Victorii românești, victorii legionare (9)

Evoluția de aproape un secol a Mișcării Legionare s-a împletit până la identificare cu existența neamului românesc, cu mersul lui în istorie, fiind expresia cea mai profundă a frământărilor sale, a luptei lui pentru supraviețuire demnă, a transformării lui lăuntrice, a dorului său de Absolut. Un secol de suferințe și jertfe imense, unele sublime, care merită dezgropate și cunoscute, care dovedesc vitejia și tăria românească și care sporesc comuniunea Neamului cu Dumnezeu.

Dar drumul legionar al neamului românesc este un drum al Biruinței, al Biruinței obținute prin focul luptei cu tine însuți (în educația legionară “intră un om și iese un erou”) pentru ca apoi eroul să înfrunte dușmanii țării, din interior și din exterior.

Începând cu victoriile individuale ale Căpitanului (unele de mare forță simbolică) în luptele complet inegale din perioada pre-legionară (1919-1927), românii înrolați sub steagul Arhanghelului au învins în numeroase confruntări prin forța Spiritului legionar, prin capacitatea lui de a mobiliza și orienta energiile naționale. Unele victorii au avut doar o amploare locală dar au iradiat prin eroismul lor luminos, altele mai târziu au avut anvergură națională și ecou internațional. În perioada 1937 -1945 Mișcarea Legionară a fost o forță de primă mărime pe care nimeni nu o putea ignora, iar în rezistența împotriva comunismului (în țară și exil) a fost de departe oștirea cea mai numeroasă, mai organizată și mai consecventă. (preot prof. Marius Vișovan)

 

Mistica jertfei legionare

Pe măsură ce Mișcarea Legionară devenea o forță politică și electorală de luat în seamă, reacția violentă a autorităților se generaliza, partidele și oamenii politici tradiționali (cu foarte rare excepții) simțind că sistemul corupt care îi promovase era amenințat și considerând că orice abuzuri sunt justificate. În această luptă disproporționată cu cruzimea sistemului dușmănos tinerii legionari dovedesc o hotărâre, un spirit de răbdare și disciplină remarcabil, o acceptare senină a sacrificiului în numele idealului superior, creștin și național. Mistica jertfei devine o parte esențială a caracterului legionar. Comandantul Horia Sima relatează această mare victorie morală, acest mare pas înainte în revoluția spirituală a demnității neamului românesc.

“Echipa morții”

La începutul lunii mai 1933, Corneliu Codreanu formă o puternică echipă de propagandă, pe care o trimise să parcurgă cu  camioneta Legiunii, provinciile Banat şi Sudul Transilvaniei. După decepţia provocată de către guvernul naţional-ţărănist, el considera momentul oportun pentru a reaprinde flacăra speranţei în poporul din aceste provincii socotite până atunci drept patrimoniul electoral al lui Iuliu Maniu.

De ce această denumire de “Echipă a Morţii”? Ea nu aparţine Căpitanului; s-a născut spontan în spiritul acelora care participau la expediţie, drept omagiu adus spiritului de sacrificiu. Inamicii Mişcării, interesaţi, ca întotdeauna, să atribuie cele mai rele intenţii oricărei acţiuni legionare, stârniseră zvonul că echipa era formată din elementele cele mai dure ale Mişcării, şi că, pretutindeni pe unde ea trecea, răspândea sânge şi moarte. Culmea perfidiei, căci adevărul era contrar, membrii echipei îşi aleseseră acest nume pentru a-şi manifesta voinţa de a suporta cele mai groaznice torturi şi de a accepta chiar moartea în îndeplinirea misiunii lor. Ştiau ce-i aşteaptă; se duceau în întâmpinarea suferinţelor şi a încercărilor dure. Ei cunoşteau, înainte de a pleca, ordinul dat de guvern jandarmilor şi forţelor de poliţie din întreaga ţară, de a-i maltrata şi de a-i alunga din toate satele şi din toate oraşele pe unde treceau.

Legionarii acestei “Echipe a Morţii” n-au plecat în propagandă cu gândul să creeze dezordini. Căpitanul le dăduse înstrucţiuni severe de a se abţine de la orice act de bravadă, de a se feri de orice provocare şi de a evita cu grijă incitarea forţei publice. Totodată, aceşti oameni erau hotărâţi să nu se supună măsurilor ilegale. Nici o dezordine suscitată de dânşii; dar şi nici o dare înapoi ; nici o abdicare în acest turneu. Erau decişi să reziste până la moarte autorităţilor care ar fi voit să-i împiedice să-şi exercite drepturile de cetăţeni. Astfel, “Echipa Morţii” nu era o echipă de terorişti, trimisă ca să răspândească moartea de-a lungul ţării, precum inamicii o pretindeau, ci un pumn de oameni hotărâţi şi plini de credinţă, ce voiau să aducă un cuvânt de consolare şi de încurajare ţăranilor din Transilvania după teribilele eşecuri ce li se impuseseră de către toate partidele.

