Părintele Ilarion Argatu, unul dintre duhovnicii semnificativi ai Ortodoxiei românești, a punctat în mod decisiv spațiul românesc printr-o viață sfântă și printr-o dăruire fără margini față de semenul său, un model de trăire creștină în slujba lui Hristos.
Prezența Părintelui Ilarion Argatu1 în Ecclesia reprezenta o garanție că asumarea plenară a credinței era o condiție sine qua non a ancorării ființei pe verticala dumnezeirii, în sensul raportării la Predanie ca singura unitate de măsură a dezvoltării firești. Atitudinea curajoasă a Părintelui Ilarion Argatu intră în vizorul autorităților comuniste proaspăt instalate în România, după 23 august 1944, nerămânând nesancționată.
În plus, Părintele Argatu devenea incomod pentru regimul comunist întrucât dorea să ridice o biserică; oficialitățile bolșevice i-au interzis Părintelui să mai primească lume la casa sa, impunându-i-se să scurteze slujba astfel încât duminica dimineața, la ora 9, aceasta să fie terminată. De asemenea, Părintele Ilarion Argatu era obligat să se prezinte la ședințele de partid, organizate special la primărie și să îndemne lumea să meargă la câmp. Refuzând categoric și sistematic să facă toate acestea, Părintele Argatu este considerat dușman al poporului, lucru care declanșează începerea procedurilor pentru arestarea sa, având drept cap de acuzare instigare la ordinea publică. În acest sens, Securitatea silește 39 de persoane pentru a dea declarații din care să rezulte că Parintele Argatu este instigator la ordinea publică.
La 18 iulie 1948, o armată de milițieni merg la Biserica din Boroaia și la casa Părintelui pentru a-l aresta. Părintele Ilarion Argatu, aflat la casa unei bătrâne pentru a o împărtăși și informat că este așteptat de o trupă de miliție, reușește să fugă. Se ascunde în Valea Glodului, la casa părintească, într-un butoi, trăind ani de zile fără sobă, fără pat și fără să vadă lumina zilei, ghemuit pe jumătate de metru. Se pusese o recompensă de 300,000 lei pe capul Părintelui Argatu.
După 5 ani, s-a emis un al doilea mandat, având drept acuzație organizare de complot contra statului, fiind condamnat la închisoare pe viață. S-a adăpostit timp de 4 ani într-o șură, hrănindu-se cu grăunțe și bând apă de ploaie direct de la streașină. Părintele Argatu a reușit să stea 16 ani ascuns în podurile caselor, în hambare, în lanuri de porumb, chiar și sub podeaua casei din Boroaia, copiii săi neștiind acest lucru.
În timpul deselor percheziții ale Securității, se produc o serie de minuni, Părintele nefiind văzut de către autorități, deși se afla acolo, ca prezență fizică. Aici, intervine minunea lui Dumnezeu, Părintele Argatu fiind de atâtea ori ocrotit de Pronia divină.
În 1964, a fost grațiat, ca urmare a decretului de amnistiere a deținuților politici. La 13 februarie 1965, Părintele Argatu este descoperit de Securitate ca urmare a denunțului unei vecine care a informat autoritățile comuniste că Părintele se ascunde acasă și iese la aer, după miezul nopții. Interogat de miliția de la Suceava, Părintele Argatu este pus în libertate.
I s-a dat din nou parohia din Boroaia, reîncepând construcția bisericii din Boroaia. Cu binecuvântarea mitropolitului Iustin Moisescu, Părintele Ilarion Argatu a pus prima cărămidă a bisericii la 22 iunie 1969, zidirea sfântului lăcaș durând până la 2 mai 1970. Lucrarea a fost terminată de fiul său, părintele Alexandru Argatu – Părintele Argatu se călugărise între timp –, Biserica din Boroaia fiind sfințită în 1977.
Din colecta publică, Părintele Ilarion Argatu a ridicat o biserică în satul natal și a dăruit Comunității românești din Israel un teren la Ierihon, unde a fost clădit un lăcaș de cult ortodox, cu hramul „Nașterea Domnului”, în care să fie adunate toate măicuțele românce din Israel – în număr de aproximativ 70.
