Unul din cei mai iubiţi sfinţi contemporani ai Bisericii Ortodoxe, este Sfântul Paisie Aghioritul, a cărui menire lăsată de Dumnezeu a fost să se aplece cu durere şi dragoste asupra problemelor lumii contemporane. Fiind născut acum un secol pe 25 iulie 1924 şi trecut la cele veşnice pe 12 iulie 1994, avem astfel prilejul unei evocări a unui sfânt care prin autoritatea sa harismatică a avut un impact covârşitor asupra conştiinţei ortodoxe din ultima parte a secolului trecut. El a intuit semnele vremurilor încă de la începuturi, de când societatea tehnologică începea să îşi desfăşoare potenţialul pe care acum ajungem să-l trăim din plin, cu numeroasele sale aspecte nocive pe plan spiritual.
Dar, pentru a ajunge să fie considerat o autoritate duhovnicească, un om iubit şi căutat la chilia sa din Sfântul Munte de mii şi mii de credincioşi, laici, clerici sau monahi, însetaţi de îndrumarea sa spirituală şi de harul pe care-l transmitea celor din jur, a fost nevoie de decenii întregi de practică a rugăciunii continue şi a unei asceze aspre, cu detalii aproape incredibile pentru noi cei de azi.
În termeni sumari, traseul vieţii sale monahale începe la Sfântul Munte, la mănăstirile Esfigmenu şi Filotheu (1950-1958), după care timp de câţiva ani se reîntoarce în „lume”, în ţinutul unde a copilărit, punând bazele refacerii mănăstirii Stomio (1958-1962). Odată ce lucrarea sa de aici s-a încheiat, noua etapă a traseului său duhovnicesc este o sihăstrie în pustia de pe Muntele Sinai, unde a dus o viaţă pustnicească şi a trăit stări de o altitudine comparabilă cu cele descrise în Pateric (1962-1964). Se reîntoarce în Sfântul Munte cu sănătatea şubrezită, fiind nevoit să treacă şi printr-o operaţie dificilă, executată la Tesalonic, prin care i s-a extirpat un plămân şi două coaste. Se stabileşte la început la Schitul Ivirului şi în pustia Katunakiei, pe coasta vestică a peninsulei athonite, iar din 1969 se mută la chilia Sfintei Cruci aparţinând de mănăstirea Stavronikita. La maturitatea sa duhovnicească, în urma a aproape două decenii de urcuş anevoios pe scara virtuţilor, dar presărat şi cu multe momente pline de har, ajunge pe una din cele mai înalte trepte ale vieţii spirituale şi la o mare profunzime şi putere a rugăciunii. În anii 70 începe să devină cunoscut şi din ce în ce mai căutat, la început de monahii începători din Sfântul Munte, dar apoi tot mai mult şi de oameni din lume. Apogeul acestei lucrări de îndrumare a sufletelor a Sfântului Paisie va avea loc odată cu mutarea sa în anul 1979 la chilia Panaguda, aparţinând de mănăstirea Cutlumuş, din partea centrală a Sfântului Munte, unde a trăit până aproape de sfârşitul zilelor sale pământeşti din 1994. Ultimele luni din viaţă le-a petrecut bolnav de cancer, într-un spital din Tesalonic, înfruntând boala necruţătoare cu bărbăţie şi credinţă neclintită. A trecut în veşnicie pe 12 iulie 1994 şi a fost înmormântat la mănăstirea de maici de la Suroti, lângă Tesalonic, ctitorită sub îndrumarea sa. Biserica Ortodoxă l-a trecut în rândurile sfinţilor în anul 2015.
Un portret duhovnicesc
Dacă esenţa sfinţeniei, care este unirea omului cu Dumnezeu, rămâne mereu aceeaşi, modul de a ajunge la ea, formele ei de manifestare şi lucrarea desfăşurată în lume pot fi diferite de la un sfânt la altul. Fiecare împlineşte o menire, lucrarea sa răspunde unor necesităţi, unui context palpabil sau unui destin care va lumina în cele din urmă în eternitate. Unul din discipolii săi athoniţi spunea că în Grădina Maicii Domnului au fost, sunt şi vor fi mereu sfinţi de mare anvergură duhovnicească, dar că Dumnezeu îi vădeşte doar pe aceia care sunt necesari pentru îndrumarea lumii din afară, prin cuvânt, lucrare sau exemplu de viaţă.
Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, practic contemporan cu Sfântul Paisie, dar care a avut un traseu foarte diferit (şi-a petrecut în Sfântul Munte doar primii ani de monahism şi a revenit numai spre sfârşitul vieţii), spunea despre el: „Harul pe care l-a primit părintele Paisie a avut mai mare valoare, pentru că l-a dobândit în urma strădaniilor sale, în timp ce mie mi l-a dăruit Dumnezeu de mic, ca să-i ajut pe oameni. Asemenea sfinţi, precum părintele Paisie, Dumnezeu îi trimite pe pământ odată la patru sute de ani.” Desigur, e o mărturisire plină de smerenie, virtute care l-a caracterizat tot timpul şi pe Sfântul Paisie, care nu s-a lăsat ispitit de faima şi de influenţa crescândă pe care le dobândise.
În biografia sa alcătuită de unul din ucenicii săi, Ieromonahul Isaac, citim următoarele:
AceI şuvoi de închinători care altădată mergea Ia „Sfânta Cruce” acum se îndrepta spre „Panaguda”. Şi fireşte, el creştea mereu. Împrejurimile „Panagudei”, care până atunci erau liniştite, acum erau pline de oameni de toate tagmele şi vârstele, ce urcau şi coborau pe cărarea ce străbătea livada Mănăstirii Kutlumuş. Mai ales în timpul amiezii, când venea autobuzul de la Dafni, agitaţia ajungea la culme, Cei mai mulţi dintre vizitatori se grăbeau ca să ajungă cât mai repede Ia Stareţ. „Pe aici se merge la Părintele Paisie?”, întrebau ei. „Stareţul este la Colibă?” „Aşteaptă mulţi acolo?” De dimineaţa până seara Stareţul primea oameni, îi servea cu obişnuita trataţie atonită şi jertfea muIt timp stând împreună cu ei şi ascultându-le problemele. Le uşura crucea, Iua asupră-şi durerea Ior, îi sfătuia, îi dojenea, îi vindeca şi chiar îi înveselea cu câte o glumă, fără să ţină seama că era nedormit, flămând, însetat, obosit, bolnav. Însă ceea ce îl durea mai mult era faptul că trebuia să-i întrerupă şi să-şi împuţineze rugăciunea Iui nerăspândită. Ardea cu totul de dorul isihiei şi al neîntreruptei comuniuni cu Dumnezeu, dar inima lui sensibilă şi plină de iubire nu-i îngăduia să Iase nemăngâiaţi pe cei „osteniţi şi împovăraţi”. Astfel a reuşit să îmbine cu discernământ şi în chip desăvârşit slujirea aproapelui cu viaţa isihastă. Harisma străvederii cu care cerceta dispoziţiile sufleteşti, dar şi gravitatea problemelor celor care veneau la el, — ştiute de cele mai multe ori chiar înainte de a i se destăinui —‚ precum şi câteva fapte dumnezeieşti erau criteriile comportării lui. (…) Dar cu toate că Stareţul îi primea pe toţi, lumea nu-l schimba, nu-l făcea lumesc, ci dimpotrivă el, cu harul lui Dumnezeu, îi schimba pe oameni. Şi aceasta nu numai pentru că se jertfea rugându-se pentru oameni, ci şi pentru că el însuşi sporea şi urca duhovniceşte „de la puterea făptuirii, Ia puterea contemplaţiei”,trăind astfel fapte dumnezeieşti. Datorită experienţei Iui isihaste ştia să valorifice timpul nopţii pentru rugăciune, precum şi cele câteva ore ale zilei în care rămânea singur, Atunci când era singur, ducea la Dumnezeu prin rugăciune cererile oamenilor, iar atunci când era cu oamenii, le vorbea despre Hristos. Dumnezeu şi oamenii îndureraţi deveniseră acum cele două axe în jurul cărora se rotea toată viaţa lui.
Spre deosebire de alţi sfinţi athoniţi, cu care împărtăşeşte aceeaşi viaţă mistică în Hristos, Sfântul Paisie a avut aşadar un contact neîntrerupt cu oamenii din lume, ajungând astfel să se pronunţe din perspectiva sa duhovnicească care îl caracteriza şi asupra problemelor din societatea contemporană.