Peste tot, populaţia primi cu cea mai mare bucurie echipa de propagandă a Mişcării. Totuşi, încă de la debut, jandarmii le barară drumul, îi somară să se disperseze. Cum ei refuzară să se supună, busculadele şi scandalurile izbucniră. Obstacolele s-au mărit atunci când ei abordară oraşele. La Oraviţa, la Reşiţa, la Arad, armata le iese înainte, cu mitralierele în poziţie de tragere. Din pricina acestor piedici continui, nici o adunare publică nu putu să se desfăşoare.

O asemenea adunare publică fusese anunţată la Reşiţa, în cursul căreia Corneliu Codreanu trebuia să ia cuvântul. În calitatea lui de deputat, avea dreptul să ia contact cu electorii din toată ţara. Pentru a-l împiedica să vorbească, au fost mobilizate toate forţele executive din împrejurimi. În zadar Căpitanul, în discuţiile cu autorităţile, voia să se prevaleze de calitatea sa de ales al naţiunii şi insista asupra caracterului ilegal al măsurilor luate. În final, el trebui să renunţe la reuniunea proiectată, ca să evite incidente mai grave.

În timpul acesta, în comuna Cher, judeţul Arad, autorităţile aţâţară populaţia acestui sat împotriva echipei de legionari aflate în turneu, răspândind zvonul că-i vorba de o bandă de bolşevici veniţi din Ungaria. Sătenii înarmaţi atacară echipa legionară. Conform ordinelor primite, legionarii refuzară să se apere. Ei au fost crud bătuţi de ţărani, mulţi fiind grav răniţi. Pe urmă, arestaţi de jandarmi, au fost duşi în faţa justiţiei pentru… rebeliune. Procesul, judecat la Arad, se termină cu un nou triumf al Mişcării în faţa justiţiei. “Echipa Morţii” fu achitată. Ţăranii, care-i brutalizaseră pe legionari, veniră spre ei plângând, pentru a le cere iertare. Dar, calvarul acestei echipe nu se sfârşise….

Cele mai grave incidente de pe parcurs s-au produs la Teiuş, mic oraş din centrul Transilvaniei. Fusese anunţată aici o conferinţă pe care trebuia s-o ţină prof. Ion Zelea Codreanu, tatăl Căpitanului şi deputat în Parlament. Sala în care trebuia să aibă loc conferinţa era plină. Când profesorul începu să vorbească, jandarmii năvăliră în sală şi prinseră a da puternice lovituri de baston la dreapta şi la stânga, ca să alunge auditorii. În ceea ce priveşte pe orator, lui îi fracturară craniul şi îl lăsară într-un lac de sânge. “Legalitate, o, legalitate! -exclamă Corneliu Codreanu. Un parlamentar român, cu imunităţi şi drepturi garantate, merge să ţină o conferinţă şi reprezentanţii ordinei publice pătrund în sală şi-i sfarmă capul cu paturile de armă… O, legalitate!”

În urma acestor incidente, “Echipa Morţii” şi alţi 50 de legionari au fost arestaţi şi transportaţi la Alba-Iulia, capitala judeţului, şi încarceraţi în închisoarea unde suferise HORIA, conducătorul revoluţionarilor români de la finele secolului al XVIII-lea. Nou proces şi nouă achitare. În faţa justiţiei independente şi oneste, guvernul pierdea cu regularitate bătăliile, pe ascuns pregătite şi duse împotriva Mişcării Legionare. Nedreptele acuzaţii ale autorităţilor se topeau ca zăpada la soare. S-a arătat clar, de altminteri, în cursul acestor procese, că adevăraţii autori ai dezordinelor erau chiar autorităţile.

 Provocările

După două luni de lupte, de bătăi cu jandarmii, de închisori şi procese, “Echipa morţii” reveni la Bucureşti, acoperită de glorie. Îndrăzneala acestor legionari şi sacrificiile lor n-au fost zadarnice. Mitul legionar s-a răspândit precum o dâră de praf de puşcă în marea provincie, leagăn al neamului nostrum… Transilvania îşi punea, de acuma înainte, toate nădejdile în tânăra mişcare naţionalistă. Vechile partide erau astfel iremediabil compromise şi, însuşi numele de Iuliu Maniu, venerat în Ardeal, nu mai putea opri declinul Partidului Naţional-Ţărănesc.

Violenţele suportate de “Echipa Morţii” nu erau un fapt izolat. Ele făceau partem dintr-un sistem de provocări, întins în toată ţara, destinat să creeze un climat de tensiune în jurul Legiunii. Mişcarea a fost supusă, până în vara anului 1933, la un crescendo de ilegalităţi şi hărţuită de autorităţi până la asfixiere. Loviturile curgeau din toate părţile fără încetare. Peste tot se simţea “mâna energică” a autorităţilor. Armand Călinescu, subsecretar la Interne, se ocupa personal de “problema legionară”. El dădea ordine, studia reacţiile şi conducea pas cu pas campania de provocări contra Legiunii. Guvernul prgătea astfel atmosfera pentru Prigoana cea Mare ce se urzea în culisele Palatului.

