Apropiatele alegeri prezidenţiale din Statele Unite se dovedesc a avea o miză extrem de importantă la nivelul politicii mondiale. În funcţie de rezultatul lor se vor deschide sau nu ferestre de oportunitate pentru o serie de părţi interesate. Se vor încheia sau nu conflicte, altele ar putea să izbucnească sau să se amplifice. Evoluţiile ar putea fi înspre bine sau înspre rău, respectiv înspre mai puţin rău sau înspre mai mult rău, binele şi răul fiind împărţite aici în funcţie de interesele unora sau altora dintre taberele implicate. Lucrurile trebuiesc privite aşadar din mai multe perspective, nu doar într-un mod unilateral.
Un posibil unghi de abordare ar fi cel al clivajului progresism-conservatorism. Aici contrastul dintre candidatul de dreapta, fostul preşedinte Donald Trump, coşmarul taberei progresiste, şi reprezentanta acesteia, actualul vicepreşedinte Kamala Harris, este unul maxim. Mulţi alegători văd tocmai în defectele unuia ca Trump (spontaneitate adesea nediplomatică, aroganţă împletită cu o doză de narcisism) mai degrabă însuşiri care îl fac să merite votul, pentru că îl fac mai uman, conferindu-i o imagine în care se regăsesc mulţi. De cealaltă parte avem artificialitatea afişată de contracandidaţii săi, reprezentanţi ai establishmentului (iniţial Biden, care în cele din urmă a fost înlocuit cu Harris). O poză care nu e altceva decât rodul unor calcule şi pregătiri atente efectuate împreună cu echipa de campanie, suprapusă peste un mesaj profund tributar ideologiei progresiste şi a limbajului de lemn aferent acesteia.
În această privinţă, pentru cine ştie să citească printre rânduri, Papa Francisc, văzut de mulţi ca fiind mai degrabă un progresist, a transmis un mesaj care de fapt e unul fără echivoc. Desigur, împachetat într-un ambalaj „iezuit”, pentru a da o aparenţă de echidistanţă şi pentru a nu putea fi acuzat de aprecieri pozitive la adresa celui pe care mass-media mainstream îl consideră o persoană non-grata. Astfel, un articol publicat de CNN este intitulat „Papa Francisc îi critică pe Trump și Harris și spune că alegătorii trebuie să aleagă între „cel mai mic dintre două rele””. La prima vedere, şi poate nu doar la prima vedere, aşa e. Fiecare candidat îşi are scăderile sale, iar alegerea sa ar aduce într-un fel un anumit „rău”. Într-un interviu dat unor jurnalişti în timpul unei călătorii cu avionul, pontiful Bisericii Catolice refuză mai întâi să se pronunţe explicit: „Trebuie să aleagă cel mai mic dintre cele două rele. Cine este cel mai mic dintre cele două rele? Acea doamnă sau acel domn? Nu știu. Toată lumea cu conștiință ar trebui să se gândească la asta și să o facă.” Dar mai apoi detaliază: „A-i expulza pe imigranţi, a-i trimite acolo unde vrei e ceva teribil, e desigur un rău aici. Dar a expulza un copil din pântecele mamei sale este un asasinat, pentru că acolo este viaţă. Trebuie să vorbim clar despre aceste lucruri.”
Pentru cine a trecut cu lectura dincolo de titlul care sugerează o critică la adresa amândurora (ceea ce de fapt e într-un fel corect), mesajul pe care îl transmite papa Francisc e unul cât se poate de clar: nu se poate pune pe acelaşi plan expulzarea unui imigrant, adesea ilegal, cu uciderea unui copil…
Privit dintr-o altă perspectivă, rezultatul alegerilor prezidenţiale americane are o importanţă majoră şi pentru evoluţia conflictului din Orientul Mijlociu. De fapt, după cum ne arată anumite detalii (pe care mi le-a semnalat un prieten care urmăreşte evenimentele cu mult interes) relaţia se dovedeşte a fi una cu dus şi întors: evoluţia dintr-o parte poate influenţa decisiv evoluţia din partea cealaltă.
Astfel, în cadrul campaniei sale electorale, Donald Trump se plângea în faţa unui grup de lobby evreiesc că sprijinul primit din partea acestei comunităţi este prea mic: „Sunt la 40% [în sondajele privind sprijinul cetățenilor evrei], ceea ce înseamnă că 60% votează pentru cineva care detestă Israelul. Nu puteți lăsa ca așa ceva să se întâmple. 40% nu poate fi acceptat pentru că trebuie să câștigăm alegerile. (…) Nu voi numi asta o predicție, dar, în opinia mea, evreii ar avea o mare responsabilitate dacă eu pierd. (…) În opinia mea, Israelul va înceta să existe în doi ani, și sunt 100% convins.”
