Doamna Seta Ionescu (1923-2025)

Elisabeta (Seta) Miron s-a născut la 1 iulie 1923, la Fălticeni. A terminat Liceul „Oltea Doamna” din oraș, devenind apoi studentă a Facultății de Litere din Iași. În timpul liceului aderă la Mișcarea Legionară, devenind șefa Cetățuilor din unitatea sa școlară. La Iași, Elisabeta îl va cunoaște pe Valeriu Gafencu. Cei doi se îndrăgostesc, însă războiul, mânia stupidă a generalului Antonescu și apoi urgia bolșevică vor împiedica materializarea acestei povești de dragoste. In timpul razboiului se refugiaza cu familia în Bilet, judeţul Timiş, fugind din calea fronului. Elisabeta Miron se căsătorește în 1946 cu Alexandru Ionescu.

Este arestată în mai 1948 pentru activitate legionară. Va fi deținută la sediul Securității Iași, la închisoarea de la Galata și apoi la cea din Suceava. La Suceava a fost izolată și anchetată. După șase luni a fost eliberată, dar va fi în continuare urmărită și filată de Securitate.

Elisabeta Miron a avut doi frați, Geo și Paul, ambii legionari. După rebeliunea generalului Antonescu, Paul a fost încarcerat timp de trei ani, după care, eliberat cu un decret de amnistie pentru minori, a reuşit să fugă în exil, s-a stabilit în Germania unde a avut o admirabilă carieră de lingvist și filolog – a trecut la Domnul în 2008. Geo a fost trimis pe front în batalioanele de exterminare – metoda „oficială” adoptată de generalul Antonescu pentru lichidarea legionarilor. Geo a pierit pe front, deși familia l-a așteptat ani buni să revină acasă.

În 1950 familia Ionescu s-a stabilit la București, ulterior a fost binecuvântată cu doi copii, Paul şi Anda. După 1990 Elisabeta Ionescu s-a implicat activ în activităţile de promovare şi comemorare a foştilor deţinuţi politici, în special în cele legate de Valeriu Gafencu, cu ale cărui surori a fost prietenă nedespărţită o viaţă întreagă. Membră a Fundaţiei Profesor George Manu, octogenară, după o văduvie îndelungată, se căsătoreşte în anii 2000 cu Mircea Nicolau, căruia îi va fi o mângâiere şi sprijin nepreţuit, atât în plan personal, cât şi în cel al activităţii Fundaţiei.

După plecarea dlui Nicolau a rămas la fel de preocupată de situaţia Fundaţiei, de revista noastră, de noutăţi. Se bucura la fiecare acţiune, la fiecare carte tipărită, la fiecare conferinţă pe care o regăsea în paginile „Permanenţelor”, la fiecare reuşită personală a noastră. În chip de modestă mulţumire, Fundaţia George Manu a numit-o pe Elisabeta Ionescu, preşedinte onorific.

Pe scurt, acestea ar fi câteva repere biografice ale Setei Ionescu, o frumoasă doamnă, care, pe 9 ianuarie 2025, la 101 ani, a trecut în veşnicie. Cum să cuprinzi într-o evocare un secol întreg, o fiinţă complexă, un suflet atât de mare?

Pe tanti Seta am cunoscut-o acum mai bine de 20 de ani, în cămăruţa în care Fundaţia îşi primea oaspeţii în acei ani, pe strada Plantelor. Aristocratică, extrem de cochetă, luminoasă, binevoitoare şi mereu prietenoasă, era singura femeie care participa cu regularitate la şedintele noastre săptămânale.

Ne leagă atâtea momente, atâtea amintiri… Voi înşira doar câteva care ies acum la iveală înaintea altora.