În prima sa carte, „O noapte în pustia Sfântului Munte”, scrisă la mijlocul anilor 70 de cel care avea să devină ulterior mitropolitul Hierotheos Vlachos şi unul din cei mai mari teologi ortodocşi contemporani, e descrisă foarte potrivit această raportare a sfinţilor la problemele sociale. E aceeaşi atitudine pe care o regăsim de pildă chiar cu două decenii mai devreme la „sfinţii închisorilor” din România, Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide, care propune acelaşi traseu, cu aceeaşi ierarhie a priorităţilor: mai întâi desăvârşirea spirituală, viaţa mistică, din perspectiva căreia sunt apoi abordate problemele sociale ale lumii contemporane.
Iată în cele ce urmează fragmentul de dialog relevant din cartea lui Hierotheos Vlachos, scrisă la un moment în care faima monahului Paisie abia începea să se contureze, dar care se potriveşte ca o mănuşă şi în ceea ce priveşte lucrarea acestuia.
— Gheron, când oamenii aud despre astfel de gânduri, ei îşi exprimă îndoiala şi necredinţa. Există şi mulţi teologi şi chiar duhovnici care nu sunt de acord cu aceste idei. Ei pretind că aceste lucruri nu sunt pentru cei ce trăiesc în lume punându-se chiar împotriva Sfinţilor Părinţi. Îi împart pe Sfinţii Părinţi în „neptici şi sociali”, punându-i deasupra pe cei „sociali” pentru că învăţătura lor este mai „pe pământ”, în timp ce învăţătura Părinţilor neptici este – spun ei – pentru mănăstiri. Eu nu ştiu în ce măsură acele opinii sunt adevărate.
— Atingi un subiect însemnat, ce ridică multe probleme şi care de aceea, necesită mult timp. Nu pot să te ajut în alt fel decât oferindu-ţi nişte răspunsuri generale. Înainte de toate, nu este cu putinţă să împarţi Sfinţii Părinţi în neptici (sau mistici) şi sociali, ca şi cum ar fi două categorii complet separate, aşa cum nu este posibil să împarţi teologia în mistică şi non-mistică sau viaţa duhovnicească în monastică şi seculară spunând de pildă, că unele învăţături se aplică laicilor iar altele monahilor. Nu este posibil pentru că întreaga Teologie a Bisericii Ortodoxe este mistică şi toată viaţa duhovnicească este ascetică. Toţi Sfinţii Părinţi au acelaşi mod de a gândi, de a trăi şi de a învăţa. Toţi au ajuns la starea binecuvântată de purtători-de-Dumnezeu, avându-L pe Hristos înlăuntrul lor, devenind, în acest chip, ei înşişi Hristos, totodată având şi Sfântul Duh lucrător prin ei. Aşa, Părinţii neptici sunt întotdeauna şi sociali, iar cei aşa-numiţi sociali sunt neapărat neptici (mistici). Faptul că Părinţii sunt sociali se datorează faptului că sunt neptici. Aceia dintre ei care sunt angajaţi în probleme sociale sunt nu doar sociologi, sau psihologi, sau filosofi, sau pedagogi, ci teologi în toată puterea cuvântului. Întâi Îl trăiesc ei înşişi pe Dumnezeu şi apoi încearcă să-i ajute pe ceilalţi oameni să-L trăiască. Sociabilitatea lor, aşadar, este o dimensiune a teologiei, adică a vieţii în Hristos, care este viaţa în „Sfântul Duh” şi „în Biserică”. Într-adevăr Biserica este locul teologiei dreptslăvitoare, iar teologia este glasul Bisericii. Toţi Părinţii au ceva în comun: teologia Ortodoxă, gândirea ecleziastică, şi au trăit ori ca preoţi ori ca monahi. Este o mare greşeală, astfel, să-i împarţi în neptici şi sociali, deoarece această împărţire are multe consecinţe asupra vieţii duhovniceşti şi în cele din urmă poate deveni păcat împotriva Sfântului Duh.
— Nu crezi că sunt unii dintre Părinţi, ca Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Ioan Hrisostom care au vorbit mult despre problemele sociale şi astfel s-au apropiat mai mult de oameni?
