Tensiunea istorică

Atitudini din exil – Pe linia neamului

În cursul vieţii lui pământene, omul este supus la patru tensiuni de natură diferită, care corespund la totalitatea planurilor de existenţă:

  • tensiunea vegetativ-biologică
  • tensiunea tehnico-profesională
  • tensiunea istorică
  • tensiunea spirituală

Între aceste tensiuni există o ordine ierarhică. Tensiunea tehnico-profesională reprezintă o treaptă superioară simplei existenţe biologice. La rândul ei, tensiunea istorică depăşeşte atât biologicul cât şi tehnicul, ridicând pe om de la natură la cultură. În sfârşit, tensiunea spirituală domină istoria, dându-i un sens de realizare universal. Un om armonios dezvoltat trebuie să răspundă tuturor acestor exigenţe, ţinând seama permanent de această tablă de valori.

În primul rând, individul este solicitat să-şi îndeplinească funcţiunea vegetativ-biologică. Aceasta constă din lupta de supravieţuire a individului şi de perpetuare a speciei. Fără de împlinirea acestui impuls, omenirea s-ar stinge. În viaţa popoarelor, tensiunea biologică se reflectă în întemeierea familiilor şi creşterea copiilor. Baza demografică împrospătează fără încetare forţele vitale ale naţiunii.

Funcţiunea vegetativ-biologică e comună omului cu animalele şi plantele. Şi în aceste regnuri se observă aceleaşi procese care tind la conservarea individului şi la reînnoirea perpetuă a speciei. Dar în viaţa omului intervine un factor nou care-l deosebeşte radical de animale: tensiunea tehnico-profesională. Oamenii nu stau pe loc, nu se împietresc ca nişte statui în genul de viaţă la care-i constrânge natura, ci caută să se emancipeze de sub tirania legilor ei. Animalul e o piesă constitutivă a naturii, în vreme ce omul, înrudit cu Dumnezeu, se înalţă peste ea, modificându-şi permanent condiţiile de viaţă. În tehnica umană se reflectă Divinitatea din om, impulsul creator cu care a fost înzestrat omul de Dumnezeu, şi care lipseşte animalului. De mii şi milioane de ani, viaţa animalului se scurge în limitele prescrise de natură, în vreme ce omul a străbătut un drum ascendent continuu, de la era cavernelor până la cuceririle ştiinţei şi tehnicii moderne. Tehnica e o demonstraţie clară că omul nu e animal, ci o fiinţă privilegiată, căruia i-a transmis Dumnezeu ceva din Duhul Lui. Impulsul creator al omului îi vine de la Dumnezeu şi nu de la teoria evoluţionismului.

În viaţa de toate zilele, tensiunea tehnico-profesională se manifestă în specializarea individului într-o muncă oarecare şi în tendinţa lui de a atinge un nivel de viaţă mai ridicat. Fiecare generaţie aspiră să trăiască mai bine decât părinţii lor. Progresul uman este asigurat tocmai prin această întrecere între generaţii de a descoperi ceva nou în ştiinţă şi tehnică, care să le uşureze viaţa şi să le asigure o mai mare bunăstare materială.

Profunzimea de invenţii din epoca contemporană, cu corolarul ei, societatea de consum, nu-i decât proiecţia acestei componente tehnico-profesionale a individului, inerente omului şi absente din structura animalului.

Tensiunea vegetativ-biologică şi cea tehnico-profesională nu epuizează activitatea omului pe pământ. Mai intervin şi alte forţe, alte centre de gravitaţie, care îi modifică traiectoria vieţii lui. Omului îi este dat să trăiască în mari complexe sociale, mult mai mari decât familia sau tribul, în mari colectivităţi, care se cheamă naţiuni. E şi aceasta o rânduială de la Dumnezeu. Expresia lui Aristotel că omul “e un animal social” nu e tocmai potrivită, dar admiţând-o aşa cum e şi plecând de la ea, trebuie să adăugăm că omul este un “animal social naţional”, că entităţile colective pe care le crează şi în care trăieşte sunt exclusiv naţiunile. Familia sau clanul sunt prea mici pentru el, iar omenirea întreagă e prea mare. Dumnezeu l-a destinat să trăiască în aceste entităţi sociale intermediare, care sunt naţiunile.

Istoria e creaţia naţiunilor. Ele apar şi dispar, dar entitatea socială făuritoare de istorie rămâne aceeaşi: e naţiunea. Oriunde ne aruncăm privirile în istorie, ne izbim de naţiune, chiar când pe primul plan al ei apar mari personalităţi, mari religii sau mari idei. Naţiunea e motorul istoriei.