Miza e una importantă. Dacă în Statele Unite Trump încearcă să-şi câştige sprijinul majorităţii comunităţii evreieşti cu aluzii la posibila soartă viitoare a Israelului, în ceea ce priveşte guvernul acestei ţări şi preferinţele acestuia între candidaţii prezidenţiali americani, lucrurile sunt lipsite de echivoc. Relaţiile guvernului Netanyahu, aflat în plină campanie împotriva grupărilor paramilitare islamice ca Hamas în Gaza sau Hezbollah în Liban, cu actualul guvern de la Washington condus de preşedintele Biden şi vicepreşedinte Kamala Harris, contracandidata lui Trump, sunt cât se poate de reci, pentru a nu folosi alt termen. Ultimele săptămâni au arătat o serie de gesturi de sfidare ale lui Netanyahu la adresa Washingtonului şi a apelurilor acestuia la moderaţie, deşi în cele din urmă pârghiile de influenţă rămase la dispoziţie, mai ales în privinţa asistenţei cu informaţie şi tehnologie militară, par a-şi fi făcut efectul. Deocamdată cel puţin, deşi e limpede că actualul guvern al Israelului şi-ar dori o cu totul altă relaţie cu Washingtonul: aceea a unui sprijin necondiţionat din partea acestuia pentru proiectul său mesianic, de natură politico-religioasă.
Conexiunile de care aminteam mai devreme sunt evidenţiate printre rânduri şi într-un articol pe politico.com, în care se afirmă că, Biden consideră „că atingerea unui acord de încetare a focului în Gaza este prioritatea principală pentru restul mandatului său. El crede că acesta îi va consolida moștenirea în două moduri: în primul rând, că va obține credit ca pacificator și, în al doilea rând, că i-ar putea ușura calea lui Harris către victorie.” Aşadar politica sa externă este în cele din urmă şi un instrument de campanie electorală. Numai că socotelile pe care şi le fac părţile direct implicate în conflictul din Orientul Mijlociu sunt cu totul altele. Din acelaşi articol cităm: „Oficialii administrației Biden intenționează să continue discuțiile pentru o încetare a focului în Gaza în această săptămână – dar există puține așteptări că s-ar putea ajunge la un acord în curând, potrivit celor trei oficiali. Există un mare scepticism că fie liderul Hamas, Yahya Sinwar, fie Netanyhu, sunt nerăbdători să încheie o înțelegere, iar ultimele cereri ale liderului israelian au ridicat din nou suspiciuni în interiorul Casei Albe că dorește să prelungească războiul pentru a-și menține puterea – și, eventual,a-l ajuta pe Trump.”
Asupra preferinţelor pe care guvernul Netanyahu le manifestă la adresa lui Trump, în vreme ce relaţiile sale cu Biden sunt cât se poate de reci, relatează şi New York Times: „Oficialii americani și-au exprimat în privat frustrarea față de ceea ce au perceput ca cel mai recent exemplu de sfidare din partea unui aliat pe care domnul Biden a încercat să-l susțină. Comunicarea greșită și calculele greșite din ultimele zile nu au făcut decât să sublinieze lipsa de conectare dintre președintele american și premierul israelian. Războiul în expansiune din Orientul Mijlociu vine într-un moment politic sensibil pentru domnul Biden și Casa Albă, în timp ce vicepreședintele Kamala Harris se luptă pentru a obține sprijin pentru alegerile care vor avea loc peste aproximativ cinci săptămâni. Unii veterani ai echipei Biden au speculat chiar asupra ipotezei că domnul Netanyahu a încercat în mod intenționat să-l ajute pe domnul Trump să câștige alegerile din 5 noiembrie, având în vedere alinierea lor din trecut – o teorie care, adevărată sau nu, evidențiază neîncrederea și suspiciunea profundă care s-au instalat în ultimele luni între Washington și Ierusalim.”
Această supoziţie e întărită şi pe site-ul thehill.com, care titrează: „Democrații îl suspectează pe Netanyahu că încearcă să încline balanţa în cursa Trump-Harris” deasupra unui text care începe cu următorul pasaj: „Democrații suspectează din ce în ce mai mult că premierul israelian Benjamin Netanyahu încearcă să se amestece în politica internă a SUA ignorând apelurile președintelui Biden de a negocia un acord de pace în Gaza și confruntându-se cu Hezbollah și Iran cu câteva săptămâni înainte de alegerile din SUA.”
