Rândurile ce urmează au fost provocate de o știre otrăvită privitoare la Frățiile de Cruce și apartenența la Mișcarea Legionară a mărturisitorilor din închisorile comuniste, rostogolită tot mai des în ultima vreme pe unele canale media. Anume, că într-un moment dat al vieții, mai ales către sfârșit, cutare și cutare preot ori laic, după caz, „s-a dezis de tinerețea legionară, a regretat apartenența la Frățiile de Cruce, activitatea în rândurile Mișcării și s-a căit…”. În consecință, spun autorii informațiilor false, pot fi numărați acum în șirul românilor cinstiți, ba pot fi chiar nominalizați pentru lista viitoarelor canonizări de sfinți. În aceeași „logică”, ni se inoculează ideea că dacă nu s-ar fi dezis și nu s-ar fi căit, ar fi rămas într-o profundă greșeală, cu nume rău nu doar pentru trecut, ci pentru prezent și viitor!
Nu este o noutate să amintim că în mintea, în gura și în condeiul unor purtători de cuvânt și „formatori” de opinie, adesea bine remunerați, a fi fost membru al Frățiilor de Cruce și al Mișcării, în general, echivalează cu „fascist”, „antisemit”, „extremist”… Altfel spus, un om de nimic, trădător de țară, criminal, bandit!
Adevărul este diametral opus, însă! În cei 35 de ani de după evenimentele din decembrie 1989, în care am avut cu toții libertatea de a citi și a dialoga fără opreliști, nu am auzit nici măcar de o singură persoană care să-și nege crezul din tinerețe ori de mai târziu. Dacă ar fi fost așa, aș fi avut de la cine să aflu: de la tatăl soției mele, preotul Constantin Voicescu, membru în tinerețe al Frățiilor de Cruce și fost deținut politic peste 12 ani, ori de la atâția alți foști întemnițați care au trecut pragul bisericii Sf. Ilie-Gorgani, în care am slujit din anul 1991, unii dintre ei cu peste 20 de ani de închisoare, atât din rândurile bărbaților, cât și al femeilor. Oameni pe care i-am cunoscut personal, dintre care o bună parte mi-au făcut cinstea să mă aleagă duhovnic, ca, de pildă: Emanoil Paraschivaș, Gheorghe Grecu, Mircea Nicolau, Nicolae Roșca, Vasile Afilie, Dumitru Paceag, Gheorghe Jijie, Gelu Gheorghiu, Aristide Lefa, Marcel Petrișor, Demostene Andronescu, Vasile Jaques Iamandi (ultimii doi, încă în viață)… Iar dintre femeile atașate de biserica noastră aș aminti pe Elisabeta (Seta) Ionescu, Anastasia Popescu (Mama Sica), Aspazia Oțel Petrescu, Letiția Leonte. În vremea când erau eleve de liceu sau studente, au făcut parte din „Cetățui”, organizație legionară feminină, similară cu a Frățiilor de Cruce pentru băieți. Cine are bunăvoința să citească și să se informeze corect, va constata că numele de mai sus, și bărbați, și femei, sunt nume de români și românce cu un caracter moral-creștin ireproșabil. Majoritatea, pe deasupra și intelectuali de înaltă pregătire profesională. De la ei am învățat eu istoria adevărată a Mișcării, cu bune și cu mai puțin bune, nu neapărat din cărțile legionare, deși multe mi-au fost și îmi sunt de mare folos pe anumite subiecte.
Spre cinstea lor și a tuturor din Pomelnicul pe care îl avem la suflet, cu toate numele pe care le citim la Proscomidie și la Parastase, nici unul și nici una nu s-a dezis de crezul patriotic, pe care l-au mărturisit până în ultima clipă a vieții.
De fapt, mărturisitori autentici fiind, nu aveau cum să se dezică de valorile definitorii ale crezului legionar: credința creștină, patriotismul sincer, cultul muncii, simțământul onoarei, respectul cuvântului dat, ajutorarea necondiționată a celor nevoiași, viețuirea în simplitate etc.
Dezicere, sau, mai bine zis, delimitare, au avut și au toți legionarii onești față de trădările și greșelile unor camarazi, făcute cu voie ori fără voie, în decursul timpului. Între greșeli, anumite crime, unele reale și asumate, altele puse în cârcă pe nedrept. Despre fiecare caz în parte s-a scris pe larg și obiectiv de către anumiți membri distinși ai Mișcării, cum a făcut, de pildă, Nicolae Roșca în cartea „Cronica unor violențe politice”.