Destinul naţiunilor afectează viaţa individului. Suferinţele naţiunii, înfrângerile ei, ca şi victoriile şi gloria ei, se răsfrâng în sufletul individului, creîndu-i o stare de tensiune nouă şi diferită de cele precedente: tensiunea istorică. În tensiunea istorică, soarta neamului primează, căzând pe al doilea plan individul, cu familia lui şi cu sfera intereselor lui profesionale. Tensiunea istorică reclamă sacrificii, subordonarea individului ţelurilor urmărite de naţiune.

Viaţa curentă se bazează pe un “do ut des” perpetuu, pe legea interesului; dai ceva societăţii, pentru a lua altceva în schimb, de care ai nevoie. În starea de tensiune istorică, acest curent de reciprocitate de avantaje încetează. Pentru salvarea Patriei, individul e dispus să îşi sacrifice comodităţile personale, profesiunea, familia şi adeseori chiar viaţa.

Sub acţiunea tensiunii istorice, individul suferă o profundă transformare a eului său. Nu mai e prizonierul necesităţilor biologice şi tehnico-profesionale care-l ţin lipit de pământ, ci privirea lui se eliberează, se azvârle orgolioasă în timp şi spaţiu, fixându-şi ca punct de reper al existenţei lui solidaritatea în bine şi în rău cu neamul din care face parte. Preocupările de familie, de copii, de profesiune nu încetează, nu sunt abandonate, ci numai încadrarea lor se modifică, perspectiva din care ele sunt contemplate. Familia e a patriei, copiii sunt crescuţi în spiritul naţionalismului, profesiunea se exercită spre onoarea patriei. Femeia devine o eroină a patriei. Tot ce face omul pe treptele biologice şi tehnico-profesionale se transfigurează, luând proportiile unei doctrine. Orice act individual, de la felul cum cineva îşi îngrijeşte casa, răsfrânge splendorile patriei. A fi român, nu e o etichetă sau un paşaport, ci o pasiune creatoare în serviciul neamului.

Cu tensiunea istorică, individul atinge un alt nivel de existenţă, unde predomină lupta, sacrificiul, generozitatea, dezinteresarea, dar şi satisfacţii fabuloase, infinit mai mari decât plăcerile comune ale vieţii, care sunt efemere, care se veştejesc şi mor chiar din clipa săvârşirii lor. Chiar când suntem la o masă cu nişte prieteni, tensiunea istorică ne atrage spre imaginea patriei. Naţiunea nu e, cum spune Renan, un “plebiscit de fiecare zi”, ci un sacrificiu de fiecare zi. Un individ ce trăieşte în ritmul eroic al tensiunii istorice, nu mai e un biet om copleşit de necazuri, ci un mit, un zeu, un demiurg, o flacără, un vulcan de entuziasm şi energie.

Tensiunea istorică este identică cu “eroismul de durată”, de care vorbeşte Moţa. Nu e destul să faci odată o faptă mare – într-un război sau într-o altă împrejurare şi apoi să te îngropi în anonimatul vieţii. În materie de ocrotire a patriei, nu există demobilizare. Nu poţi să spui niciodată: am făcut destul pentru ţară. Acuma, nu mă mai ocup decât de mine, de familia mea, de profesiunea mea, de interesele mele. Niciodată nu am dat destul ţării, căci rostul individului este să stea permanent de veghe la căpătâiul ei. Duşmanii revin la atac şi atunci nu trebuie să găsească fruntariile ţării fără soldaţi sau frontul intern descoperit.

Nimeni nu se poate justifica cu motivul adeseori auzit că el “nu e om politic”, ci savant, intelectual, fotbalist, meseriaş, medic, arheolog sau artist. Politica, în sensul mare şi nobil al cuvântului, îi priveşte pe toţi. Susţinerea statului naţional şi salvarea lui când e în primejdie, e o datorie elementară a fiecăruia. Cei ce nu înţeleg acest adevăr, îl vor simţi pe propria lor piele, când va fi prea târziu. Câţi români de treabă, care “n-au făcut niciodată politică în viaţa lor”, n-au suferit rigorile terorii comuniste, n-au fost smulşi din rosturile lor, azvârliţi în închisori sau ucişi, când statul naţional s-a prăbuşit? Câte familii nu au fost ruinate şi câte averi, agonisite cu truda unei vieţi, nu s-au risipit? Cine ştie? Dacă toate aceste victime nevinovate, asasinate de comunişti, ar fi trăit pe linia tensiunii istorice, în loc să se lase târîte de evenimente, dacă ar fi evaluat just primejdia din răsărit, poate ar fi putut schimba soarta ţării şi n-ar fi de ajuns să cerşească o bucată de pâine pe la colţuri de stradă.