Duhovnicia Părintelui Ilarion Argatu viza restaurarea omului în matricea sa originară, prin readucerea la învățătura lui Hristos și la rânduiala Bisericii, oferindu-i un rost esențial în planul icononomiei. Sfaturile Părintelui erau un adevărat balsam pentru sufletele credincioșilor, doritori de mântuire și de urmare a dreptei credințe: „Să nu cedați în fața nimănui, vorbind despre Dumnezeu, poți să aduni lume în jurul tău, sau să vorbești mulțimii și să te trezești vorbind de unul singur, numai să nu cedați în fața nimănui”2.
Cultivarea virtuților creștine este un antidot durabil împotriva păcatului mândriei, „una din căile prin care diavolul intră în om și-l duce la păcatul deznădejdii pentru a-l pierde. Deznădejdea este cea mai periculoasă ispită care o aduce diavolul pentru a-l pierde pe om. Dacă reușește să-l aducă pe om în pragul disperării, așa de mult îi întunecă mintea încât omul nu mai vede nicio scăpare din situația în care se află. Cu deznădejdea îl câștigă pe om definitiv. La capătul ei nu există decât moartea. De aceea deznădejdea este păcat de moarte. Pentru a-l aduce pe om la deznădejde se folosește de păcat și de mândrie. Pentru a-l tăvăli pe om în noroiul păcatului, în timpul ispitei îi prezintă păcatul foarte mic și neînsemnat, după săvârșirea păcatului îi prezintă păcatul în cele mai mari dimensiuni și în cea mai urâtă formă încât nici iertare nu va avea pentru un asemenea păcat. Așa a pățit Iuda”3.
Conștiința păcatului presupune o asumare a condiției de creștin, având un discernământ și o trezvie în virtutea cărora firea omenească se raportează la un firesc al rânduielii, al ordinii lăsate de Dumnezeu în planul creației: „Femeia care intră în biserică îmbrăcată în pantaloni, este sminteală pentru bărbații care ascultă Sfânta Liturghie, ca și cum ar intra dezbrăcată. Prin pantaloni toate formele corpului se văd și trezește imaginația desfrânată a bărbaților, pe când dacă ar intra îmbrăcată cu o rochie, se acoperă. Este urâciune înaintea lui Dumnezeu, ca bărbatul să poarte haine femeiești și femeia să îmbrace pe cele bărbătești. Și diavolul râde de aceste femei și face scamatorii în spatele lor”4.
Mărturisirea credinței se realizează printr-o atitudine de curaj, în contrapunct cu frica paralizantă care desfigurează chipul omului, readucându-l la stadiul biologic, coborându-l din starea duhovnicească: „Diavolul intră în om și prin frică. Trei căi sunt prin care diavolul intră în om foarte ușor: prin frică, prin mândrie și prin necredință”.
Tămăduirea tuturor bolnavilor, a suferinzilor și a celor neajutorați a fost una dintre calitățile Părintelui Ilarion Argatu, pentru care s-a rugat la hirotonie astfel încât „unul din darurile pe care să îl primească să fie și acela de a izbăvi pe oameni prin muncirea și chinuirea diavolilor”. Această harismă a tămăduirii care i-a fost dată de Dumnezeu a readus mulți oameni pe calea dreptei credințe, printr-o schimbare profundă a vieții, de la păcat la virtute, de la întuneric la lumină.
Părintele Ilarion Argatu a fost un duhovnic ales, căutat de foarte mulți oameni, nu numai pentru harisma vindecării, ci și pentru toate celelalte daruri ale credinței pe care le revărsa cu multă dragoste.
Sfințenia Părintelui Ilarion Argatu a devenit o evidență în mai 2006, când împlinindu-se 7 ani de la trecerea Părintelui la Domnul și dezgropându-se mormântul, i s-a descoperit trupul neputrezit. La scurt timp de la deshumare, la Biserica din Boroaia au sosit zeci de preoți în frunte cu arhiepiscopul Pimen al Sucevei și Rădăuților. Sute de credincioși au venit de pe tot cuprinsul țării pentru a se închina la racla cu sfintele moaște așezate în biserică.
