Acum 90 ani, în octombrie 1934 s-a consumat un episod ciudat al diplomației României Mari, o ocazie ratată de a consolida poziția geopolitică și militară a țării, moment straniu în care interesul național este sacrificat pentru a nu deranja politica prosovietică a cercurilor masonice de la acea dată, ale căror exponent era la noi „marele” Titulescu. Martor privilegiat și analist lucid al evenimentului, prințul Mihail Sturza, viitorul ministru de externe, relatează.
Mă aflam la Berlin la câteva zile după asasinarea regelui Alexandru al Iugoslaviei (octombrie 1934), când Petrescu Comnen, ministrul nostru în capitala Reichului îmi arată o telegramă pe care tocmai o trimisese la București și care conținea propunerile pe care Göring le făcuse guvernului român.
Animatorii iridentei ungare – a spus Göring– nu se găsesc la Berlin ci la Roma. Germania nu vede în întreținerea acestui iredentism niciun folos pentru ea. Ungaria nu interesează Germania; România o interesează mult. Suntem gata să garantăm toate granițele României, apusene și răsăritene cu o singură condiție: un angajament din partea dvs că nu veți permite niciodată ca trupele rusești să treacă pe teritoriul românesc. Nu vă cerem să renunțați la niciuna din alianțele pe care le aveți astăzi, dar vrem să fim siguri că armata sovietică nu ne va putea ataca prin teritoriul vostru.Vă mai facem o propunere și aceasta nu este condiționată – o primiți sau nu după cum doriți. Vă propunem să vă înarmăm din cap pâna în picioare, îndată, ieftin și bine.
Titulescu însă, incredibil, a ținut ascunsă această telegramă. După câteva zile în care am văzut că nu se întâmplă nimic m-am adresat lui Gheorghe Brătianu, tânărul șef al Partidului Liberal Dizident, om de energie și inteligență, caracter independent și un patriotism neștirbit. Acesta a plecat imediat la Berlin însoțit de Ata Constantinescu. Göring i-a reiterat întocmai propunerile făcute lui Petrescu Comnen pe 22 octombrie 1934 și trimise la București două zile mai târziu în acea “telegramă pierdută” (cu nr. de înregistrare la plecare 3.327, după cum afirmă Petrescu Comnen în memoriile sale). În plus, Göring i-a spus lui Brătianu că avea acordul direct al Führerului să poarte această discuție.(Mihail Sturdza, România și sfârșitul Europei, pag. 87-89)
Avem aici unul din momentele cheie ale politicii românești interbelice – o importantă ofertă germană care ar fi stabilizat regiunea (inclusiv frontierele noastre) fără să ni se ceară nicio concesie majoră. Mihail Sturdza crede în sinceritatea acestei propuneri, asasinarea regelui iugoslav (adversar declarat al aranjamentelor franco-sovietice) confirmând temerile germane privind “politica de încercuire” ai cărei artizani erau Titulescu și Beneș.
Și dacă n-ar fi fost acceptată cu entuziasm imediat, această propunere merita să facă obiectul unei dezbateri și opinia publică să-și spună cuvântul asupra direcției în care mergea România și a consecințelor (grave, se va vedea!) deciziilor de politică externă de la București. Titulescu însă avea o altă agendă, de aceea a ignorat sau ridiculizat tot ce venea dinspre Germania, ascunzând nu doar opiniei publice dar chiar și propriului guvern informații esențiale, ceea ce se numește simplu – trădare. Agenda lui Titulescu nu era și agenda României.
Mai târziu, Titulescu va negocia cu URSS intrarea trupelor sovietice pe teritoriul nostru, în drum spre Cehoslovacia, pe care aceștia ar vrea să o apere de o virtuală invazie germană. În 1936, guvernul masonic al Cehoslovaciei își arată tot mai clar poziția procomunistă și prosovietică iar URSS abia așteaptă să-i sară în ajutor… dar (ghinion!) cele două țări nu au graniță comună! Trebuie să treacă sau peste Polonia sau peste România! Ori cu Polonia sovieticii nu îndrăznesc așa ceva ! România va fi cârpa de șters pe picioare… asta a gândit și a promis Titulescu!
Regele Carol al doilea a fost câștigat pentru această combinație sinucigașă, clasa politică și opinia publică tradițională par a nu vedea pericolul. Căpitanul strigă revoltat, ca un profet în pustie ! Dacă bolșevicii intră peste noi s-a terminat cu suveranitatea României, ne pierdem libertatea, demnitatea și identitatea! Ne vor sataniza! Ne vor mutila sufletește! Și vai, câtă dreptate a avut…
După demiterea lui Titulescu (la 29 august 1936) Germania va relua ofertele făcute României, încercând să blocheze penetrația sovietică în Europa. Politica externă românească nu s-a schimbat însă fundamental, oamenii regimului carlist (în primul rând Petrescu-Comnen, interfața directă cu autoritățile Reichului) continuând să saboteze ofertele germane. Regele Carol nu se simte încă amenințat și își permite să fie arogant și sfidător ceea ce va costa scump România în 1940. Vinovații principali pentru prăbușirea României Mari sunt Carol al doilea și Titulescu.
Sunt trist și indignat când văd în orașele României de azi bulevarde și străzi importante cu numele trădătorului Titulescu…iar martirii și eroii neamului nu au dreptul la cinstire…La noi în Sighet poartă numele lui chiar artera care pleacă din centru și duce la granița cu Ucraina. Înainte de comunism strada se numea „episcop Mihail Pavel”, mare cărturar român, o bună perioadă vicar al Maramureșului, luptător pentru drepturile românilor pe timpul stâpânirii austro-ungare (și al cărui mormânt se află chiar dincolo de podul peste Tisa, în biserica din Slatina, deci practic strada duce spre locul său de veci). De ce nu s-ar reveni la vechiul nume? Ar fi o reparație morală mai mult decât meritată.