Naţiunea nu cere numai sacrificii fiilor ei, ci oferă şi ea ceva în schimbul acestor dovezi de ataşament, un bun infinit superior intereselor individuale: ocrotirea unui stat puternic.

În umbra lui cresc familii sănătoase, se exercită cu voioşie profesiunile şi munca e respectată şi răsplătită. Tensiunea istorică serveşte ca pavăză ocrotitoare a normalei dezvoltări a tensiunii vegetativ-biologice şi a tensiunii tehnico-profesionale. Priviţi la statul hain care s-a ridicat pe ruina naţiunii noastre: nimic nu mai e respectat, nici Biserica, nici familia, nici sufletul fraged al copiilor, nici femeia, înhămată ca vitele la muncă, nici agoniseala cinstită şi dreaptă. Totul e nimicit şi batjocorit de bestia bolşevică. Vor să transforme naţia noastră multi-milenară într-un excrement uman. Câte creiere privilegiate, care “n-au făcut niciodată politică” nu şi-au găsit sfârşitul între gratii, la Canal sau în alte locuri de tortură? E o experienţă înfiorătoare, care ne-a costat două milioane de morţi, şi care trebuie să ne înveţe minte că tensiunea istorică nu e un lux, ci o dimensiune esenţială a vieţii care asigură supravieţuirea unui neam.

Tensiunea istorică nu este totul. Individul trebuie să mai urce o treaptă pentru a-şi afla desăvârşirea. Naţiunile, pentru nu se rătăci în meandrele istoriei, au nevoie de un ghid, de o stea polară, de o lumină transcendentală. Fiecare naţiune e înzestrată cu o misiune de Creator şi când a ajuns la maturitate istorică, adică şi-a realizat unitatea naţională şi şi-a atins hotarele ei fireşti, trebuie să descifreze taina ce-a depozitat-o Dumnezeu în ea. Conducătorii unei naţiuni trebuie să se întrebe necontenit, scrutând orizonturile tulburi ale omenirii, care e misiunea ei în lume. Abia când tensiunea istorică e iluminată de tensiunea spirituală, câştigă plenitudine şi măreţie. O tensiune istorică neancorată în spiritual poate da naştere la zguduiri profunde, care să uimească lumea, cum a fost imperiul lui Gingis-Khan, dar e ca o revărsare oarbă de ape furioase care lasă numai prăpăd în urma lor.

Catastrofa de la 1944 a venit nu numai pentru că am trăit într-un fel de beatitudine animală, fără stimulentul tensiunii istorice, între cele două războaie, dar şi pentru că am supărat pe Dumnezeu, abandonând la 23 August misiunea noastră specifică: aceea de a fi sentinelă înaintată a Europei la hotarele ei de răsărit contra hoardelor ateo-marxiste. Acceptând riscurile acestei nobile misiuni, ni s-ar fi potenţat la maximum şi posibilităţile politice şi militare, tensiunea istorică ar fi intrat într-o fază de incandescenţă, şi, după toate posibilităţile, am fi putut salva independenţa statului român. Coducătorii României dintre cele două războaie, în loc să-şi concentreze energiile spre primejdia din răsărit, au săvârşit sacrilegiul de a ucide tot ce-a avut mai bun tineretul României, care ajunsese la luminoasa concepţie a unui naţionalism de tip creştin, destinată să constituie digul de apărare al României contra bolşevismului.