Conflictul din Orientul Mijlociu a apucat-o pe o pantă periculoasă a escaladării, cu bombardamente reciproce între Israel și Iran. Totuși, până acum ambele părți au conferit loviturilor mai degrabă un caracter de avertisment decât unul de maximizare a distrugerilor. Reținerea Israelului poate fi intrepretată fie prin faptul că guvernul american mai are încă anumite pârghii prin care îl poate reține pe Netanyahu de la o dezlănțuire totală, fie prin faptul că acesta așteaptă un moment mai potrivit, pentru a putea influența decisiv rezultatul alegerilor în favoarea candidatului său favorit. Al cărui sprijin, dacă va fi ales, va fi de o cu totul altă natură decât cel al guvernului democrat de la Washington.
Ce ne putem dori noi, e greu de spus în acest moment. Pe de-o parte ne dorim firește falimentul paradigmei woke/progresiste, care guvernează actualmente atât în SUA, cât și la nivel european. Pe de altă parte, rivalii acesteia, așa-numiții „populiști”, precum Trump în SUA sau partidele de dreapta din Europa, par a avea în privința conflictului din Orientul Mijlociu o altă optică decât stânga, care a căutat mereu o soluție bazată pe echitate și echilibru. Rezultatul acestei atitudini fiind rezumat foarte bine de următorul titlu de știre: „Israelul l-a declarat „persona non grata” pe șeful ONU, Antonio Guterres: „Sprijină teroriștii și criminalii de la Hamas””.
Da, e adevărat că politica stângii occidentale împinge lumea spre dezastru pe o anumită pantă, aceea a controlului etatist, reflexele dirijiste de tip socialist fiind evidente în toate politicile „ecologice” sau în mijloacele propagandei și cenzurii menite să modeleze o mentalitate „progresistă” în conformitate cu propria ideologie. Sunt instrumentalizate în acest sens în special așa-zisele „drepturi” ale minorităților sexuale sau ale „alegerii” libere a genului drept construct social, în contrast cu datul natural, biologic. Toate aceste idei contra naturii umane nu au cum să funcționeze pe termen lung. O societate bazată pe ele nu poate supraviețui la scara istoriei.
E însă foarte posibil ca prețul plătit pentru a scăpa de această pacoste să fie legat de amplificarea necontrolată a conflictului din Orientul Mijlociu. Deși religiile tradiționale s-ar putea dovedi mai puternice și mai viabile decât ideologiile artificiale ale stângii, ciocnirea dintre iudaism și islam și posibila ei amplificare prin atragerea (silită) în conflict a națiunilor cu rădăcini creștine ar însemna alunecarea omenirii pe o pantă alternativă, care nu mai duce înspre utopia woke, ci înspre un alt abis.
Am folosit în mod deliberat expresia „cu rădăcini creștine” căci, din păcate, nu vedem nicăieri o politică care să fie fundamentată în mod complet pe principiile creștinismului. Aceasta pentru că atunci când vorbim de „familia tradițională”, de atitudini împotriva avortului, etc., se profesează de fapt principii conservatoare, comune tuturor religiilor lumii. Însă, așa cum există în mod evident și manifest un „mesianism” iudaic sau islamic, nu se întrevede pe moment nicio tendință majoră de reîncreștinare a lumii, sau cel puțin de readucere la viață a unei comunități de state care ar putea alcătui un nou imperiu creștin, așa cum a fost începând cu împăratul Constantin cel Mare, imperiul fundamentat astfel fiind vehiculul de bază care a permis răspândirea adevărului de credință.
Desigur, Biserica se poate acomoda feluritelor regimuri politice și nu are nevoie neapărat de un asemenea cadru pentru a supraviețui de-a lungul secolelor. Dar nu acesta va fi destinul ei final. Vor trebui să treacă mai întâi vremuri apocaliptice, spre care se pare că ne îndreptăm cu pași vertiginoși, mulți nefiind conștienți încă de acest fapt. Iar triumful final al Bisericii lui Hristos va veni după o perioadă de prigoană și suferință.
Noi știm că, în cele din urmă, oricine ar câștiga alegerile americane și orice turnură ar lua conflictul din Orientul Mijlociu, Biserica va rămâne neclintită pe temelia ei eternă, pe care nici porțile iadului nu o vor putea clătina. Credința noastră în biruința lui Hristos e nelimitată, având-o drept model pe cea a prigoniților și martirizaților din temnițele comuniste, care nu au fost altceva decât o anticameră a urgiei apocaliptice prin care va trece omenirea într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat.