Scurtă introducere, din perspectiva României la final de an 2024
Adevărurile istorice care sunt binecunoscute nu ar mai trebui de fapt repetate. Cine studiază trecutul cu bună credinţă, este familiarizat cu sursele relevante şi ştie unde le poate accesa. Încât ceea ce este de domeniul evidenţei nu mai are nevoie să fie scos în faţă, căci valabilitatea factuală rămâne neafectată. Trăim însă vremuri ale manipulărilor interesate, ale distorsiunilor şi ale instrumentalizării abuzive a unor fapte istorice care au avut loc într-un anumit context. Factorul politic se foloseşte fără scrupule de asemenea metode pentru a amesteca nepermis istoria de care ne desparte o prăpastie de aproape un secol cu politica zilelor noastre. Etichetările inflamate şi trezirea cu bună ştiinţă a unor temeri iraţionale că ne-am putea întoarce în timp la o epocă definitiv apusă sunt elemente clasice ale oricărui manual de propagandă. Scopul diversiunii fiind acela de a abate atenţia de la adevăratele probleme ale zilelor noastre prin indicarea de false ţinte, ridicate ritos la rangul de „pericole”.
Într-o asemenea atmosferă care frizează isteria şi aduce aminte de „argumentele” aduse în cadrul reeducărilor din temniţele comuniste de la Piteşti sau Aiud, adevărurile istorice amintite la început sunt prima victimă. Se ignoră faptul că atât epoca invocată pe post de sperietoare, cât şi prăpastia temporală care ne desparte de ea, sunt de fapt pline de evenimente şi fapte istorice. Am uitat oare de terorismul de stat al regimului carlist? Sau de deceniile de cruntă tiranie comunistă? De acel regim care a practicat crima politică în masă prin eliminarea sistematică a tuturor adversarilor ideologici? Asemenea practici nu mai reprezintă oare o „sperietoare”?
Dar cei care au comis, au girat sau au instigat prin propagandă la aceste crime la adresa poporului român şi urmaşii lor? Ah, dar ei sunt cei care au condus România în ultimii 80 de ani, sau ultimii 35 de ani, practic într-o continuitate fără fisură. Încât ei sunt principalii autori şi beneficiari ai actualei diversiuni.
Se uită oare prea uşor că opoziţia anticomunistă de după 1948 a avut loc sub stindardul democraţiei? Sub protecţia SUA, mai precis a forţelor anticomuniste atunci când acestea s-au aflat la putere în această ţară? Lucru valabil inclusiv pentru legionarii din ţară şi din exil, care s-au considerat parte integrantă a luptei „lumii libere” împotriva totalitarismului comunist.
Deşi aceste fapte istorice sunt bine documentate, credem oportun să reamintim câteva repere, câteva elemente care fac parte din textura evenimentelor istorice care umplu prăpastia care ne desparte de acea epocă invocată. Ele evidenţiază astfel ireversibilitatea temporală înspre caricatura grosolană a unui asemenea trecut cu a cărui revenire vor unii să ne sperie acum.
Colaborarea legionarilor din exil cu serviciile secrete americane şi franceze la începutul anilor `50 ai secolului trecut prin instruirea de voluntari care au fost apoi paraşutaţi în România comunistă este de notorietate. Acest capitol de istorie este studiat şi în cartea germanului cu origini braşovene, Karl-Heinz Brenndörfer în cartea sa „Bandiţi, spioni sau eroi?” publicată acum două decenii în Germania şi de care ne ocupăm în ediţia tipărită a revistei noastre. De asemenea, se ştie faptul că legionarul Ion Gavrilă Ogoranu, celebrul luptător din Munţii Făgăraş, care a reuşit să se ascundă timp de peste un sfert de secol înainte de a fi capturat în final de către organele de Securitate, a rămas în viaţă datorită intervenţiei preşedintelui american Nixon. Un deceniu mai târziu, preşedintele american Reagan intervenea pentru eliberarea din închisoare a preotului cu trecut legionar Gheorghe Calciu-Dumitreasa. După trecerea prin reeducarea de la Piteşti, el s-a ridicat din infernul morţii spirituale şi şi-a dedicat viaţa lui Dumnezeu. Nu a putut însă să tacă, devenind obedient şi retras, ci a îndemnat tinerii la credinţă şi curaj, fapt care i-a atras o nouă condamnare în anii `80. Eliberat, după cum am spus, în urma intervenţiei preşedintelui Reagan, el a fost primit cu braţele deschise de America anticomunistă, fidelă libertăţii. A fost însă expulzat la întoarcerea sa în ţară de regimul neocomunist instalat la începutul anilor `90 după care, la un moment dat, lucrurile păreau a se fi normalizat. Părintele Calciu a revenit în ţara natală, unde a trecut la Domnul acum aproape două decenii, găsindu-şi odihna veşnică în cimitirul mănăstirii Petru Vodă. Vântul ideologic al ultimului deceniu a adus însă un tot mai dominant iz comunist, fie şi sub forma sa neomarxistă, încât se încearcă ca eroii amintiţi mai sus să fie expulzaţi din conştiinţa neamului nostru.