Dar care sunt relaţiile dintre istorie şi cultură? Nu cumva există o contradicţie fundamentală? Nu cumva una anulează pe cealaltă? Presupoziţia este greşită. Trebuie să plecăm de la realitatea evidentă că nu există cultură în afară de naţiune. “Cultura de naţională ca origine şi internaţională ca strălucire”, cum afirmă Corneliu Codreanu. Şi atunci existenţa culturii presupune prealabila existenţă a naţiunii. Când se stinge o naţiune, se stinge şi un focar de cultură în lume. Orice cultură, cum spune Blaga, are o matrice stilistică, un spaţiu spiritual de formaţie, care aparţine cu exclusivitate unei anumite naţiuni. Această formă originară a culturii este proiecţia spirituală a unui popor, aceeaşi tensiune care guvernează şi mersul istoriei unui popor, când îi revelează ce misiune are de îndeplinit în lume. Dar matricea stilistică a unei culturi trebuie conservată în stare pură, trebuie apărată de intromisiuni, de deformări sau influenţe nocive, pentru a-şi putea păstra intactă puterea creatoare. Istoria are şi acest rost să servească de baraj protector al culturii. cultura se ofileşte când cedează barajul ei istoric, deoarece odată cu invazia şi cucerirea unei ţări de către un alt neam, e atacată şi plasma ei germinativă. Cultura ce se manifestă astăzi în România nu mai e românească, nu mai aparţine poporului român, nu mai reflectă matricea lui stilistică, lumea lui de visuri, aspiraţii şi idealuri, ci e o cultură impusă de ocupant, care sufocă şi ucide tot ce reprezintă nobleţea noastră spirituală. Nu mai există o cultură naţională în România, ci o pseudo-cultură, cosmopolită, uniformă, mecanică, ruptă de aria spirituală a neamului.

În consecinţă, tensiunea istorică nu numai că nu e aculturală sau anticulturală, ci este o condiţie sine-qua-non a culturii naţionale. Prin crearea unui stat puternic, se oferă creaţiei culturale protecţia necesară pentru a se putea dezvolta în toată libertatea.

Există popoare de înaltă tensiune istorică şi altele în care această virtute abia pâlpâie şi rareori izbucneşte, sub atracţia unei personalităţi puternice. Din categoria întâia putem numi pe evrei, pe romani, popoarele turano-mongolice în general, pe ruşi. Dintre popoarele de slabă tensiune istorică, un exemplu elocvent îl avem în strămoşii noştri traci. Deşi cel mai numeros popor din lume, după spusa lui Herodot, niciodată n-au izbutit să se adune, formând un stat puternic. Au avut momente de strălucire, sub Alexandru cel Mare, sub Burebista, sub Decebal, dar atât. Fără continuitate. Tracii au fost un popor eminamente spiritual, dar, lipsiţi de tensiune istorică, au căzut victimă altor naţiuni.

Poporul român, format în imensa lui majoritate din traci romanizaţi, a moştenit atât calităţile cât şi defectele acestei rase. Într-un secol de viaţă liberă, am creat o cultură puternică, ce poate rivaliza cum marile creaţii culturale ale Occidentului, care s-a bucurat de secole de libertate. Toată această eflorescenţă culturală a fost apoi curmată de crivăţul din răsărit. Dacă ne îndreptăm privirea spre istoria românească, constatăm aceeaşi dezordine ca şi la traci. După un Ştefan cel Mare, după un Mihai Viteazul, nu urmează nimic de seamă. Încercări neizbutite de mărire naţională. Concepţii grandioase de stat care nu-şi găsesc urmaşi. Efortul nu se transmite. Suntem un popor de slabă tensiune istorică. Obosim repede. Ne pierdem respiraţia. Nu avem constanţă în urmărirea unui obiectiv. De aceea ne-au încălecat toate liftele păgâne. Când vedem că o încercare n-a izbutit, când am suferit o înfrângere, ne resemnăm, ne refugiem în doină, ne cântăm jalea din fluier sau din frunză. Ciobănaşul din Mioriţa, care nu se revoltă contra gândurilor haine ale celorlalţi fârtaţi şi nu-şi ia măsurile de apărare, reflectă tipic neputinţa noastră istorică, demonstrând că în formaţia poporului român elementul roman nu reprezintă decât un coeficient redus.

