste în detrimentul victimelor acesteia.
Pe de altă parte, poate e de fapt mai bine că astfel de obiecţii au fost exprimate, pentru că ele devin un prilej de clarificare. La acest atac previzibil, Sf. Sinod a răspuns calm şi elegant, cu argumente probabil pregătite dinainte. Astfel, sfinţenia este recunoaşterea oficială a modului în care aceşti oameni „şi-au schimbat viaţa”. Criteriile pentru această recunoaştere fiind „viața curată și sfântă; mărturisirea dreptei credințe până la sfârșitul vieții; aspru nevoitor, împodobit cu multe virtuți; dragostea și spiritul de jertfă manifestat față de cei aflați în nevoie; mărturisitor al lui Hristos în temnițele comuniste; a dobândit de la Dumnezeu darul facerii de minuni; s-a bucurat de o cinstire constantă din partea credincioșilor”.
După care comunicatul continuă prin a răspunde acuzaţiilor de genul celor venite acum printr-un argument universal valabil:
„Menționăm, de asemenea, că unii sfinți care sunt cinstiți în Biserica Ortodoxă au avut, în anumite momente ale vieții, atitudini și gesturi greu de înțeles sau contrare chiar învățăturii creștine, însă Biserica ia în considerare schimbarea vieții păcătosului și, mai ales, modul în care și-au încheiat viața, fără însă ca, prin această atitudine, să fie încurajate (sanctificate) anumite derapaje pe care respectivele persoane le-au avut în timpul vieții. Așa cum observăm din exemplele Sfântului Apostol Pavel, al Sfintei Maria Egipteanca sau chiar din cel al Sfântului Proroc și Împărat David, chiar și sfinții au avut unele căderi, de aceea trebuie să privim în special la cum și-au încheiat viața – adică la o înaltă măsură a desăvârșirii –, nu doar la greșelile sau păcatele săvârșite pe parcursul existenței lor pământești. De altfel, aceasta este și mărturia Sfintei Scripturi: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare-aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința” (Evrei 13, 7). Precizăm pe această cale și faptul că Biserica Ortodoxă Română se delimitează public de orice afiliere ideologică sau politică partinică, invitând totodată la dialog orice persoană interesată de studierea vieților persoanelor canonizate.”
Se pune însă întrebarea dacă sfinţii în cauză au manifestat de-a lungul întregii lor vieţi atitudini anticreştine sau derapaje morale concrete, dincolo de de simpatiile sau afilierea lor pe linie naţionalistă. Evident, în cadrul acestor curente găsim din plin şi o retorică virulentă, grosolană, cu ură manifestată ca o reciprocitate la ura extremiştilor celorlalţi faţă de neamul nostru. La cei puşi pe „lista neagră” de institutul în cauză nu găsim însă aşa ceva, ci doar o adeziune la curentul de mase naţionalist interbelic, legionar sau nelegionar, care a fost reprezentativ pentru tot poporul român. Atitudinile care le sunt reproşate acum erau în consonanţă perfectă cu stilul şi contextul acelei epoci.
Iar dacă ne uităm mai bine, dintre toţi cei trei preoţi contestaţi acum de unii, cel mai implicat pe linia naţionalismului creştin (de factură nelegionară, deşi reperele sunt de fapt aceleaşi) este tocmai Pr. Dumitru Stăniloae, care a fost într-adevăr un doctrinar al acestui curent. Biserica nu avea însă de ce să condamne scrierile celui mai mare teolog al său, pentru că acestea sunt în deplin acord cu dogma ortodoxă. Clarificările sale din presa interbelică au fost menite a formula tocmai cadrul în care un curent naţionalist poate fi compatibil cu principiile Bisericii. Pe linie doctrinară nu poate fi vorba prin urmare de niciun „derapaj”, iar simpatiile sau antipatiile cuiva pentru anumite persoane din epocă nu sunt un criteriu relevant pentru sau împotriva sfinţeniei cuiva.
E de remarcat faptul că mesajul Bisericii e unul atent la nuanţe şi capabil de discernământ, spre deosebire de adversarii ideologici pentru care termenul de „legionar” e doar o etichetă propagandistică generalizatoare, cu conotaţii exclusiv infamante. Citit cu atenţie, acest mesaj nu exclude defel posibilitatea sfinţeniei pentru legionari, indiferent de gradul lor de implicare. Esenţială rămâne trecerea accentului de pe lupta naţionalistă pe cea duhovnicească, următoare unei pocăinţe autentice de tip creştin, eventual manifestată prin sau culminând cu un botez al sângelui. Temniţele carliste, antonesciene sau comuniste au constituit pentru mulţi legionari un loc de purgatoriu, de transformare spirituală. Iar pentru depăşirea condiţiei lor anterioare nu era nevoie de nicio „delimitare” sau „lepădare”, ci pur şi simplu de aprofundare a credinţei creştine şi de renunţare la violenţa pe care uneori naţionalismul militant a acceptat-o ca ultimă soluţie. Căci, atunci când pe primul plan este pus Hristos şi nimic altceva, aceasta nu mai reprezintă o opţiune.