În luna mai 1933, Corneliu Codreanu avu o întrevedere cu primul-ministru, Vaida-Voevod. Acesta se plânse de agitaţiile Gărzii de Fier: – “Pentru ce nu începeţi ceva constructiv? – Domnule prim ministru, v-am răspuns, am luat hotărârea ca să fac un dig pe malul Buzăului. Aveţi ceva de obiectat? – Nu. Foarte bine. Foarte frumos” (C.Z. Codreanu, “Pentru legionari”, p.427).  Întărit cu această declaraţie şi aprobare, Corneliu Codreanu dădu instrucţiuni legionarilor să se adune, la 10 iulie 1933, la Vişani, un sat aşezat pe malul râului Buzău. Râul acesta inunda în fiecare an acoperind cu apele sale ogoarele. Solicitat de săteni, Corneliu Codreanu luă decizia să construiască un dig de protecţie, prin munca voluntară a legionarilor.

Peste 200 de tineri, în majoritate studenţi, răspunseră la apelul Căpitanului şi ajunseră la Vişani. Abia sosiţi în această localitate, se văzură încercuiţi de mai multe companii de jandarmi, care, somându-i să se culce la pământ, se apucară să-i bată cu o cruzime de animal feroce. Tinerii legionari suportară toate loviturile, fără să schiţeze cea mai mică rezistenţă. Apoi, legaţi cu coarde de funii, au fost lăsaţi o jumătate de zi în noroi şi în ploaie. De acolo, fură conduşi pe jos în capitala judeţului, Râmnicu-Sărat, şi iarăşi maltrataţi la sediul Jandarmeriei, şi după patru zile de torturi repuşi în libertate. “Jandarmii erau în aşa fel instruiţi de ofiţeri, din ordinul Ministerului de Interne, unde d-l Armand Călinescu, după propriile declaraţii, avea un rol precumpănitor în măsurile de oprimare şi de schingiuire a noastră, încât loveau în aceşti copii cu ura cu care ar fi lovit în cei mai mari duşmani ai Neamului românesc” (C.Z.C.,”Pentru legionari”, p.435)

Atrocităţile comise de autorităţi la Vişani depăşeau tot ce putuse suferi până atunci tineretul ţării. Nicicând teroarea guvernamentală nu a făcut atâtea victime printre legionari şi nu manifestase atâta dispreţ faţă de lege. În definitiv, ce crimă voiau să comită aceşti tineri ? Voiau să salveze populaţia satului de inundaţiile care, aproape în fiecare an, le distrugeau recoltele, oferind, totodată, un exemplu constructiv întregului tineret al ţării şi populaţiei întregi. Însă, cei ce trăiau din exploatarea poporului nu puteau admite acest exemplu, nu puteau tolera ca tinerimea noastră să urmeze altă cale decât cea trasată de ei, aceea a corupţiei şi a dezordonii politice şi sociale. Atmosfera era grea, peste tot se trăia la limita răbdării ; în această atmosferă era suficientă o nouă provocare, cât de mică, pentru ca să se abată asupra ţării şi a Mişcării catastrofa. Corneliu Codreanu simţea disperarea invadând spiritul legionarilor. Sfâşiat sufleteşte de atâtea umilinţe şi nedreptăţi, el trimise o scrisoare primului-ministru Vaida-Voevod, avertizându-l asupra consecinţelor tragice pe care le-ar putea avea noile provocări.

Era mai mult decât un strigăt de revoltă. Era un strigăt de disperare, venind din străfundurile inimii, născut din presentimente sumbre. Vaida-Voevod era deci avertizat că regimul de opresiune impus Gărzii de Fier nu putea continua fără să provoace reacţii fatale. La începutul scrisorii sale, Corneliu Codreanu relata martiriul pe care toate guvernele îl impuseseră tineretului naţionalist, de peste 10 ani, din cauza convingerilor lui româneşti şi creştineşti. “Vă voi spune numai că de 10 ani au obosit guvernele României Mari, lovindu-ne. a fost guvernarea liberală şi ne-a strivit sub lovituri. A venit d-l Goga şi ne-a strivit şi el în 1926. A venit d-l Mihalache şi şi-a făcut şi el o glorie, pe lângă stăpânii străini, de a ne lovi barbar, de a ne extermina. A venit guvernul Iorga-Argetoianu, care din nou a lovit în noi până când a obosit. În sfârşit, aţi venit Dvs., continuând cu loviturile. Dintre toţi aceştia, nimenea nu s-a întrebat, domnule Prim-Ministru, dacă mai putem suporta nesfârşitele chinuri fizice şi morale care de multe ori tindeau să depăşească puterile noastre de rezistenţă”.

După ce face o descriere detaliată a incidentelor de la Vişani, Corneliu Codreanu demonstreză că atrocităţile comise în această localitate nu constituie un eveniment izolat. Ordinul de a lovi Mişcarea era general. În concluzie, Căpitanul arăta care era starea de spirit a legionarilor şi la ce se putea aştepta guvernul, dacă va continua politica provocărilor… (Horia Sima, Istoria Mișcării Legionare)

Default thumbnail
Subiectul precedent

Tensiunea istorică

Default thumbnail
Subiectul următor

Val de reacții de solidaritate cu părintele Marius Vișovan

Cele mai recente din