— Cu siguranţă. Numai că, aşa cum am spus mai înainte, trebuiesc date câteva explicaţii. Întâi, faptul că au vorbit despre problemele sociale nu înseamnă că n-au trăit în rugăciune, în virtutea trezviei şi în lacrimi. Învăţătura lor despre problemele sociale n-ar trebui despărţită de viaţa lor lăuntrică. N-ar trebui să ciopârţim opera unui Sfânt Părinte, pentru că a fost interpretat separat ca sociolog sau filosof. Deoarece este mare diferenţa între un sociolog şi un teolog. Punctul de pornire, metodele şi felul lor de a vorbi despre oameni sunt total diferite. În al doilea rând, dacă unii Părinţi au vorbit mai mult despre probleme sociale, au făcut-o pentru că au fost învăţaţi de Dumnezeu să vorbească în acest chip unui anume om dintr-un anume loc. Să nu uităm că cuvântul profetului, al apostolului şi al sfântului este rostit potrivit maturităţii şi a măsurii duhovniceşti a oamenilor cărora le este adresat. Iar dacă cuvântul pare că nu şi-a atins scopul, aceasta nu este din pricina Părintelui ci se datorează neputinţei oamenilor de a cuprinde ceva atât de înalt. Nu Părintele este cel ce nu ştie, ci turma este cea incapabilă să înţeleagă. Ca să nu mai spunem că în multe scrieri cu conţinut social ale Sfinţilor Părinţi, regăsim limpede spiritul isihast.
Harismele cu care Sfântul Paisie a fost binecuvântat de Dumnezeu au fost nenumărate: harisma vindecărilor, alungarea demonilor, proorocia, clarviziunea sau înaintevederea. Gândul ne duce aici la o nouă paralelă cu sfinţii românilor, aici fiind vorba de cel care în anul 2025 va fi trecut în calendar sub numele de Sfântul Arsenie de la Prislop. În timpul vieţii sale, şi părintele Arsenie Boca a fost un om căutat de mii şi mii de credincioşi şi care a dat şi el dovadă de asemenea harisme, fiind cunoscută şi deplasarea în duh, la distanţă, din temniţa comunistă la înmormântarea mamei sale.
O minune similară e povestită şi pe seama Sfântului Paisie de unul din discipolii săi, monahul Atanasie Simonopetritul. Acesta relatează experienţa pe care a avut-o într-un interviu a cărui înregistrare e disponibilă pe youtube:
Acest fapt nu vi l-aş fi spus, dar îl voi spune, aşa, spre slava lui Dumnezeu şi spre cinstirea părintelui Paisie. Era fie în ajunul Sfântului Andrei, fie după Sfântul Andrei. Era seară şi eram toţi la Kostamonitu. Pe atunci mersesem cu părinţii de aici şi am ajutat mănăstirea pentru patru ani, fiindcă erau bătrâni. Îmi terminasem canonul, am stins lumânarea şi stăteam într-un colţ, şi spuneam rugăciunea inimii în întuneric. Deodată am simţit că se deschide poarta. Privesc şi cred că este bătrânul Modest, un bătrânel vesel pe care-l aveam alături de mine. Dar văd în faţa mea pe părintele Paisie. M-am pierdut. Mi-am făcut semnul Sfintei Cruci, crezând că ar fi vreo halucinaţie sau vreo prezenţă demonică, pentru că părintele Paisie cum să se afle aici, de vreme ce nu era în mănăstire. De la mănăstirea Kostamonitu până la casa părintelui Paisie este drum lung de parcurs, cu mersul aghioritic trei ore, să zicem. Pe de altă parte, de acolo, nu era posibil să vină părintele Paisie în mijlocul nopţii. M-am pierdut. Mi-am făcut semnul Sfintei Cruci, dar nimic. Nu pleca din faţa mea. Preasfântă Fecioară! – zic. Spune el: hei, suflete binecuvântat! M-am sculat, m-a prins de mână, după cum obişnuia, cu mâna stângă, aşa cum v-am spus şi adineauri. Şi-a pus mâna pe spatele meu, iar eu eram pierdut. Zice: Ce mă priveşti ca un prost? Să ştii, spune, suflete binecuvântat, că Grădina Maicii Domnului a înflorit şi va rodi. Vor ieşi, zice, şi mari stareţi, şi mari asceţi, şi maril pustnici. De aceea, voi, călugării cei tineri, să deveniţi cărămizi arse, pentru că acum, când veniţi aici, sunteţi nearse. Să vă ardeţi în ispite, astfel încât în spatele vostru să fie duşi sau să duceţi pe oamenii care vor veni, an de an, mult mai îndureraţi. Şi