Prezentul text intenţionează să evoce o personalitate a exilului românesc poate mai puţin cunoscută publicului larg: Alexandru Mateescu Frâncu (1914-2013). Scrierile sale au apărut în revista noastră acum mai bine de un deceniu şi au fost ulterior publicate şi în cartea „Haiduci, arhangheli, cetăţeni” al cărei conţinut poate fi descărcat de pe site-ul nostru în format pdf. Redăm un fragment din cuvântul înainte al acestei cărţi:
Alexandru Frâncu s-a născut la Bucureşti în 12 iunie 1914. După şcoala primară, a urmat cursurile liceului Gheorghe Şincai din Bucureşti, apoi a făcut studii superioare la Universitatea Bucureşti devenind Licenţiat în Drept. A obţinut titlul de Doctor în Drept şi Economie Politică la Universitatea din Paris şi Licenţa în Filologie Germanică la Universitatea de Stat din Rennes. A obţinut un titlu de Profesor în Angers şi încă unul de Profesor în Brazilia, împreună cu un titlu de Doctor honoris causa. Om de mare cultură şi vorbind 6 limbi, a avut o bogată activitate ziaristică: corespondent la „Curentul” din Paris, editor al săptămânalului „Documentation Hebdomadaire” din Paris, fiind totodată şi Secretar General al Asociaţiei Coresponenţilor de Presă Străini din capitala Franţei. După terminarea războiului şi-a continuat activitatea publicistică pe continentul sud-american: Director al revistei „România” (Buenos Aires) finanţată de Domniţa Ileana, Director al revistei legionare „Însemnări” (Buenos Aires), Director al revistei „Nouvelles D’Argentine” finanţată de Peron, „Goetheana”, revistă literară în patru limbi, finanţată de Dr. Storch. I-a cunoscut îndeaproape pe Constantin Noica, Mircea Eliade şi Emil Cioran, pe care îi va venera şi îi va apăra întreaga sa viaţă.
Amintirile sale din perioada Parisului ocupat între anii 1940-44, timp în care a fost un prieten apropiat al lui Emil Cioran, au o valoare documentară deosebită.
Pe lângă portretul pe care Frâncu îl face lui Cioran din acei ani, aflăm câte ceva şi din activitatea sa în calitate de Secretar General al Asociaţiei Jurnaliştilor Străini, despre cum a refuzat în mod providenţial o propunere de colaborare venită din partea lui Goebbels, pe care l-a impresionat cu calităţile sale, despre cum a intervenit pe lângă nemţi pentru a-şi salva un prieten evreu, sau despre o discuţie avută la începutul anului 1942 cu fratele lui Reinhard Heydrich, binecunoscutul călău nazist. Acesta, pe numele său Werner Heydrich, s-a dovedit a fi alcătuit dintr-o cu totul altă stofă umană, mărturisindu-i într-o conversaţie privată, printre lacrimi, despre ororile care erau în curs de desfăşurare din partea Germaniei naziste la adresa evreilor. Deşi data exactă nu mai era păstrată în memorie, cronologic se potriveşte cu perioada imediat următoare conferinţei de la Wannsee din 20 ianuarie 1942, în care sub tutela lui Reinhard Heydrich s-au discutat aspectele practice ale implementării “soluţiei finale”, care fusese decisă la alte niveluri, într-un mod informal, nedocumentat.
În memoriile sale el spune că, deşi aflase dintr-o sursă certă despre acele orori, România era prinsă în menghina dintre nazism şi comunism. Iar ororile comunismului, crimele lui Stalin din URSS, Katyn-ul, etc. erau de asemenea binecunoscute, comunismul reprezentând în continuare principala ameninţare la adresa României.
Date fiind toate acestea, Alexandru Frâncu poate fi considerat un martor important al epocii sale. Dar nu numai atât. El a fost şi a rămas consecvent pe o linie anticomunistă, pe care a materializat-o într-o bogată activitate publicistică în presa românească din exil.
Printre altele, dorim să amintim aici îndeosebi seria de articole intitulată “Democraţia şi noi” apărută în revista “Însemnări” între anii 1951-52. Ele clarifică în mod magistral raportarea legionarilor din exil la principiile democraţiei (căci cei din ţară înfundau la acea vreme temniţele comuniste, lupta lor fiind doar una spirituală, nepunându-se problema unei lupte politice). Prezentăm în cele ce urmează câteva fragmente relevante, invitându-i pe cititorii interesaţi la lectura întregii cărţi, la perceperea acestor fragmente reproduse aici în întregul lor context, şi îi asigurăm că merită.
*
Alexandru Mateescu Frâncu – « Democraţia şi noi » (fragmente)
Cine suntem şi ce vrem
Suntem români, ridicaţi împotriva primejdiei comuniste încă de acum douăzeci şi cinci de ani. Suntem împotriva oricărei dictaturi, de stânga sau de dreapta.
N-am fost amestecaţi în nici un fel de afaceri scandaloase, fraude, traficuri de influenţă şi comisioane.
Avem cultul libertăţii, respectăm demnitatea umană şi munca.
Din onestă convingere şi fără rezerve vom fi apărătorii substanţei democratice – a tuturor libertăţilor individuale – şi ne angajăm solemn să nu ne abatem de la această normă. Vom denunţa şi combate însă, fără cruţare, toate degenerările demagogice şi anacronice ale unei false democraţii, abuzurile şi corupţiile electorale, folosirea ca simplă masă de manevră a celor umili, facultatea de oprimare şi exploatare a muncitorimii, amestecul politicii în magistratură şi armată.
Vom combate orice tendinţe de întoarcere la sisteme tiranice, dar credem că după dureroasele ei experienţe Ţara noastră merită altceva decât reinstalarea la cârmă a unor perimate asociaţii de exploatare, pe care le-a suportat îndeajuns şi care, dacă ar reînvia, ar produce un climat propice unui neocomunism sau unei forme de naţionalism arbitrar şi intolerant.