A fost primul om de la Fundaţie care mi-a făcut un dar. Imediat dupa ce ne-am cunoscut, am primit de la ea volumul IV din antologia de versuri “Poeţi după gratii” scos de AFDPR la începutul anilor ’90. Mi-a spus atunci că îşi donează toată biblioteca Schitului Sfânta Cruce de la Aiud, dar că vrea să îmi lase această amintire, era volumul în care apăreau poeziile lui Valeriu Gafencu. Despre Valeriu am aflat prima dată de la ea, şi că a fost sfânt, şi că a fost martir şi că are surori care încă sunt în viaţă, aşa am ajuns să le cunosc pe Valentina şi Eleonora Gafencu de care am rămas legată până au trecut la Domnul.

În vizitele făcute în apartamentul ei din Piaţa Romană, s-au împletit atâtea poveşti, atâtea colinde, atâtea fotografii, atâtea rugăciuni… Îmi amintesc o întâmplare pe care ne-a povestit-o. Era la Iaşi în 1941. Paul Miron era deja arestat în lotul Gafencu, în urma aşa zisei rebeliuni, iar autorităţile antonesciene o vizau şi pe ea. De teama percheziţiilor a decis să îşi ascundă cămaşa verde. Cel mai firesc era să o distrugă prin ardere, dar nu s-a îndurat. Seta a decis să ascundă cămaşa. A luat-o şi a plecat de acasă, dar şi-a dat seama că era urmărită. Reuşind să se sustragă, pe străduţe laterale, a izbutit să ajungă la Biserica Sfinţii Trei Ierarhi. Aici, în podul bisericii, în spatele unei grinzi, şi-a ascuns cămaşa verde. Multă vreme a sperat că vremurile se vor schimba şi că va veni să o recupereze. La acel moment legionarii nu puteau concepe că situaţia nu numai că nu se va schimba în favoarea lor, dar că urgia cea mai mare urma să vina şi să nu mai plece. Ce s-a întamplat cu acea cămaşă se întreba deseori, dar nu a mai mers niciodată să o caute.

Se ruga mereu pentru noi şi am simţit asta din plin. Nu degeaba în casa ei, pentru prima dată l-am simţit pe fiul meu mişcând în pântecele meu. Şi ca să nu consider asta drept o simplă coincidenţă, tot acolo, acasă la Elisabeta Ionescu, la masa de parastas de 6 luni a dlui Nicolau, Corneliu a decis să nu mai aştepte sorocul dat de medici şi să vină mai repede pe lume, bucurând şi emoţionând pe toţi cei prezenţi.

Plecarea doamnei Ionescu ne-a prins pe mai mulţi dintre noi departe de casă, în Spania, la comemorarea anuală Moţa Marin. Astfel că în ziua mutării ei în Legiunea Cerească a fost pomenită în Cimitirul Almudena Civil din Madrid, la parastasul anual de la mormintele legionarilor din exil. La 40 de zile vom fi însă din nou împreună, fizic, la mormântul de la Cernica. Sufleteşte am fost şi rămânem în comuniune, cu aceeaşi iubire şi în acelaşi gând.

Elisabeta Ionescu – PREZENT!

Cezarina Condurache

…Bulevardul Magheru, numărul 46… o adresă simbol pe harta legionară a României, o adresă la care am mers de mai multe ori cu mare respect şi emoţie în ultimii ani. Este locul unde şi-a încheiat ultima parte a mărturiei vieţii sale marele luptător şi gânditor Mircea Nicolau.

…7 februarie 2012… e prima dată când intru în această clădire de când domnul Nicolau a trecut la cele veşnice… cu părere de rău în suflet de a nu fi putut participa la înmormântare, un eveniment deosebit pentru lumea legionară… dar cu bucuria în suflet de a-l fi cunoscut în viaţă, de a fi avut de mai multe ori privilegiul unor conversaţii personale şi de a fi fost tratat cu un respect care mă super-onorează, datorat probabil calităţii de preot  şi mai ales personalităţii tatălui meu, Aurel Vişovan, a cărui carte – document tulburător despre Piteşti – a fost prefaţată de chiar domnul Mircea Nicolau… Doamna Elisabeta ne întâmpină (eram împreună cu fiul meu Iuliu) cu aceeaşi amabilitate ca întotdeauna şi noi o salutăm cu acelaşi profund respect, pe care îl merită atât pentru anii în care l-a îngrijit cu dragoste pe Mircea Nicolau, cât şi pentru propria biografie legionară, întreaga sa familie dedicându-se acestui ideal. Sunt pentu prima dată introdus în acest univers, în toate discuţiile precedente  doamna Elisabeta topindu-se cu modestie în planul secund spre a lăsa loc subiectelor propuse de domnul Nicolau şi care întotdeauna priveau problemele actuale şi perspectivele Mişcării Legionare…