Considerând această clarificare venită din partea Bisericii drept un text cu caracter normativ, nu vedem niciun impediment pentru faptul că, atunci când va veni rândul canonizării unor laici, printre aceştia să se regăsească şi „Sfântul Închisorilor”, adică Valeriu Gafencu. Acesta a exprimat în termeni foarte limpezi modul în care el se raporta la trecutul său legionar: „Am intrat în închisoare ca legionar. Faţă de administraţie nu pot să mă dezic, să spun că nu mai sunt, pentru că eu ca legionar am fost condamnat. Dar spiritual vorbind, am trecut de pragul la care văd de obicei legionarii lucrurile. Nu înseamnă că mă desolidarizez, chiar dacă nu mai sunt interesat de politică, ci mai mult de viaţa spirituală. Dar fiecare cu măsura lui. Cred că Mişcarea Legionară trebuie să aibă, în primul rând, în mijlocul ei un nucleu, o comunitate spirituală de mare trăire care să iradieze trăirea creştină în ceilalţi.” [Mărturie dată de Ion Popescu, monahului Moise în aprilie 2005].
Ceea ce exprimă aici Valeriu Gafencu era o opinie împărtăşită practic la unison de legionari, anume că activitatea lor nu era doar una politică, ci una pe linie formativ-morală, fără pretenţia de a avea un caracter mântuitor de suflete sau de a se substitui Bisericii. [Pentru a preveni posibile neînţelegeri, trebuie specificat că termenul de „mântuire” la nivel colectiv, de pildă în sintagma „Catedrala Mântuirii Neamului”, e unul folosit în mod curent în România din a doua jumătate a secolului 19 şi prima jumătate a secolului 20 în sens de „izbăvire” sau „eliberare” a colectivităţii româneşti, iar nu în sensul soteriologiei creştine, care are loc la modul individual, deşi la judecata finală fiecare individ se va înfăţişa în cadrul neamului său.]
Cu siguranţă nu exista legionar care să nu fi ştiut pe dinafară celebrul text „La Icoană” scris de Ion Moţa în primul număr al „Pământului Strămoşesc” din 1 august 1927, imediat după înfiinţarea Legiunii: „Noi nu facem, şi n-am făcut o singură zi în viaţa noastră politică… Noi avem o religie, noi suntem robii unei credinţe. În focul ei ne consumăm, şi în întregime stăpaniţi de ea, o slujim pâna la ultima putere. Pentru noi nu există înfrângere şi dezarmare, căci forţa ale cărei unelte vrem noi să fim, e etern invincibilă. (…) Vrem să construim deci (şi cu ajutorul lui Dumnezeu vom construi) o celulă de stralucitoare lumină, care va acţiona, adică va lumina şi deci va mântui. Nu suntem creatori de lumină. Ea se află numai la Dumnezeu. Nu suntem făuritori ai mântuirii dorite, ci vrem să fim simple unelte ale acestei forţe salvatoare, pe care n-o căutam aşadar în altă parte decât în singurul loc unde se află: la Dumnezeu. Deci: la Icoană!”
Pe linia acestui text al lui Moţa sau a circulării Căpitanului în care acesta exprima raportarea legionarilor la Biserică – privind linia acesteia drept una superioară, cea cu adevărat normativă, abaterile regretabile de la aceasta fiind expresia inerentă a stării de păcătoşenie, recunoscută şi asumată – se poate spune aşadar că legionarii s-au considerat a fi nişte vestitori şi înaintemergători ai unei resurecţii creştine a neamului românesc, mai ales că Mişcarea Legionară s-a înfiinţat pe 24 iunie, zi simbolică, ea însemnând şi prăznuirea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul.
Concluzionând, de aproape un secol încoace, Biserica Ortodoxă nu a condamnat în principiu legionarismul ca eroare teologică sau erezie, pentru că nu avea de ce. Simpla apartenenţă la acest curent nu poate fi considerată în sine un obstacol în calea sfinţeniei cuiva care a mers pe acest drum până la capăt, ajungând la un moment dat la acea stare de desăvârşire care defineşte linia autentică a Bisericii. Obstacolul dintre cele două trepte nu poate fi decât starea de păcătoşenie inerentă firii umane căzute, dar care poate fi depăşită prin conştientizare şi pocăinţă autentică, aşa cum ne-au arătat-o şi aceşti primi sfinţi care au fost aprobaţi recent spre canonizare. Şi care cu siguranţă că nu vor fi ultimii. Ceea ce evlavia populară cinsteşte deja de multă vreme în persoanele părinţilor Justin Pârvu, Arsenie Papacioc sau a lui Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide şi a multor altora, îşi aşteaptă şi proclamarea oficială, despre care nu ne îndoim că va veni într-o bună zi…