(…)
Evident, cetăţeanul de pe stradă, care ne judecă după caricatura de legionar, concepută şi difuzată în opinia publică românească de aşa zişii „democraţi”, se miră cum am devenit noi, rebelii, anarhiştii, dictatorii cu cuţitul între dinţi, cum am devenit, zic, peste noapte „apărătorii substanţei democratice”, când tocmai, timp de o generaţie, ne-am afirmat duşmanii ireductibili ai democraţiei.
Nu văd contrazicerea. Am fost şi continuăm să fim adversarii democraţiei demagogice, de bâlci şi de tarabă, aşa cum se practică la noi: cu urne furate, cu jandarmi, cu bătăi în sânge, cu generalizarea corupţiei, cu şperţul-rege şi regele-şperţ, cu vânzarea Ţării, cu crematoriul funcţionând doar o leacă mai domol ca astăzi. Impotriva acestei „democraţii”, care continuă să sfideze pe Români din piscul Comitetului, unde s-a cocoţat, ca de obicei, prin fraudă, ce sentimente altele putem să încercăm decât aversiune şi dezgust? Sau poate descopere cititorul nostru vreo comunitate de esenţă între democraţie şi „democratul” Comitet de la Washington? Să ne explice atuncea în ce măsură exprimă voinţa poporului? Cine, cum şi unde i-a ales? Cu cine se consultă? Şi în numele cui vorbeşte?
A fi apărătorii substanţei democratice implică o dublă atitudine: negativă faţă de cei ce o corup, pozitivă faţă de tot ceea ce o afirmă şi o consolidează. Negativ, apărarea substanţei democratice înseamnă continuarea luptei începută încă de acum douăzeci şi cinci de ani, împotriva impostorilor şi farsorilor „democraţiei”, a şefilor veroşi care nu desprinseră din doctrina lui Locke decât corupţia epocei post-elizabetane, din discriminările lui Montesquieu decât abuzul de putere, din seraficele visări ale lui Jean Jacques decât sentimentalismul ipocrit al crocodilului îmbuibat până la indigestie, consimţind să verse, între pară şi brânză, o lacrimă perfidă pe altarul Patriei şi a nemuritoarelor principii.
În postura sa negativă, democratismul nostru se va lovi, deci, de conţinutul tradiţiilor de corupţie şi minciună, de saltimbancii falsei democraţii, pe care i-am identificat deja în ariertrenul partidelor.
Pozitiv, democratismul implică afirmarea credinţei noastre în valorile ireductibile ale libertăţii, ale spiritului de iniţiativă privată, ale individului şi al celulelor sociale ce-l înglobează: familia şi naţiunea.
În acest sens, democratismul nostru nu prezintă nimica nou, nici revoluţionar, pentru doctrina şi practica legionară: l-am observat întotdeauna. Evident, cei care nu ne cunosc decât din propaganda calomnioasă a adversarilor, continuă să ne judece după sperietoarea „cu cuţitul în dinţi”. Cei care însă, obiectiv, ne-au văzut la lucru, ne-au observat în felul nostru de viaţă, au avut curiozitatea să răsfoiască „Pentru Legionari” sau „Circulările” Căpitanului ori mai recent, broşura lui Horia Sima „Omul nou” şi întreaga colecţie a „Vestitorului”, vor fi învăţat să desluşească în unitatea primordială de viaţă legionară, o celulă democratică în care nici o hotărâre nu se lua decât cu consultarea tuturor şi cu obţinerea asentimentului majorităţii. Deasemena vor descoperi că marile decizii politice, Căpitanul nu le-a luat niciodată înainte de a consulta Senatul legionar.
Democraţia noastră nu este utopică, artificială şi absurdă, ci este o democraţie realistă, autohtonă, ieşită din sânul poporului nostru şi adaptată nevoilor sale specifice. O democraţie în care dilema libertate-egalitate se tranşează în favoarea libertăţii, iar aceea dintre libertate şi ordine, în favoarea ordinei. Pentru că numai într-un regim de ordine se pot dezvolta organic şi firesc libertăţile individuale, fără a cădea în anarhism, după cum numai cu respectul libertăţii se poate realiza acel optimum de egalitate, care înseamnă a atribui fiecăruia, după putinţe, după muncă şi după merite.
Aceasta fiind pentru noi esenţa democraţiei, ne repetăm „cu onestitate şi fără rezerve” apărătorii ei. Astăzi ca şi ieri. Mâine ca şi astăzi.
Chestiune de vocabular
În România începuturilor legionare existau o seamă de partide politice, coafate – cum spun franţujii – de o vietate supremă şi intangibilă: Constituţia. Partidele toate şi Constituţia întreagă se reclamau de la mitul nediscutat al secolului: democraţia.
Legionarii, deschizând ochii în România şi judecând lumea după realităţile ei şi vocabularul românesc, au reţinut din realităţile ce li se propuneau (uneori destul de violent) spre observaţie, că democraţie era numai aceea propusă şi exemplificată de „trăirea politică” românească. Şi nu o găseau entuziasmantă! Mai mult, înainte de a o descoperi, ca pe o impostură grosolană şi o farsă, şi-au dat seama că era primejdioasă. Primejdioasă pentru destinele prezente ale neamului, mortală pentru soarta lui viitoare. Şi au spus-o, cu candoarea lor juvenilă, făţiş şi răspicat. Şi anume au grăit aşa: dacă mizeria asta de regim în virtutea căruia se selectează „elita” cea mai abjectă, în virtutea căruia se înstrăinează definitiv bunurile Ţării, în virtutea căruia se pune în primejdie de moarte componenţa, mai mult, însăşi persistenţa demografică a neamului, este democraţie, atunci noi, aceşti tineri neexperimentaţi, suntem antidemocraţi.