O singură dată poporul român s-a smuls din apatie, angajându-se pe drumul tensiunii istorice, şi rezultatele au fost spectaculare: Şcoala Ardeleană. Această Şcoală, cu prelungirile ei în Muntenia şi Moldova, cunoscute sub numele de “curentul latinist”, a ţinut două secole şi şi-a încheiat ciclul glorios al “eroismului de durată” cu actul unirii de la 1918. Şcoala Ardeleană a fost o generaţie de titani, o generaţie năpraznică, ce-a deşteptat din “somnul cel de moarte” poporul românesc. Când se vorbeşte de această şcoală, se scoate mai mult în evidenţă opera ei filologico-istorică, pledoariile ei pentru latinitatea noastră, şi se uită adevărata ei măreţie, care constă în consecvenţa ei în urmărirea aceluiaşi ideal. Chiar când urmaşii Şcolii Ardelene exagerează, cerând latinizarea totală a limbii române, ei sunt sublimi, ei sunt protagoniştii unei idei care ne-au dus din biruinţă în biruinţă. Fără de Şcoala Ardeleană, cu ramificaţiile ei în toate provinciile româneşti, n-ar fi existat nici Revoluţia lui Horia, nici a lui Tudor Vladimirescu, nici generaţia de la 1848, nici Adunarea de la Blaj, nici Principatele unite de la 1859, nici Eminescu şi nici Unirea de la 1918. Din Pind până la Cernăuţi şi Chişinău, toţi suntem tributari Şcolii Ardelene. Ea a constituit substratul de energii care s-au concretizat apoi în doctrina pan-românismului. Valoarea Şcolii Ardelene constă în perseverenţa cu care a transmis idealurile ei din generaţie în generaţie. Apariţia Şcolii Ardelene contrazice spiritul mioritic al istoriei noastre. Este o revanşă a sângelui roman contra tracismului dominator, dispus să încaseze înfrângerile cu seninătatea celui ce ştie că există o viaţă dincolo de moarte. Şcoala Ardeleană reprezintă românismul militant, reacţiunea naţională contra mediului înconjurător, care nu trebuie să ne mai impună legea lui, ci să-l modelăm noi după specificul fiinţei noastre etnice.

Ce rol joacă tensiunea istorică în actualele împrejurări, când ţara e ocupată de o putere străină şi expresia ei liberă, exilul, e redusă la un grup infim de refugiaţi? Tensiunea istorică este unica forţă capabilă să salveze neamul din restriştea lui actuală. Nu putem aştepta ajutor nici de la creştinătatea occidentală, ea însăşi în criză, şi nici de la combinaţii fanteziste, contând pe o ruptură din interior a sistemului comunist. Mai mult ca oricând suntem avizaţi la propriile noastre mijloace. De tăria noastră interioară depinde dacă va mai exista mâine popor românesc sau nu.

Situaţia este mai mult decât grea; e disperată. Din ţară ne vin cele mai lugubre veşti, iar contra exilului, regimul de la Bucureşti dă asalturi după asalturi, duce o campanie susţinută, ca să-l scoată din circulaţie. Să se închidă dosarul istoriei, să nu mai existe nimeni care să protesteze contra Teheranului şi a Yaltei, contra “actului final” de la Helsinki, contra ocupaţiei sovietice, dezvăluind crimele şi fărădelegile ce s-au săvârşit. Acesta e planul ceauşilor de toate categoriile şi a complicilor lor din exil. Să nu mai rămână piatră de piatră din libertatea exilului. Exilul să se transforme într-o anexă docilă a Bucureştilor, constituită din “rezidenţi” români în străinătate.

De fapt asaltul bolşevic se dă contra “tensiunii istorice” a exilului. Să nu mai revendicăm nimic. Să ne resemnăm –ca de atâtea ori în istorie- acceptând situaţia dată, să ne acomodăm, pierzându-ne identitatea naţională printre alte naţii. Să coborâm la nivelele inferioare ale existenţei, la tensiunea vegetativ-biologică şi tehnico-profesională. Să câştigăm bani, să trăim bine şi să ne interesăm exclusiv de cercul restrâns al familiei. Şi, din când în când, când melodia unei doine străbate auzul, să vărsăm o lacrimă pentru cele trecute vremi. O, cu această perspectivă a vieţii, tovarăşii sunt împăcaţi şi chiar ne ajută să ne adaptăm ei, cu o pensioară, cu o colaborare culturală … şi câte alte forme de a ne dezarma sufleteşte.

Dar exilul nu trebuie să se lase amăgit de cântecele de sirenă ale tovarăşilor. Întreaga istorie multi-milenară a neamului a căzut pe umerii noştri. Să rămânem aşadar permanent mobilizaţi cu faţa la duşman, permanent în tensiune istorică, refuzând orice compromis cu tiranii. Iar celor ce le va fi dat să moară în exil, să nu-şi adauge povara de a muri certaţi cu neamul şi cu Dumnezeu.

Vom lupta până ce talgerul victoriei se va înclina de partea noastră, până când ne vom întâlni, vii şi morţi, cântând “imnul biruinţei” pe străzile Bucureştilor.

 

Horia Sima, Ţara şi exilul, an XII, 1975-76

Default thumbnail
Subiectul precedent

Pr. Ilarion Argatu, harisma tămăduirii

Default thumbnail
Subiectul următor

Victorii românești, victorii legionare (9)

Cele mai recente din