Revenind la tema „dezicerii”, amintim faptul că în închisoare, datorită înfometării, bătăilor repetate și terorizării psihice, unii camarazi au cedat, blestemându-și zilele și negându-și public crezul, verbal ori în scris. Mai ales dintre cei implicați în „fenomenul Pitești”. Dar, după eliberare, chiar dacă nu toți, mulți și-au revenit, au spovedit duhovnicilor această cădere și și-au redobândit demnitatea pierdută temporar. Este fenomenul pe care istoria l-a consemnat și în Biserica primară, în vremea persecuțiilor: nu toți creștinii au rezistat torturilor și au intrat, astfel, în șirul celor numiți „lapsi” (lat. = cei căzuți). După încetarea persecuțiilor s-a discutat mult dacă să fie sau nu reprimiți în Biserică, dar s-au pronunțat favorabil mulți dintre Sfinții Părinți, cu o condiție: fiecare să parcurgă o perioadă de pocăință, mai lungă sau mai scurtă, în funcție de gravitatea căderii: dacă a fost silit, ori torturat, ori s-a lepădat din interes. Iată cum susține, de pildă, Sf. Ciprian a Cartaginei bunăvoința reprimirii: „Să nu fie tăgăduită cu desăvârșire celor căzuți nădejdea comuniunii şi iertării, încât să se piardă şi mai mult în deznădejdea lor şi, pentru că Biserica le este închisă, să trăiască în chip păgân…” (Ep. 55, 6.1). În aceeași logică trebuie văzute și căderea, apoi revenirea camarazilor legionari.
Mai pomenim ceva. Circulă intens încă o știre otrăvită, o „șopârliță” care se face credibilă multora dintre cei neinformați, ori slab informați: că la venirea comunismului, o mare parte dintre legionari s-au înscris în PCR (PRM, numit apoi, din 1965, din nou PCR) și s-au dezis, astfel, de un trecut „rușinos”. Unii din convingere, alții de frică, alții din interes. Or fi fost! Nu există în lume și în istorie vreo asociație omenească (partid, mișcare etc.), să nu aibă și oameni mai slabi de caracter, ori vulnerabili într-un fel sau altul. Dar, se știe bine acum, o majoritate covârșitoare a celor care au împărtășit crezul legionar nu a îmbrățișat comunismul ateu. Dovada? Au fost încarcerați cu miile, înregistrând cel mai mare număr din lista deținuților politici, comparativ cu țărăniștii, liberalii etc. Între ei, mulți, foarte mulți preoți și ierarhi.
Mi-au mai spus bătrânii, însă, foști deținuți, ceva relevant: s-au înscris în PCR/PRM în special falșii legionari, fie oportuniști, fie infiltrați în Mișcare ca informatori plătiți de adversarii Legiunii.
Revenind la tema enunțată în titlu, recunoaștem că e foarte greu să surprinzi într-un număr limitat de rânduri fenomenul fidelității mărturisitorilor legionari față de crezul lor creștin-patriotic. De aceea, socotim articolul de față doar ca pe un mic început pe care nădăjduim să-l continuăm cu articole viitoare scrise de subsemnatul, ori, poate și mai bine, de alți contributori cu experiență ai revistei „Permanențe”.
Înainte de final, doresc să mai consemnez ceva. Anume, legat de anchetele făcute de autorități în urma parastasului de la Troița de la Tâncăbești, din ziua de 30 noiembrie 2024. Cum s-au petrecut lucrurile s-a scris pe larg, poate prea mult. Incidentele au fost exploatate, însă, copios de colportorii minciunilor. A câta oară? Nu are rost să numărăm, pentru că nu vom prididi! Ceea ce ne doare însă cel mai mult este că mulți oameni onești, dar puțin informați, ajung să creadă minciunile, așa cum mulți încă mai cred în filmele regizate de Sergiu Nicolaescu despre legionari… Cel mai tare s-a mințit iarăși, cu cele mai grele cuvinte posibile, despre Corneliu Codreanu. Desigur, nimic nou! Și, totuși, din păcate poate fi nou ceva. Anume, noi victime ale minciunilor, mai ales în rândurile tinerilor, care, în iureșul tinereții, nu se informează din surse obiective și, practic, nu au cum se ghida după principiul juridic „audiatur et altera pars!” – să asculți și părerea cealaltă, adică a celor acuzați, ponegriți și condamnați.
Este ceea ce ne spunea adesea și părintele nostru, Constantin Voicescu: „Minciunile își fac loc, în continuare, pentru că bieții oameni nu știu, nu citesc, nu se informează!”
De aceea, datoria informării corecte este a noastră, ori, și a noastră, a membrilor Fundației George Manu, care am avut privilegiul să învățăm adevărata istorie a patriei nu din cărțile și filmele comuniste, ci din familie și de la oamenii de caracter care au trăit-o pe viu și pentru care și-au jertfit integral viața, din care o bună parte în temnițe.
Rămânem optimiști, însă, așa cum ei, în pofida tuturor suferințelor, a fost și au rămas tari în nădejde, cu credință puternică în Dumnezeu și cu dragoste nelimitată față de Țară.