Au trecut anii. Am îmbătrânit. Unii dintre noi au prins, pe ici pe colo, să citească. Alţii au umblat pe la Universităţi. (Nu numai cele de la Miercurea Ciucului, Aiud, Buchenwald). Noi toţi cei care am scăpat teferi peste frontiere, trăim în mediul – nou pentru noi – al Occidentului. Şi iată că ţăranii Danubiului, lăsându-ne cuşmile şi opincile acasă, am făcut, în lumea asta nouă şi liberă, o mare descoperire.
Ca şi tinerii seminarişti trimişi pe la 1700 la carte, la Roma, şi buimăciţi de a găsi în textele Breviarului cotidian o seamă de cuvinte de-ale lor, ţărăneşti, aidoma cum le grăiau ei pe malurile Mureşului, tot aşa şi noi am fost surprinşi să găsim nu numai în „aşezările cetăţeneşti” adunate de Aristot sau în anterioarele dialoguri ale tăietorului de piatră Socrate, ci şi în trăirea politică de fiecare zi a contemporanilor noştri occidentali aplicate o seamă de reguli pe care noi, cu trudă, le degajaserăm şi impuseserăm vieţii noastre legionare.
Şi nu cu puţină surprindere am aflat că ansamblul acestor reguli – de libertate înţeleasă dar uman îngrădită, de demnitate tuturor recunoscută – purta exact numele ce-l avea, la noi în ţară, regimul ce-i nega însăşi fundamentele: democraţie.
Dilemă! Ce trebuia să facem? Să continuăm a ne conserva ostilitatea pentru o aşezare, numai pentru că purta un nume compromis, sau să ne înclinăm în faţa evidenţei şi să reabilităm şi numele, dat fiind că este subîntins de o realitate pe care demult o acceptaserăm, cel puţin în incinta noastră legionară?
Unii, subjugaţi de magia verbului, au rămas mai departe „antidemocraţi”. Evident, în sensul românesc al cuvântului: adică adversari ai regimului de corupţie şi incurie ce se numea, între Nistru şi Tisa, „democraţie”.
Alţii, mai puţin speriaţi de fetişisme, s-au resemnat a-şi reforma vocabularul adolescenţei, recunoscând nu că realităţile l-au depăşit, dar că fusese, chiar la origini, falsificat de falsa aplicaţiune ce, în mod curent, se da în România noţiunilor importate numai în forma, nu şi în fondul lor.
Acestei a doua categorii aparţinem cei de la „Însemnări”. Ne desparte deci de unii naţionalişti, mânuitori ai vechii terminologii, o chestiune de lexic. Cum tot de lexic ni se pare a fi „abisul” ce ne separa de tineretul partidelor, neînsemnat ca număr, dar interesant – şi destul de apropiat de noi – ca spirit.
Sufragiul zis universal
Afirmasem în precedentele note că nu existase, în fond, un antagonism ireductibil între Legiune şi Democraţie. Adversitatea efectivă care a opus Generaţia naţionalistă de la 1922 (încadrată mai târziu în rândurile Legiunii) şi aparatul de Stat, încăput pe mâinile partidelor, s-a exprimat greşit (am spus: printr-o ignorare de termeni, printr-o eroare de vocabular) ca o ireductibilă opoziţie între legionarism şi democraţie. Ireductibilă nu era decât opoziţia unui tineret excedat de abuzuri, împotriva regimului de corupţie ce le tolera sau le încuraja.
Legiunea se ridicase împotriva Falsei democraţii, atotputernică la noi în Ţară. Pe cea adevărată nu avusese cum s-o cunoască atunci şi acolo.
De abia în contactul cu Occidentul avea să se poată opera discriminarea, ce astăzi ni se pare elementară, între democraţia adevărată şi caricatura ce-o avuseserăm de suportat în Ţară.
Şi ca să nu avansăm afirmaţii gratuite, să luăm la o sumară analiză unul din postulatele fundamentale ale democraţiei şi să vedem dacă -aşa cum ne învăţasem a-l cunoaşte în Ţară- nu eram legitimaţi să ne ridicăm împotriva lui.
Este vorba de vot. Votul universal, direct, egal, secret, aşa cum ni-l garanta Constituţia ca pe un instrument infailibil de degajare al voinţei naţionale suverane.
Ce putea să ştie despre votul universal, în anii de domnie ai Regelui Carol al II-lea, un tânăr a cărui unică ştiinţă se baza pe experienţa, empiric sedimentată în lungi ani de observaţii succesive, riguros concordante? Nimic mai mult decât ceea ce tocmai aceste observaţii îi sugerau.
Şi care erau aceste observaţii?
Votul universal, direct, secret şi liber, instrument de detectare al voinţei naţionale, nu poseda nici unul din caracterele-i specifice şi era, în practică, despuiat de toate garanţiile (şi de fiecare în parte) pe care i le recunoştea Constituţia.
Universal? Poate, în măsura în care lupta prozelitistă dintre partide delega agenţii electorali până în cele mai pierdute coclauri. Universal, de asemeni, în măsura în care erau împinşi spre urne, de-a valma, viii şi morţii cu tot neamul lor. Dar direct, secret şi liber în nici un caz.