Din păcate, anunțata canonizare din 2025 nu va include numele părintelui Ilarion Argatu, un părinte care a avut mult de suferit din cauza comunismului și a urmăririi permanente a Securității. Ceea ce putem constata încă cu amărăciune este că Sinodul Bisericii Ortodoxe Române nu are curajul de a canoniza pe toți Sfinții și Martirii din secolul XX, întrucât Biserica lui Hristos este apărată de sângele tuturor acestor Sfinți martiri, mucenici și mărturisitori, și nu de colaborarea diavolească cu bolșevicii, securiștii, turnătorii și masonii care doresc instituirea domniei necuratului. În loc de a lua parte la Sinoade tâlhărești precum cel de la Creta, ierarhia BOR ar trebui să canonizeze în bloc pe toți acești Sfinți – așa cum foarte frumos le răspundea Pr. Ioan Iovan sinodalilor în memoriul său din 1955, Și diavolul fură sufletele tot în bloc! – spre slava lui Dumnezeu și spre dăinuirea neamului românesc.
1 S-a născut la 2 august 1913, în satul Valea Glodului din comuna Vulturești, județul Suceava, într-o familie numeroasă cu 9 copii, primind la botez numele de Ioan. Tatăl său, Alexandru, primar timp de 16 ani în Valea Glodului, s-a călugărit la Mânăstirea Neamț – după ce a rămas văduv –, loc unde se odihnește astăzi. Ioan Argatu a urmat școala cu 5 clase din Valea Glodului, apoi, la îndemnul unchiului său, Epifanie Crăciun, starețul Mănăstirii Cocoș din Dobrogea, a mers la Seminarul Teologic cu 8 clase din Dorohoi, după care a urmat și absolvit Facultatea de Teologie din Cernăuți. În paralel cu studiile teologice, a urmat cursurile Școlii Militare din Bacău, obținând gradul de sublocotenent. După absolvirea Facultății de Teologie și a școlii militare, s-a înrolat în armată, fiind trimis ofițer în cadrul unității de grăniceri de la Careii Mari, la granița cu Ungaria. A urmat și o școală de serviciu social, inițiată de către ministrul învățământului de atunci, Dimitrie Gusti (1933-1934). La 10 noiembrie 1940 se căsătorește cu Georgeta Mihăilescu, fiica preotului Sebastian Mihăilescu din Oniceni, Suceava, având cinci copii (trei băieți: Ștefan, Alexandru – trecut la Domnul în toamna anului 2020 – și Ioan, viitori preoți și două fete: Gabriela și Ana, viitoare prezbitere). Renunțând la cariera militară, este hirotonit preot de mir la Catedrala Mitropolitană din Iași. În 1946, Irineu Mihălcescu, Mitropolitul Moldovei l-a transferat pe Părintele Ioan Argatu la Parohia Boroaia, pentru a ridica biserica din acel sat. În ianuarie 1973 se călugărește la Mânăstirea Antim din București – rămăsese văduv din 1972 –, luând numele de Ilarion. Va sluji câțiva ani la Mânăstirea Căldărușani, iar ultimii 19 ani îi va petrece la Mănăstirea Cernica, de unde va trece la Domnul, la 11 mai 1991, la vârsta de 86 de ani. Părintele Ilarion Argatu a cerut să fie înmormântat în comuna Boroaia, acolo unde a ridicat o biserică și unde a slujit mulți ani ca preot. A fost înmormântat într-o criptă săpată în pronaosul bisericii, alături de soția sa. Cuvintele Părintelui Ilarion Argatu rămân extrem de sugestive pentru soarta oricărui creștin: Trebuie să nu uităm nicio clipă că zilele noastre sunt scurte pe pământ. Dar eternitatea, veșnicia o avem în cer, promisă de Dumnezeu, și pe aceea trebuie să o păstrăm cu sfințenie.
2 Pr. Argatu V. Ioan, 445 de răspunsuri duhovnicești ale Părintelui Ilarion Argatu la întrebările credincioșilor, Fălticeni, Editura Mila Creștină, 2005, p.84.
3 Ibidem, pp.91-92.
4 Ibidem, p.121.