Distincţia şi delicateţea doamnei Elisabeta ne impresionează. Ele sunt expresia educaţiei şi gradului de cultură dar şi al dragostei creştine şi a determinării în urmarea idealului, specific caracterelor legionare… Şi oricât am discuta despre dânsa şi trecutul familiei sale, discuţia se întoarce mereu la Mircea, la marele absent (fizic), dar atât de prezent în sufletele multora dintre noi…

M-au impresionat multe lucruri din viaţa si activitatea lui Mircea Nicolau, din cărţile şi interviurile care l-au prezentat de-a lungul timpului camarazilor dar şi unui public mai larg. Dar  nu m-am încumetat să scriu despre dânsul, Mi se părea că sunt prea mic, prea nou-venit, prea puţin competent pentru a formula păreri despre o viaţă, un crez, o misiune despre care alţii au fost şi sunt mult mai în măsură decât mine să se pronunţe.

Discuţiile particulare dintre mine şi domnia sa erau adevărate lecţii de gândire; un maestru, posesor al unui impecabil aparat filosofic care dă îndrumări unui ucenic (aşa mă simţeam)… şi în acelaşi timp un mărturisitor al istoriei şi trăirii legionare… în faţa lui tot ce am citit în cărţi era viu şi prezent.

Ştiind că sunt preot greco-catolic şi apreciind pozitiv prezenţa articolelor mele , cu culoarea lor specifică, în coloanele Permanenţelor, domnul Nicolau a inistat în mod special asupra eforturilor necesare pentru Unirea celor doua Biserici, catolică şi ortodoxă, pentru unitatea şi coerenţa mărturiei creştine în lumea de azi. Eu am enumerat câţiva dintre paşii concreţi făcuţi până acum de Biserica Catolică în această direcţie. Domnul Nicolau a  promis că se va preocupa şi va scrie  pe această temă …

Elogiile aduse în mai multe rânduri tatălui meu m-au emoţionat si m-au onorat în mod deosebit. «Părinte Vişovan, dacă nu era tatăl dv. noi n-am fi avut nicio activitate în Maramureş». I-am mulţumit si îi mulţumesc şi acum domnului Nicolau pentru aceste cuvinte de mare respect care valoreaza foarte mult… Ca orice afirmaţie admirativă, ea cuprinde şi o mică exagerare, dar pe fond ea conţine un omagiu, pe care, din câte am auzit şi am citit, tatăl meu îl merită.

În ultimele  luni de viaţă ale domnului Nicolau din toamna trecută , cu ocazia fiecărei convorbiri telefonice, doamna  Elisabeta mărturisea bucuria amândurora de a mă auzi şi de a comunica. Cu siguranţă această bucurie i-au făcut-o şi mulţi alţi camarazi şi prieteni. Multumesc Doamne, că pot fi şi eu un instrument bun în mâinile Tale…

Mulţumesc Doamne, că am putut cunoaşte oameni minunaţi!

Preot prof. Marius Vişovan

Elisabeta Miron şi Valeriu Gafencu

Anul universitar 1940-1941 a coincis pentru Valeriu Gafencu cu refugiul din Basarabia natală. În primăvara acelui an avea să o cunoască la Iaşi pe cea de care mai târziu, în închisoarea de la Aiud, se va îndrăgosti.