Votul direct presupune o cunoaştere de către votant a candidatului. Care era realitatea la noi? Candidatul era în general un necunoscut, impus de la centru. Iar motivele pentru care centrul îl impunea nu erau priceperea, destoinicia sau forţa lui de caracter, ci servilismul cu care ştiuse să intre în graţiile şefului de partid, sau importanţa donaţiei făcută partidului.
Votantul deci nu avea nici un element de apreciere după care să-şi emită, valabil, sufragiul. Aprecierea lui directă nu se ridica până la candidat, ci se oprea la agentul electoral. Iar elementele acestuia de convingere nu erau destoinicia, capacitatea, devotamentul pentru cauza publică, ci practicile demagogice cele mai deşănţate: de la făgăduiala carului cu boi („scrie-l şi pe Badea Ion, cu doi boi plăvani, doi!”), a trenului care va opri în faţa cârciumii, a funcţiilor, până la practica mai expeditivă (singura care mai prindea în anii din urmă, când votantul se învăţase a nu mai crede în nici o promisiune), a damigenelor generos revărsate, a cârnaţilor şi a polului rupt în două.
Votul secret este menit să garanteze spiritul votantului împotriva ameninţărilor şi a simplelor presiuni din afară. Secret era votul la noi, cu celula de vot (real sau imaginar) prevăzută cu „ochi”, cu tibişirul ce însemna pe „independenţi” şi cu ciomăgelile ce urmau acestei însemnări? Secret, da, dar numai în ceea ce priveşte conţinutul urnelor prealabil asigurat cu buletine de vot guvernamentale sau cu fund dublu.
În fine, votul era liber. Cu practicile mai sus amintite, cu bandele de bătăuşi guvernamentali protejate şi întărite de jandarmerie, cu tâmpeala făgăduielilor fabuloase, cu toropeala alcoolului şi – mai presus de toate – cu întreţinuta spaimă de Stăpânire, câte parale făcea această libertate?
Câte parale? Tânărul observator care eram eu, dumneata şi toţi de o seamă cu noi, îşi putea da uşor seama, când vedea ieşind din urne, la o lună sau două de interval, majorităţi invariabil impresionante pentru candidaţii succesivi a două guverne radical deosebite în programe.
Dezgustat de practicile ce i se prezentau ca democratice, lipsit de orice nădejde în vreo ameliorare viitoare, rămas singur, cu toată amărăciunea lui neputincioasă, în faţa unei Ţări a cărei scufundare în mlaştina corupţiei o vedea cu ochii, tânărul entuziast, de bună credinţă, nu era în drept să creadă că soluţiile de salvare puteau fi căutate în alt sistem, de dreptate absolută, de dreptate imediată, de severitate deci, şi, la rigoare, de violenţă? Astăzi, acelaşi fost tânăr, întrebat despre eficacitatea votului universal, direct, secret şi liber, ar răspunde poate, că nu vede cu ce să-l înlocuiască. Mai mult: că nu descoperă nici raţiunea pentru care ar trebui să fie înlocuit, dat fiind că -aplicat în cinstita respectare a definiţiei lui- este singurul instrument de revelare a voinţei publice, şi o eficace metodă de cultură politică a maselor.
Ca să ajungem la această convingere, era oare necesar să facem tot acest ocol? Nu ar fi fost mai simplu ca responsabilii care atunci deţineau puterea, s-o aplice în termenii în care o definea Constituţia şi, afirmându-se democraţi, să respecte cel puţin rudimentele democraţiei?
Antinomii trase de păr
Democraţia şi naţionalismul sunt oare noţiuni de acelaşi soi, care să accepte relaţii de antinomie? În nici un fel. Democraţia este o „tehnică”, naţionalismul este „o doctrină”. Democraţia este o formă de guvernare, naţionalismul este un conţinut realizabil prin guvernare. Democraţia este un „mijloc”, naţionalismul este un „scop”. Cum să le opui?
Dacă democraţii noştri, pentru o mai plastică reliefare a nebuloasei noţiuni ce-o tot vântură, au nevoie de termeni de comparaţie prin contrast, să nu-i caute în domeniul doctrinelor, ci în acela al tehnicilor de guvernare. Ce se opune democraţiei? Aristocraţia, tirania (cu perfecţionarea ei: dictatura totalitară), monarhia absolută, eventual anarhia.
Şi dacă ţin cu tot preţul să prindă şi naţionalismul în corset antinomic, n-au decât să-l opună opusului său firesc: „internaţionalismul”, a cărui speţă cea mai virulentă şi cea mai hidoasă se întâmplă tocmai să bântuie epidemic universul nostru, sub specia comunismului.
În consecinţă, pot fi antinomice două tehnici contrarii, două doctrine contrarii, dar nu o tehnică şi o doctrină. Aşadar democraţia şi naţionalismul, departe de a se găsi în relaţii contradictorii, de excludere sau anulare reciprocă, pot convieţui în bună pace, într-o fecundă simbioză. Putem deci avea democraţii naţionaliste sau internaţionaliste, aristocraţii, monarhii, tiranii naţionaliste sau internaţionaliste. După cum putem concepe foarte bine (şi istoria e bogată în exemple) naţionalisme care să fie sau democratice sau tiranice sau aristocratice sau anarhice.
Vorba e prin urmare să comparăm comparabilul şi să nu inventăm opoziţii absurde, în care termenii se potrivesc ca peretele cu nuca.
