Neamul în primejdie

Şarpele bolşevic se strânge tot mai tare în jurul neamului nostru, zdrobindu-i oasele şi tăindu-i respiraţia. Zvâcnirile lui sunt din ce în ce mai slabe sub apăsarea greutăţilor ce trebuie să le suporte. Românul nu mai găseşte niciun locşor pe lume unde să-şi culce capul obosit de muncă şi chinuit de lipsuri. Fiara nu-l slăbeşte nicio clipă. Nici zilele de odihnă nu le poate folosi cum ar vrea el, retrăgându-se în sine însuşi, pentru a visa la o altă viaţă, mai bună, mai dreaptă şi mai omenească.

În perioada năvălirilor barbare, mai avea românul un refugiu: codrul imens, cu potecile lui ascunse, pe unde duşmanul nu cutează să se avânte. Dar astăzi şi codrul este cutreierat de poterele duşmane şi nu se poate atinge nici de o bucată de lemn pentru a-şi tăia un fluier sau de o boabă de amaură. Toate sunt proprietatea statului, adică a bandelor de asasini în slujba Moscovei. Ochiul nemilos al celor cu uniforme albastre – organizaţie imitată aidoma după modelul bolşevic – îl gonesc ca pe o fiară. Nu se poate mişca românul decât în metrul pătrat unde i s-a fixat de stăpânire locul de muncă. Nici marea nici muntele nici soarele nici luna nu mai au vreo semnificaţie pentru el. Frumuseţile naturale ale ţării au devenit obiecte fără sens când trupul e chinuit de foamete şi sufletul tânjeşte după libertate.

Planul Moscovei e clar şi se aplică cu rigoare în aria tuturor popoarelor subjugate. A transforma naţiunile mândre şi iubitoare de Dumnezeu de altădată în turme umane care nu se mai mişcă decât la pocnetul biciului. A le devasta sufletul ancestral în aşa fel încât să se şteargă din ele orice urmă din trecut, orice legătură cu strămoşii şi istoria patriei lor, până ce vor deveni prizonierii necesităţilor imediate ale vieţii: atâtea ore de lucru, atâtea ore de îndoctrinare, atâtea ore de odihnă, în schimbul unei mizerabile bucăţi de pâine. În toate celelalte direcţii ale existenţei cad grele obloanele partidului şi sufletul individului tremură de nesiguranţă ca o pasăre în colivie.

Acţiunea de sugrumare lentă a neamului nostru a început chiar din primele zile ale invaziei bolşevice, dar a luat un ritm accelerat şi îngrijorător în ultimii ani. Jupânii nu se mai tem de nicio reacţie din Occident, sunt siguri de complicitatea totală a conducătorilor lumii libere şi de aceea nu mai au nicio rezervă în aplicarea planului lor de aservire totală a naţiunii noastre.

Etapele de nimicire spirituală şi morală ale poporului nostru pot fi urmărite cu claritate în decursul celor 30 de ani de ocupaţie sovietică:

I. Mai întâi, au ucis tot ce-a avut mai bun România din pătura cultă şi din ţărănimea ei înstărită. Această hecatombă a avut loc între anii 1945-1964. Două milioane de români au căzut victime teroarei comuniste, la Canal, în închisori, în munţi, în execuţiile în masă contra ţărănimii care nu voia să predea pământul colectivelor.

II. Ce-a rămas viu din acest masacru, a fost scos din închisoare, pentru că nu mai reprezenta niciun pericol pentru securitatea regimului. Erau oameni sleiţi de lovituri şi de foamete, care nu mai aveau altă veleitate decât să fie lăsaţi să trăiască. Totuşi şi pe aceste umbre omeneşti i-a folosit regimul pentru a îndoctrina pe alţii sau pentru a-şi recruta agenţi informatori contra propriilor lor camarazi sau familii.

III. Odată vechea generaţie decimată sau redusă la neputinţă sub efectul teroarei exercitate contra ei aproape 20 de ani, fiara bolşevică s-a repezit cu toate puterile asupra noilor generaţii, pentru a le modela după preceptele ateo-marxis