„L-am cumoscut prin anul 41, primăvara, în casa unei prietene foarte bune de-ale mele care era chiar vecină cu el. Era ziua ei şi l-a invitat şi pe dânsul şi pe un tânăr Ciocan, tot basarabean şi prieten cu dânşii (şi amica mea era basarabeancă). Să vă spun cam cum arăta atunci: un tânăr înalt, zvelt, cu un chip foarte armonios, frumos chiar şi cu o ţinută extrem de prevenitoare, elegantă, era ceva care frapa la tânărul acesta; nu puteai să nu îl remarci”.

A urmat însă arestarea din toamna anului 1941 împreună cu un grup de camarazi printre care se găsea şi Paul Miron, fratele Elisabetei. După procesul la capătul căruia s-au împărţit cu dărnicie ani buni de muncă silnică condamnaţilor li s-a permis să primească o ultimă vizită de la cei dragi.

„Le-am dus haine, dar acolo nu ne-au dat voie să-l vedem decât pe Paul. A fost o despărţire sfâşietoare, dar hainele le-a primit şi pentru ceilalţi şi atunci eu i-am trimis lui Valeriu o cruciţă mică de aur.

– Deci nu l-aţi văzut atunci.

– Nu, nu l-am mai văzut niciodată”.

Cruciuliţa de aur primită de Valeriu atunci nu a reuşit să supravieţuiască deselor percheziţii la care erau supuşi deţinuţii, ea fiind înlocuită mult mai târziu printr-una de aluminiu de la mănăstirea Râmeţ din Apuseni. Această din urmă cruciuliţă este, conform mărturiilor, cea cu care a fost şi înmormântat.

„În 42 am primit o iconiţă de la Valeriu, nu mai ştiu prin cine şi cum, pe care am păstrat-o toată viaţa. S-a întâmplat să nu se piardă în refugiu şi în toate nenorocirile care au fost.

În 43, când eram studentă, i-am trimis fratelui meu o fotografie şi Paul mi-a scis atunci «Fotografia ta a plăcut foarte mult aici» şi din când în când mai primeam câte un dar de acolo: o cruciţă sculptată în os sau câte-un cuvânt, aşa, bun, dar asta a fost tot.

În 46 i-am trimis o scrisoare, cred că o scrisoare foarte lungă pentru că era prima scrisoare după ani de zile, în care i-am evocat Iaşiul de altădată.

Îi scriaţi lui Valeriu.

Da, de data aceasta. O scrisoare, una singură a fost. I-am scris probabil foarte frumos şi –  cum am aflat pe urmă că avea şi fotografia aceea lăsată de la fratele meu – a făcut probabil nişte legături – era un om foarte sensibil – a făcut nişte legături sufleteşti şi a început să-mi scrie câteva scrisori, foarte rapid una după alta, foarte mari, în care era vorba foarte mult de Dumnezeu, dar şi de dragoste, de sentimente. Ori eu eram deja logodită de doi ani şi eram în ajun de căsătorie. I-am răspuns, el a trimis pe sora lui la mine. Sora lui s-a lămurit imediat”.

Eleonora Gafencu povesteşte că la o vizită de-a ei la Galda, Valeriu a trimis-o la Iaşi, să îi vădă iubita şi să-i spună că o iubeşte. Mi-a spus: Te duci la Ovidiu Creangă la adresa cutare să te ducă la Seta. (…) Când a ajuns – nu se cunoşteau – i-a spus: Sunt sora lui Valeriu. Vin de la închisoare. M-a trimis să-ţi spun că te iubeşte. Am început să plângem amândouă şi ne-am îmbrăţişat.

– I-aţi mai scris după aceea lui Valeriu?

– Nu, el mi-a trimis o telegramă după vizita sorei lui în care îmi binecuvântează căsătoria şi am pierdut orice legătură.

Elisabeta Ionescu în filmul documentar Noaptea pătimirilor, 1998: episodul XI