„Atunci voi, legionarilor, care sunteţi naţionalişti, de ce v-aţi ridicat cu atâta înverşunare împotriva democraţiei?” o să ne întrebe veşnicul nostru contradictor.
De ce? Pentru că dacă simbioza între naţionalism şi democraţie ni se pare posibilă şi chiar de dorit (vezi recenta lucrare a D-lui Horia Sima „Destinée du Nationalisme”), simbioza între naţionalismul legionar şi caricatura de democraţie balcanică de la noi nu ni se părea numai imposibilă, ci cu totul de nepermis.
Pentru că naţionalismul, care este o doctrină coerentă, conştientă şi ambiţioasă, VREA evident să se realizeze, să se traducă în fapte, dar NU PRIN ORICE MIJLOACE. Ori procedeele pe care ni le sugera „democraţia” românească, presupuneau adoptarea unei metode aşa de pervertită, încât acceptând-o, am fi mers sigur la coruperea şi dezagregarea conţinutului naţionalist pe care se trata tocmai de a-l realiza intact, cu implicaţiile lui politice, dar mai ales etice, nealterate.
Un pas la stânga, doi paşi la dreapta, marş
Eram în drept să ne aşteptăm, de la adversari, la mai multă perspicacitate. În loc de-a fi căutat în însemnările noastre (şi ale camarazilor de la „Vestitorul”, „Libertatea” (bis), „Vatra” şi „Cuget Românesc”) nişte sperietori („legionarii au scos capul, legionarii se agită, legionarii reclamă puterea”), sau, în cazul semnatarului acestor rânduri, o mână obsecvios întinsă către … mila democrată, mai bine ar fi descoperit într’însele ceea ce inteligenţa cea mai mediocră trebuia să descopere: o încercare cinstită a legionarilor de a pune în discuţie şi de a lămuri între ei şi pentru ei probleme şi atitudini pe care împrejurări potrivnice i-au oprit, ani de zile, de a le clarifica.
Dar pentru că domnii de peste drum se simt vizaţi de explicaţiile noastre, care, în intenţia iniţială, nu-i priveau, să profităm de ocazie şi, pentru că ne fac cinstea să ne asculte, să ne adresăm de data aceasta direct domniilor lor.
V-am contestat, de când am ieşit la lumină, în 1927, nu numai dreptul de a vă numi democraţi, dar v-am pus serios în discuţie însăşi apartenenţa voastră la neamul românesc. Pălmuiţi de spectacolul scandalos pe care ni-l dădeaţi, fie ca actori, fie ca spectatori de o culpabilă impasibilitate, v-am considerat decăzuţi şi din calitatea de democraţi, pentru că aşa de dezinvolt călcaţi în picioare însăşi principiile de la care vă reclamaţi, şi din aceea de patrioţi, pentru că pasiunea oarbă vă împingea împotriva a însăşi intereselor eterne ale naţiunii. Însă, în apodicticele noastre verdicte, eram conduşi şi noi de pasiune. Şi dacă la voi multe erau putreziciune, nici la noi totul nu era rupt din „soarele sfânt de pe cer”. Într-o ţară în care bătrânii semănau mai mult a briganzi decât a îngeri, era greu ca tinerii să fie, fără prihană şi cu toţii, deavalma, arhangheli. Am avut însă, credem, un merit: acela de a fi voit să semănăm mai puţin a briganzi şi mai mult a îngeri. Meritul adică de a nu ne mai fi complăcut în atmosfera de corupţiune în care se respira pe atunci.
Evident, în cosmoviziunea noastră istorică, politică şi morală, am schematizat. Poate cam abrupt. Poate cam brutal. Şi orice schematizare este o exagerare. Cum exagerat era refuzul juvenil de a integra în ecuaţia noastră naţională orice factor străin Legiunii. Exagerarea noastră era însă explicabilă. Nu numai prin exclusivismul şi apetitul de absolut specifice oricărui tineret, ci şi prin provocările constante, prin acel „zid de ură şi de mişelie” cu care, tare miopi, ne împrejmuiau înaintaşii.
Şi totuşi, cu toată vitregia împrejurărilor, cu toată vrăjmăşia greu de înţeles a înaintaşilor, cu tot fanatismul nostru de tineri fără experienţă, cu câtă sete de dragoste nu am căutat, printre bătrâni, idoli de care să ne aninăm speranţele! Reciteam de curând circulările lui Corneliu Codreanu. Cu cât de emoţionantă căldură recomanda admiraţiei tinerilor legionari persoana unor antagonişti de caracter ca Mareşalul Averescu, Iuliu Maniu sau George Brătianu! Cu cât sincer entuziasm am participat în alegerile din 1937 alături de adversarii naţional-ţărănişti, la care, cu surprindere, găseam reacţii şi sentimente aşa de asemănătoare! Cu câtă uimită camaraderie stabilisem, în casa lui Virgil Madgearu, statul major al operaţiilor electorale comune, acelaşi Virgil Madgearu care, câştigat de avântul nostru, ne-a rămas prieten şi după alegeri şi ne-a oferit, noi acceptând, să elaboreze planul de organizaţie economică a Statului legionar, plan la care lucra când mâna criminală a unor canalii descreierate l-a ucis mişeleşte.
Mergem mai departe. La exceptările individuale pe care evidenţa ne obliga să le facem în trecut, consimţim iarăşi la presiunea experienţei, o rectificare globală de apreciere: lumea pre-legionară, cu toate păcatele ei, a fost totuşi, comparată cu actualul regim al Anei Pauker, o lume în felul ei, naţionalistă şi democrată. Departe de a fi perfectă, plină de tare şi lipsită de inspiraţie, era totuşi o lume în care, în ciuda obstacolelor, a putut să se nască şi să se dezvolte puternic conştiinţa naţională. Legiunea, în definitiv, nu venea „să schimbe la faţă România”, ci să ducă mai departe, cu oameni noi, aceeaşi făclie. Nu calitatea focului o reproşam înaintaşilor, ci slăbiciunea, corupţiunea, primejdioasa decrepitudine a purtătorilor de foc.
Nu ar fi deplasat dacă, la rândul vostru, aţi face şi voi un efort de sinceritate, dublat de o cinstită dorinţă de a înţelege.
Suntem pentru voi, un grup de fascişti fanatici, care se înşeală asupra adevăratelor interese ale neamului şi care pun în serviciul eronatei lor credinţe un elan de monomani.
Este în această acuzaţie a voastră multă inexactitudine, dar concedem că există şi o parte de adevăr. Este adevărat că am fost fascişti. Este adevărat că am fost fanatici. Este adevărat că am fost şi SUNTEM monomani ai patriotismului. Este însă greşit a nu recunoaşte „fascismului” nostru impregnat de un creştinism fervent, acel aport de umanitate care a lipsit, dureros, doctrinelor surori din alte părţi. Este greşit a vedea în fanatismul nostru un element structural al legionarismului, când nu a fost decât un epifenomen, produs şi susţinut de politica obtuză de permanente excitări, jigniri şi provocări a guvernanţilor.
Este nedrept a judeca şi condamna credinţa curată a unui tineret întreg, la lumina exclusivă a exceselor unor descreieraţi, scăpaţi de sub controlul şefilor. („Dacă afirmaţi că şefii Dv. au scăpat controlul, recunoaşteţi incapacitatea lor”. Nu, recunoaştem numai că o mână de şefi, scăpaţi de la masacrele carliste şi proaspăt ieşiţi din închisori, nu au putut întotdeauna prididi avalanşa de probleme de politică externă şi internă, de administrare de organizare economică, de poliţie şi autodisciplină în faţa cărora, dintr-o dată, se aflaseră puşi.) Este de asemenea greşit a cosidera monomania patriotică drept o boală primejdioasă. Credem că este astăzi, cum a fost şi în trecutul monomanilor Vladimirescu, Avram Iancu, Bălcescu, Kogălniceanu sau Eminescu, un viţiu sfânt, care, departe de a fi ţintuit la stâlpul infamiei, ar trebui încurajat şi cultivat ca cea mai preţioasă virtute, ca cea mai sigură garanţie de supravieţuire a neamului.
Haiduci, arhangheli, cetăţeni
Distingem, în scurta şi dramatica istorie a Mişcării noastre, un hotărât proces de evoluţie. O evoluţie clară, precisă, o creştere viguroasă, aşa cum numai organismele robuste, perfect constituite, o încearcă. După cum distingem momente de sistare sau chiar de regres, corespunzând reacţiilor acestui organism de o robusteţe neverosimilă împotriva virulenţei de asemenea neverosimile a atacurilor, prigoanelor şi amputărilor ce l-ea avut de înfruntat.
Schematizând -şi orice schematizare suferă de păcatele inerente aproximaţiei – desluşim în istoria Mişcării Legionare trei faze succesive, corespunzând la trei planuri distincte pe care activitatea noastră a fost chemată să se desfăşoare. Le-am numi, cu voia camarazilor: faza haiducească, faza arhanghelică, faza civică.
Haiducia corespunde revoluţiei noastre sociale, arhanghelismul revoluţiei spirituale, faza civică revoluţiei noastre politice.
În istoria noastră aceste faze nu se substituie ca o formă nouă prin depăşire şi integrare: faza arhanghelică nu se substituie haiduciei, ci o asimilează, depăşind-o şi integrând-o într-un plan de viaţă superior. De asemeni faza cetăţenească, în care ne aflăm astăzi, nu se substituie ca o formă nouă precedentelor două etape de existenţă, ci le integrează, depăşindu-le. (“Depăşirea” constând, în acest caz, în însuşi procesul de integrare).
Situată la preistoria Legiunii, faza haiducească a reprezentat explozia sentimentului nostru de revoltă pe plan social. Social? Termenul acesta poate părea profanator sau cel puţin incongruent în gura unui legionar, naţionalist prin antonomazie. Cum, prima reacţie legionară în planul istoric a fost socială, şi nu naţională?
A fost şi una şi alta, pentru că în acea epocă, de la 1919 la 1927, socialul se confunda cu naţionalul. Elevii de liceu întruniţi în pădurea Dobrina, studenţii de la Iaşi, Cernăuţi, Cluj şi Bucureşti bătuţi de foame, de frig şi de sărăcie, bucovinenii izgoniţi din pădurile lor seculare, date în arendă pe un preţ ridicol (10 lei hectarul când ei înşişi îl plăteau 350) de către Fondul Bisericesc (sic) d-lui Anhauh (care nu era nici bucovinean, nici macedonean). Moţii lui Şiancu, despuiaţi de bandele lui Fischer (nici ăsta moţ, şi nici macedonean), toţi aceşti români, străini la ei acasă, săraci în ţară bogată, se ridicau însufleţiţi de o nestăvilită sete de dreptate împotriva celui ce-o încălca, împotriva exploatantului.
În România de atunci însă, ca şi în aceea de sub fanarioţi, ca şi în ţara de azi, supusă rusului, exploatantul era străinul. A te ridica împotriva străinului, a cere încetarea exploatării şi curmarea procesului de decimare a ţărănimii, a muncitorimii, a micii burghezii, în acelaşi timp a te ridica împotriva străinului exploatant (şi a suprastructurii statale, coruptă şi venală, care-i deschisese porţile şi-i înlesena criminala activitate de exploatare).
(…)
Ceea ce distinge însă revolta socială românească de revoltele analoage şi contemporane din alte ţări, sunt două trăsături specifice, decurgând una dintr-alta: naţionalismul şi spiritul de cavalerism. Socială, revolta noastră nu se ridica pentru a da “pâine şi dreptate” unui proletariat anonim, supt şi redus la mizerie de exploatanţi anonimi, ci pentru a da “cinste şi dreptate” românimii în totalitatea ei, nu numai suptă în avuţia, dar şi pălmuită în onoarea ei, de banda de exploatanţi STRĂINI ce se cuibăriseră, recent, la noi. Iar accentul –instinctiv, dar genial intuit de tânărul Codreanu- cădea nu atâta pe “pâine”, cât pe “cinste”. Această intervertire a rangului de prezenţă în scara obiectivelor revoluţionare a caracterizat, înainte de revoluţia legionară, toate revoluţiile social-naţionale româneşti.
(…)
În această fază preistorică a Legiunii, anterioară legământului la Icoană, anterioară cu mult transformărilor spirituale pe care avea să le încerce Căpitanul şi la înălţimea cărora avea să atragă, după dânsul, imensa majoritate a legionarilor, se situează “excesele”, “năzdrăvăniile” şi “încălcările de lege” pe care, la acea epocă, le-am practicat. Şi nu le renegăm.
Au fost necesare.
Au fost indispensabile.
Le-am depăşit, dar le revendicăm şi suntem mândri de ele.
Că la Universitatea Cernăuţi am “făcut alegerile” cu numai cincisprezece camarazi decişi (mânuind cu tot atâta dexteritate scaunele pe deasupra capetelor ca şi arguţiile de retorică)? Cum eram să procedăm altfel împotriva a 1200 de studenţi comunizanţi şi neromâni, care (de pe atunci) aclamau pe Lenin şi scuipau onoarea Ţării, pe care azi o încalcă şi-o asasinează fără nici un respect pentru “jocul democrat”? Că la Iaşi, pe strada Lăpuşneanu, pe unde odinioară trecea alaiul domnitorului român, am răspuns cu focuri la focurile de armă ce le-au tras evreii împotrivă-ne?
Scrie Căpitanul, făcând aluzie la actele de violenţă comise de premergătorii noştri de atunci (1921-1922), care, faţă de invazia teatrelor româneşti din oraşele Moldovei de trupe străine jucând în idiş şi monopolizând scenele noastre naţionale, şi faţă de inerţia autorităţilor, au procedat ei înşişi, prin obstrucţie, la eliminarea avangărzilor sovrom-teatrului de azi:
“Poate necivilizat, vor zice unii. Poate, zic şi eu. Dar întrucât este civilizat ca o naţie străină să mă deposedeze rând pe rând de toate bunurile ţării mele? Întrucât este civilizat ca aceeaşi naţie să-mi otrăvească cultura şi să mi-o servească apoi pe scene, pentru a mă ucide?
Întrucât au fost civilizate mijloacele întrebuinţate în Rusia (şi de atunci, în jumătate din Europa, n.n.) de jidănime? Întrucât e civilizat să dai foc bisericilor sau să le transformi în cabarete?
Eu, în sărăcia şi după slabele mele puteri, mă apăr în contra atacului, cum pot. Cu presa, dacă am. Cu autorităţile, dacă mai sunt româneşti. Cu cuvântul, dacă mă ascultă cineva. Cu forţa, dacă nu mai am cu ce şi dacă toţi tac. E laş şi nedemn acela care din vânzare sau laşitate nu-şi apără ţara sa. Şi nu reacţionează în nici un fel. Oricum, era un protest în această luptă. Era singurul protest în mijlocul unei laşe şi îngrozitoare tăceri”.
Din această fază “primitivă” a haiduciei a trecut în Mişcarea Legionară şi s-a epurat, prin sublimări succesive, spiritul de demnitate, de protest împotriva samavolniciilor, de luptă împotriva adversarului oricât ar fi de puternic, de înspăimântător în disproporţia de forţe. Din această fază haiducească au trecut în Legiune şi s-au transmis şi generaţiilor de azi, crescute sau nu în credinţa legionară, spiritul de abnegaţie, de haiducească jertfă a vieţii personale înspre binele obştesc al naţiei.
Haiducii de azi, cei care sabotează lucrările la Canal, cei care aruncă trenurile sovietice în aer, cei care perpetuează cu rezistenţa în munţi, ideea cinstei şi libertăţii româneşti, cei, în fine, care înfruntă senini, “cu fruntea ca un iezer carpatin”, plutoanele de execuţie sau crematoriile lui Iosif (Stalin şi Kisinevsky), haiducii de azi, cinstiţi şi daţi în plidă de presa noastră rezistentă, indiferent de nuanţă, sunt descendenţii direcţi, sunt uneori aceiaşi cu haiducii, huliţi atunci de toată presa, indiferent de nuanţă, ce-au pus la temelia mişcării naţionaliste, mai târziu Mişcarea Legionară, piepturile lor neînfricate şi privirea lor vizionară.