1. Pe plan naţional, se observă substituirea progresivă a ideii de naţiune cu ideea de partid. Partidul are întâietate în toate manifestările publice faţă de naţiune. Dar acest partid, care e considerat alfa şi omega al statului, nu e nici măcar un partid românesc, un partid emanat din naţiune, ci o sucursală a Internaţionalei Comuniste. O entitate cosmopolită subplantează o comunitate naţională.
2. Pe plan religios, regimul a început o furibundă campanie de dezrădăcinare a credinţei religioase din sufletul copiilor. S-au creat mii de universităţi populare şi atee, în care nu se propagă altceva decât ateismul “ştiinţific”.
3. În învăţământ, s-a redus nivelul de instrucţie la un stadiu primitiv. Se predau doar acele cunoştinţe destinate să facă din tânăr un bun muncitor. Fabrica şi şcoala se întrepătrund de la cea mai fragedă vârstă. Cultura generală a devenit cenuşăreasa învăţământului. Este vag reprezentată şi este înecată în repretoriul cunoştinţelor tehnice. Tânărul este împiedicat să contemple orizontul unei culturi mai înalte, iar noţiunile de patrie şi neam sunt trecute printre superstiţiile unei epoci dispărute.
4. Pe plan cultural, aceeaşi asfixie culturală, aceeaşi atmosferă îmbâcsită, în care nu se mai poate respira decât marxism-leninism. Toate sectoarele culturii, teatru, muzică, pictură, literatură, filosofie, sunt îndrumate să servească drept vehicul de propagare al doctrinei materialismului dialectic. Elementele recalcitrante, care continuă să creadă în ideile de frumos şi de creaţie liberă, sunt smulse ca o buruiană rea din societate şi împiedicate să se manifeste.
5. Din punct de vedere al formării sufleteşti, se infiltrează tinerilor încă de pe băncile şcolii doctrina lui “homo homini lupus”, pornirea de a-i urî pe semenii lor, de a-i trata cu egoismul cel mai crud denunţându-i când observă o deviaţie de la linia partidului. A strivi pe semenul tău, pentru a trece tu înaintea lui sau pentru a-ţi salva propria existenţă, iată noua morală. Omul nobil, ales, curat, incapabil de a face o nedreptate, a considerat un viciu în sistemul comunist şi combătut ca un pericol pentru siguranţa statului.
6. Peste acest neam răvăşit de toate loviturile, înghiontit din toate părţile, croncănesc corbii foametei. Comuniştii au descoperit foametea, organizată, provocată, ca mijlocul cel mai eficace pentru a nimici în om orice urmă de rezistenţă şi mândrie. Chinuiţi de spectrul foametei, oamenii îşi întind singuri capul în jug şi trag cu nădejde la plesnetul de bici al surugiilor roşii.
7. Când acest proces de destrămare naţională va fi suficient de înaintat şi când împrejurările internaţionale vor fi favorabile –cum sunt acum după Helsinki- va urma lovitura de graţie, ultimul act al tragediei naţionale: încorporarea României în Uniunea Sovietică, ca o nouă republică din acest imperiu colonial.

Atunci românii vor deveni cetăţeni sovietici şi vor putea fi risipiţi la locuri de muncă pe toată întinderea ruso-siberiană, amestecându-se cu alte neamuri şi formând în cele din urmă un “mixtum compositum” etnic, denumit “popor sovietic”.

Iată ce perspective teribile ne aşteaptă! Iată unde ne-a dus politica lui 23 August! Iată răspunderile “istorice” ce şi le-au asumat cei ce ne-au azvârlit în robia comunismului!

Dar neamul răstignit şi îndoliat continuă să-şi îndrepte privirile rugătoare spre Occident. În clipa când monstrul bolşevic se pregăteşte să îl devoreze, mai face o ultimă încercare, mai adresează un ultim apel : Veniţi-ne în ajutor! Nu mai putem rezista! Suntem la capătul puterilor! Nu ne lăsaţi!

Când toate iluziile s-au spulberat, când noi, cei de dincoace, ştim că nu mai putem aştepta nimic de la acest Occident corupt de comunism, simţim cum pe umerii noştri apasă destinul întregului neam. Aşa cum suntem, puţini şi împrăştiaţi, reprezentăm ultima rezervă naţională! Nu mai e timp de pierdut. Trebuie să intrăm imediat în acţiune. Fiecare trebuie să îşi pună problema stării disperate în care se găseşte naţiunea şi să reacţioneze cu toată energia. Fiecare este responsabil de ceea ce se va întâmpla mâine, de catastrofa unui neam întreg. Nimeni nu se mai poate sustrage de la datorie, invocând fel de fel de pretexte. Neamul nu se poate dispensa astăzi de ajutorul nimănui. Intervenţia oricărui fiu al patriei poate fi decisivă. Să renunţăm la indolenţă, la micimi sufleteşti, la înşiruirea necazurilor proprii. Toţi suntem apăsaţi de greutăţi, dar să nu le exagerăm, căci ce sunt ele în comparaţie cu suferinţele celor din ţară!

Exilul trebuie să iasă din apatie, din indiferenţă, şi să se transforme într-o oaste, cu un program precis de luptă. Ne trebuie o credinţă cât munţii care să zguduie nepăsarea Occidentului şi să pregătească revanşa naţiunii înlănţuite. Fiecare exilat trebuie să se transforme într-o fortăreaţă a naţiunii, de care să se izbească toate valurile duşmane. Fiecare exilat trebuie să coboare în tranşee şi să servească cu tot elanul ideii de libertate naţională. Toate celelalte griji trebuie date la o parte, pentru a rămâne pe primul plan stegarul neînfricoşat al destinului naţional.

Dedicându-ne cu toată ardoarea luptei de eliberare, victoria finală va fi a noastră, căci forţele spiritului sunt mai tari decât toate armatele din lume.

Horia Sima, Ţara şi exilul, an XII, 1975-76