a dispărut. Eu m-am pierdut. Acum, ce să fac? Preasfântă Fecioară, zic, acolo, nu am dormit toată noaptea. Am avut o mare nelinişte. Cui să mă adresez? Cui să-i spui ceea ce mi s-a întâmplat? M-am reţinut. Şi în ziua următoare mi-au telefonat de la Stavronikita ca să merg să cânt la hramul Sfântului Nicolae. După ce am terminat cu sărbătoarea Sfântului Sava, am luat măgarul şi am mers la Stavronikita. Numai ce am intrat în mănăstire, vă aduceţi aminte, cum este turnul înalt, exact în faţă este o bancă. Văd aşadar, pe părintele Paisie, stând cu picioarele încrucişate, şi cu mâna îmbrăţişa un domn, acolo … care avea o anumită problemă. L-a lăsat acolo şi, îndată ce am intrat înăuntru cu măgarul, a venit direct la mine şi îmi face o metanie mare. Eu eram pierdut… Atunci îmi prinde picioarele şi se ridică. Zic: părinte, ce sunt astea pe care le faci? Şi îmi prinde iarăşi mâna cu mâna stângă, îşi pune mâna dreaptă pe spatele meu, şi îmi zice din nou aceleaşi cuvinte: Ce mă priveşti ca un prost? Adică cele care mi-le spusese la Kostamonitu, cu cinci-şase zile mai înainte, mi le-a zis iarăşi… Eu nici nu vedeam. Zic: Părinte, ce este acest lucru? Nu întreba! Haide, priveghere bună! Nu sunt necesare multe explicaţii. Şi asta a fost.
O altă paralelă cu părintele Arsenie Boca, care şi-a pictat ziua trecerii la cele veşnice, Sf. Ştefan cel Nou, pe peretele altarului bisericii de la Drăgănescu, şi Sfântul Paisie a avut o vedenie legată de plecarea sa din această lume. E vorba de Sfânta Muceniţă Eufimia, a cărei vizită în duh a primit-o la chilia Sfânta Cruce în anul 1974. De sărbătoarea acesteia după calendarul nou, 11 iulie 1994, Sfântul Paisie a primit ultima împărtăşanie pe patul de spital, el trecând la Domnul în noaptea următoare, pe 12 iulie. După vechiul calendar, ţinut şi la Muntele Athos, această dată corespunde cu 29 iunie, praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.
Semnele vremurilor
Cu peste 35 de ani în urmă, la sfârşitul anilor 80, Sfântul Paisie trăgea un semnal de alarmă în privinţa unor evoluţii tehnologice pe care le considera drept o prefigurare, un prim pas spre introducerea pecetei apocaliptice. Tema este astăzi la fel de actuală, cu atât mai mult cu cât tehnologia a evoluat în direcţia pe care el a anticipat-o. La acea vreme făceau mare vâlvă acele coduri cu bare amplasate pe toate produsele cumpărate, care permiteau scanarea lor la casele de marcat. Problema cu acest tip de coduri era aceea, că anumiţi „băieţi deştepţi”, reprezentanţi ai elitelor anonime care domină finanţele mondiale, au decis să pună drept „bare de control” trei linii duble, pe toate produsele, acea linie codificând cifra 6 în limbajul acestor linii de bare. S-au iscat pe tema asta discuţii interminabile, dar trebuie avut în vedere întregul context. La acea vreme în Grecia se preconiza introducerea unui card universal. Aşadar nu doar un buletin cu cip, ci un card „all-in-one” care să cuprindă toate datele legate de persoana respectivă: act de identitate, card bancar, card de asigurări medicale, permis de conducere, etc, un card care să conţină tot istoricul tranzacţiilor, bolilor, vaccinărilor, infracţiunilor, etc, legate de acea persoană. Într-un cuvânt: o dictatură tehnologică totală, spre care ne îndreptăm de fapt şi în zilele noastre. Acum se vorbeşte mai mult de coduri QR care să stea la baza unor astfel de carduri, acel controversat cod cu bare fiind mai degrabă depăşit, un accesoriu care-şi găseşte aplicarea mai mult în comerţ. Aceasta a fost evoluţia pe care a anticipat-o Sfântul Paisie şi pe care a combătut-o cu toată energia. Iată cum explica el această atitudine:
În vechime, dacă un om evlavios se ocupa cu starea din lume, trebuia să nu fie sănătos, să fie închis în turn, astăzi, însă, dimpotrivă, dacă un om evlavios nu se interesează şi nu se îndurerează pentru starea care domneşte în lume, este de închis în turn. (…) Acum avem luptă, un război duhovnicesc, trebuie să fim în prima linie. Câţi masoni există, câţi satanişti, şi atâţia alţii! Câţi demonizaţi, câţi anarhişti, câţi înşelaţi vin să pecetluiască înşelăciunea lor! (…) Nu vă spun acestea ca să vă înfricoşaţi, ci să ştiţi unde ne aflăm, să fiţi cu Hristos, să trăiţi potrivit cu poruncile Lui şi să vă rugaţi, ca să aveţi puteri dumnezeieşti şi să puteţi înfrunta greutăţile. Lăsaţi patimile, ca să vină harul dumnezeiesc. Ceea ce va ajuta foarte mult este să intre înlăuntrul vostru neliniştea cea bună: unde ne aflăm, ce ne va aştepta, ca să luăm măsurile necesare şi să ne pregătim. (…) Situaţia de azi poate fi înfruntată numai duhovniceşte, iar nu lumeşte. (…) Omul duhovnicesc este în întregime durere. Îl doare pentru o situaţie, pentru oameni, dar este răsplătit cu mângâiere dumnezeiască pentru durerea aceasta… Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim sau să scriem ortodox. A gândi ortodox este uşor, însă a trăi ortodox cere osteneală. Un om duhovnicesc, când este mişcat de mânie ca să se apere pe sine într-o problemă personală, suferă de pur egoism, este sub lucrarea diavolului… Nu se potriveşte să te cerţi pentru tine. Altceva e să reacţionezi ca să aperi subiecte duhovniceşti seriose, subiecte legate de credinţa noastră, de Ortodoxie. Aceasta este datoria ta!
Trebuie aşadar înţeles faptul că Sfântul Paisie a avut o abordare exclusiv duhovnicească asupra acestor probleme ale semnelor vremurilor din urmă, încercând să deschidă ochii creştinilor să realizeze ce se întâmplă în lumea de azi, dar îndemnându-i în primul rând la o viaţă duhovnicească adevărată. Dincolo de asta, el descrie mersul lumii spre cele relatate în Apocalipsă în termenii următori:
A venit lepădarea şi rămâne ca acum să vină fiul pierzării (antihrist). Totul va deveni un spital
de nebuni… Numai că evenimentele se vor derula cu repeziciune. Ecumenism, piaţă comună, un (n.n. singur) stat mare, o religie după măsurile lor. Acesta este planul diavolilor. Sioniştii (jidanii, masonii, Uniunea Europeană şi America) pregătesc pe cineva să fie Mesia…Va fi într-un fel ca un diavol întrupat, care se va prezenta poporului israelian ca Mesia şi va înşela lumea. Vin ani grei. Vom avea încercări mari. Creştinii vor avea mare prigoană. Şi uită-te, oamenii nici nu înţeleg că trăim vremuri apocaliptice, că pecetluirea înaintează (prin actele cu cip sau cu cod de bare, prin implantul cu cip sau însemnarea codului de bare la om). Trăiesc că şi cum nu s-ar întâmpla nimic.
(…)
-Părinte, sioniştii cred cele despre Antihrist? (…) Părinte, peste cât timp se vor petrece aceste evenimente?
-Întârzie din pricina ta şi a mea, ca să dobândim o stare duhovnicească bună. Dumnezeu încă mai rabdă, pentru că de se vor întâmpla acum ne vom pierde amândoi. Nu se spune nicăieri în învăţătura lui Hristos despre un anumit timp (Mt. 24:36; Mc. 13:32; Fapte 1:7; I Tes. 5:1;) însă Scriptura spune că semnele vremurilor vor înştiinţa despre venirea lor (Mt.24:29; Mc.13:24; Lc.21:25). Să fim întotdeauna gata şi le vom vedea atunci când se va apropia timpul.
(…)
Pentru evrei numărul 666 este simbolul economiei. Evreii, precum se arată în Vechiul Testament, au pus impozit concret neamurilor pe care le-au supus în diferite războaie. Impozitul anual era de 666 talanţi de aur (3 Regi 10:14 şi 2 Par. 9:13). Acum, ca să supună toată lumea, pun iarăşi acest număr de impozit vechi, care se leagă de trecutul lor slăvit. De aceea nu vor să-l înlocuiască cu alt număr. Adică 666 este simbolul lui mamona. L-au luat de la greutatea aurului – nu ştiau aceasta ce o spune Sfântul Ioan în Apocalipsă – dar nu încetează să fie mamona. Evanghelia însă spune: „sau Hristos sau mamona”. „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona” (Mt. 6:24).
-Părinte, ce legătură are acest buletin de identitate cu pecetluirea?
-Buletinul de identitate nu este pecetea; este introducerea pecetluirii.
Pe unii îi interesează subiectul buletinelor de identitate, alţii îl exploatează şi creează probleme. Biserica trebuie să ia o poziţie corectă. Să vorbească; să explice credincioşilor ca să înţeleagă că de vor lua buletinul de identitate, asta va constitui o cădere. În acelaşi timp să ceară de la stat ca noul buletin cel puţin să nu fie obligatoriu. Dacă Biserica ia o poziţie serioasă, se va respecta libertatea credincioşilor, aşa încât cel ce vrea îşi va lua noul buletin, iar cel ce nu vrea, să-l păstreze pe cel vechi; atunci vor plăti numai câteva nuci tari, pentru că ceilalţi le vor sta împotrivă. Cei ce vor voi să se folosească (lumeşte) vor avea noul buletin, iar ceilalţi, sărmanii, cei credincioşi, vor avea buletinul vechi şi-i vor chinui. Acum, fiindcă ministrul a făgăduit să nu pună 666 în buletinele de identitate, nici la vedere, nici nevăzut, şi asta e ceva. Vom avea răbdare şi se va vedea ce va fi şi numai faptul că spun că nu îl pun pe 666 este ceva. Se leapădă şi ei înşişi. Să vedem în cele din urmă ce vor pune. Până să circule noile buletine de identitate, poate veni urgia lui Dumnezeu. După aceea, nu înseamnă că în 24 de ore toţi vor trebui să-şi scoată buletine noi. Să iasă primele; se vor examina, să iasă ministrul mincinos, şi atunci lupta va fi dreaptă. Dacă acum continuăm protestele, aceia vor spune: „Iată, aceştia pricinuiesc tulburare. Deşi nu s-a pus problema, ei strigă şi protestează”. Câinele, dacă e păzitor bun, latră atunci când vine hoţul. Când pleacă, tace. Dacă însă continuă să latre, atunci nu e păzitor bun.
Chiar dacă viziunea Sfântului Paisie este aceea că trăim vremuri apocaliptice, el prooroceşte că această stare de lucruri va fi una temporară. Ea nu va echivala cu „sfârşitul lumii” şi cu a doua Venire a Mântuitorului la finalul ei, căci Sfântul Paisie anticipează că mai întâi va avea loc o intervenţie a lui Hristos în istorie, prin care se va curma această stare de lucruri.
Va fi o vijelie, o mică ocupaţie a lui Satana – Antihrist. După aceea va mânca o palmă de la Hristos, se vor cutremura toate neamurile şi va veni pacea în lume pentru mulţi ani. De această dată Hristos va da o ocazie ca să se mântuiască făptura Sa. Hristos îşi va lăsa făptura Sa? Se va arăta la punctul culminant, când oamenii nu ar mai putea ieşi singuri, ca să-i mântuiască din mâinile lui Antihrist. Oamenii se vor întoarce la Hristos şi va veni în toată lumea o linişte duhovnicească pentru mulţi ani. Unii leagă a Doua Venire de această intervenţie a lui Hristos. Eu nu pot spune asta. Gândul îmi spune că nu va fi a Doua Venire, când va veni ca Judecător, ci o intervenţie a lui Hristos, pentru că sunt atâtea fapte care nu s-au petrecut încă. Va interveni Hristos, va da o brâncă acestui întreg sistem, va pedepsi tot răul şi în cele din urmă îl va transforma în bine. Drumurile se vor umple de locuri de închinare. Autobuzele vor avea icoane pe dinafară. Toţi oamenii vor crede. Te vor trage să le vorbeşti despre Hristos. Aşa se va propovădui Evanghelia la toată lumea. Şi atunci Hristos va veni ca Judecător să judece lumea. Altceva este Judecata, altceva o intervenţie a lui Hristos, ca să ajute făptura Sa.
Aşadar ceea ce ne transmite aici Sfântul Paisie Aghioritul, într-un capitol mic, foarte mic al propovăduirii sale, dacă e să îl comparăm cu întreaga întindere a lucrării sale, care este una eminamente duhovnicească, este un mesaj plin de credinţă şi speranţă, care se adaugă dragostei cu care el i-a învăluit în permanenţă pe semenii care i-au cerut sfatul şi ajutorul.