Ceea ce acum câţiva ani putea fi doar anticipat, astăzi se desfăşoară sub ochii noştri, numai că în forme şi cadre de neimaginat la acea vreme. Cum bine se spune, realitatea bate filmul. Lumea din jur se află în pragul unor fundamentale schimbări de paradigmă. Dar unii dintre oamenii cu idei, adică intelectuali, rămân însă consecvenţi propriilor puncte fixe. Unii continuă, în răspărul realităţii, să pună aceeaşi placă expirată, chiar dacă inadecvarea la frământările prezente devine tot mai evidentă.
Unul din aceştia ar fi de pildă dl. Teodor Baconschi, un distins şi binecunoscut intelectual al României postcomuniste, care face parte şi din cercul celor care s-au implicat şi politic (îşi mai aduce cineva aminte care au fost „realizările” lor pe acest tărâm?). Ca reacţie la tot ce se întâmplă în aceste zile în România şi în întreaga lume, domnia continuă să ne comunice variaţiuni pe aceeaşi temă. Conţinutul e acelaşi, doar ambalajul diferă. Cea mai recentă variantă a unei idei vechi şi fixe exprimată în forme noi e publicată în „Libertatea” şi sună astfel: „„Mâna nevăzută a lui Dumnezeu” și votul irațional. De ce „suveranismul” agravează problemele pe care pretinde că le rezolvă.” Text din care fragmentele esenţiale sunt: „Prin componenta lor ruralistă și antimodernă, asemenea formațiuni (legionari, național-comuniști, vadimiști, „diaconiști”, auriști sau „georgiști”) idealizează un trecut mizer, sărac și servil, căutând simultan să blocheze apariția oricărui patriotism constituțional, bazat pe valori civice împărtășite de toți cetățenii. (…) Tot ce vreau să arăt e că nu trebuie să ne revoltăm împotriva „sistemului” românesc pentru că, de bine, de rău, ne-a adus în UE și NATO, ci pentru că am acceptat decăderea lui la nivel de bodegă, socotind că șmecherașii agramați și activiștii corupți, controlați de servicii secrete abuziv implicate în politică, ne reprezintă mai bine decât compatrioții școliți, poligloți și suficient de inteligenți pentru a înțelege corect mizele dezbaterilor contemporane. Ca să schimbăm ceea ce eventual nu ne convine în funcționarea UE și NATO, nu avem nevoie de scandalagii semidocți și nici de argați complexați, ci de o garnitură politică eurocompatibilă.”
Bun, am înţeles. Problema României s-ar reduce în viziunea d-lui Bachonschi, în esenţa ei, la o clasă politică ineptă. Care, dacă ar fi înlocuită cu „băieţi deştepţi”, „şcoliţi”, tot unul şi unul, ar rezolva atunci toate problemele şi poporul nu ar mai avea de ce să se revolte. Cu alte cuvinte, pledoaria ar fi pentru o „elitocraţie”, pentru conducerea unor „elite” care din turnul lor de fildeş ar şti ele mai bine ce e bine pentru „mase”. Relaţia acestora cu poporul ar ţine de „patriotismul civic”, iar nu naţional. Elitele „luminează”, iar gloatele vor trebui să se lase „luminate”. Dar cu ce fel de „lumini”? Bazate pe ce fel de „valori”? Aici e nodul gordian al problemei. Poate o elită ruptă de realitate, sau care slujeşte altor interese, să-şi impună setul de valori asupra maselor? Prin educaţie, propagandă, spălare pe creier, legi restrictive care taxează delictul opiniilor „greşite”, cu reeducarea forţată, dacă nimic altceva nu mai merge?
Nu doresc să intru aici în profunzimea unei teme eterne care marchează istoria românească a ultimelor aproape două secole: fractura culturală şi ideatică dintre un autohtonism cu fondul său organic şi formele fără fond ale elitelor mimetice ale occidentalismului progresist. Ci doar să constat care este realitatea. Iar pentru aceasta sunt valabile aceleaşi constatări pe care le-am făcut într-un text din volumul „Marionete ale destinului” publicat în anul 2018. Astăzi ele sunt poate mai actuale decât oricând. Această realitate îi contrazice flagrant pe intelectualii „dilematici” de genul lui Teodor Baconschi, incapabili sau nedorind să suprindă pulsul realităţii şi aspiraţiile propriului neam. Chiar dacă mesajele care ni se servesc din partea unor asemenea intelectuali sună preţios şi elitist, ele nu sunt decât o însăilare superficială de termeni pretenţioşi, care nu pătrunde la miezul adevăratelor probleme care frământă societatea.
Înainte de a prezenta fragmentele amintite, care se aplică la perfecţie şi realităţii de azi, se impune o precizare. Am folosit termenul de „populism”, inclusiv în titlu, pe care îl păstrez şi acum. Astăzi acest curent politic se autodenumeşte „suveranism”. Asta poate şi fiindcă „populismul” a devenit între timp o etichetă cu conotaţie negativă, exploatată de propaganda progresistă. Totuşi, acest termen, care îşi are rădăcina (nu doar lingvistică) de la „popor”, exprimă mai corect realitatea la care asistăm. Dealtfel în rândurile care urmează, această semantică este un element esenţial.
*
Cert este că se înfruntă două principii: cel globalist, în particular cel al unei Europe sub forma unui superstat federal, în care statele actuale ar urma să devină simple regiuni, şi cel al suveranităţii absolute, al identităţilor care se simt ameninţate de marşul irezistibil al globalizării şi de o imigraţie masivă, aducătoare de instabilitate şi aplificare a terorismului islamic. Această confruntare e percepută drept o realitate de ordin primordial, un criteriu suprem dincolo de veridicitatea adesea mai mult sau mai puţin parţială a argumentelor aduse pro domo. (…)
Având în minte aceste lucruri, se poate afirma că ceea ce unii numesc „populism” nu reprezintă aşadar altceva decât o tentativă de eliberare de sub tirania unor „valori” dictate în mod apodictic (corectitudinea politică) şi impuse în detrimentul altora prin intermediul unei agende străină de neamuri, tradiţii şi credinţe. Iar subconştientul acestei atitudini protestatare l-ar putea constitui o sete de transcendent, de autentic, de etern, caracterizată adesea printr-o respingere mai degrabă instinctivă a valorilor-surogat.
„Populismul” pretinde a reprezenta vocea poporului în faţa unor elite politice care s-au înstrăinat de acesta. Termenul este însă instrumentalizat de aceste elite (care reprezintă poziţia actualului sistem, a „establishmentului”), fiind folosit mai ales într-un sens peiorativ. Etimologic vorbind, „populismul” pare foarte aproape de „democraţie”. Ambii termeni (primul de origine latină, al doilea de origine greacă) ar reprezenta întruchiparea voinţei poporului. Cu toate acestea, rezonanţa lor actuală şi haloul de semnificaţii cu care sunt înconjuraţi îi situează într-un contrast extrem. Politicianul etichetat în mediile oficiale („mainstream”) drept „democrat” e bun, în vreme ce „populistul” e prin definiţie rău.
Critica elitelor fidele sistemului la adresa a ceea ce denumesc „populism” sună cam în felul următor. În primul rând trebuie delegitimată ideea de la care am pornit mai sus, anume aceea că acest curent ar reprezenta cu adevărat vocea poporului în faţa unei clase politice care i-a trădat aspiraţiile. Nimic mai simplu deci, decât a dinamita însăşi temelia acestei pretenţii. După aceştia, „poporul” în sine e o non-entitate, o ficţiune. Nu ar exista un popor omogen, care să se regăsească în mesajele politicienilor „populişti”. Argumentul se cam încheie aici, pretinzând că a rezolvat problema. Eventual se mai adaugă consideraţii după care societatea democratică modernă e una esenţialmente pluralistă, în care trebuie să îşi găsească locul cu aceeaşi îndreptăţire opinii din cele mai diverse. Calitatea de cetăţean nu e condiţionată de etnie, religie sau alte atribute, drepturile fiind aceleaşi pentru toţi. Ca atare, aşa-zisa „omogenitate” a poporului e ceva ce nu poate exista prin definiţie, prin însăşi natura societăţilor în care trăim.
E adevărat că aşa stau lucrurile în privinţa structurii societăţilor moderne, dar la orice argument se poate aduce şi un contraargument. Anume, cei numiţi „populişti” susţin că în fond ei nu fac decât să respecte principiile democratice: într-o democraţie, unde toţi au acelaşi drepturi, până la urmă regula este că „majoritatea decide”. Oricum am lua-o, principiul majoritar nu poate fi ocolit. Numai că şi aici asistăm la o dublă măsură. Atunci când majoritatea decide în spiritul „corectitudinii politice”, precum în acel referendum din Irlanda în urma căruia s-au legalizat căsătoriile între persoane de acelaşi sex, principiul în cauză e declarat drept „sacrosanct”. Însă atunci când acesta nu se încadrează în scopurile urmărite de elite, ci urmăreşte să apere specificul unei identităţi colective, democraţia bazată pe el este etichetată drept „iliberală”. Căci, în ciuda celor care refuză să o accepte, realitatea istorică este că statele în care trăim sunt state naţionale, au o anumită istorie comună, o cultură, o limbă, o tradiţie. Fireşte că în multe state există minorităţi etnice sau religioase cu o prezenţă îndelungată, iar democraţiile moderne ţin cont de drepturile acestora. Nu aici este problema. În cele mai multe cazuri, statele se bazează din punct de vedere cultural şi identitar pe o majoritate, care din punct de vedere etnic, lingivistic şi cultural poate fi considerată drept omogenă. Orice om are o calitate etnică, vorbeşte o limbă maternă -se simte francez, spaniol, italian, german sau român- şi este format de un anumit mediu cultural. Adică are o identitate bine definită, al cărei substrat e unul mai profund decât simpla calitate civică de cetăţean al unui stat.
Ei bine, tocmai aceste identităţi sunt tăgăduite, atacate, desfiinţate de politica actualelor elite, aşa că negarea lor conceptuală nu trebuie să ne mire. Iar faptul că aceste tentative stârnesc contrareacţii cu un ecou substanţial, mergând până acolo încât să ameninţe hegemonia elitelor actuale, e un puternic argument empiric mai degrabă în favoarea existenţei acestor identităţi decât a inexistenţei postulate de unii.
Lucrurile stau mai degrabă la modul următor. Aceste identităţi sunt de fapt o realitate acceptată unanim, atâta doar că unii o fac doar la modul tacit, în vreme ce se străduiesc să desfiinţeze tot ce ţine de sfera lor. Pentru ei inexistenţa este mai degrabă un deziderat pe care l-ar dori împlinit, nu o realitate. Alţii, la rândul lor, reacţionează, încercând să afirme în mod activ existenţa acestor identităţi.
Desigur, elitele cosmopolite aduc de fiecare dată argumentul standard că „populiştii” tot nu au îndreptăţirea de a vorbi în numele întregului popor, căci din punct de vedere electoral (vorbind de ţările occidentale) ei se află actualmente în cel mai bun caz între 20 şi 30 la sută din sufragii.
Un prim răspuns l-ar constitui observaţia că vorbim doar de un instantaneu electoral de moment. Dacă privim în trecut, vedem cum adeziunile la aceste grupări au sporit în mod direct proporţional cu măsurile luate de elite privind demantelarea valorilor tradiţionale şi cu tentativele de modificare a structurii etnice şi religioase a societăţii prin imigraţia de sorginte islamică. Tendinţa „populismului” e aşadar una ascendentă. Asta pentru a nu mai aminti că în ţări precum Ungaria sau Polonia cei numiţi „populişti” sau „iliberali” sunt la conducerea statului, fiind chiar susţinuţi de majorităţi solide.
Un alt posibil răspuns e acela că problematica identităţilor culturale are de fapt o bază mult mai largă decât poate fi cuantificată printr-un scor electoral. Împotriva politicilor progresiste, de erodare a valorilor şi a identităţilor se pot aduce şi argumente docte, solide, cu nivel intelectual, aşa cum s-a făcut de pildă în „Declaraţia de la Paris”, semnată de o serie de intelectuali de prestigiu. (…)
Astfel de abordări echilibrate, responsabile, venite dinspre acea parte a elitei intelectuale care nu susţine „sistemul”, ci manifestă o reală îngrijorare în privinţa problemei identitare, nu pot fi încadrate la „populism” decât printr-o etichetare abuzivă. O legătură totuşi există. Căci populismul nu reprezintă altceva decât vulgarizarea unor asemenea argumente. Termenul trebuie înţeles în primul rând în sensul său etimologic, de prezentare pe înţelesul maselor, al oamenilor simpli (iar nu neapărat în sens de trivial, ordinar, josnic, grosolan, mitocănesc). El întruchipează transformarea unei concepţii tradiţional-conservatoare într-un discurs electoral axat pe eficienţă şi câştig. Se aplică astfel principii împrumutate din capitalismul liberal, urmând calea minimei rezistenţe prin folosirea unei retorici simplificatoare, adesea plină de stridenţe. E metoda care s-a dovedit a aduce profitul electoral maxim pe termen scurt. Strategia unui discurs în mod deliberat provocator s-a dovedit a atrage după sine cele mai multe reacţii (evident, negative), din partea presei „mainstream”, dar scopul unei mediatizări cât mai intense este astfel atins.
Fireşte că această abordare implică şi o serie de riscuri şi puncte de atac pentru anumite argumente critice care pot fi aduse împotriva „populismului”. Dinspre partea progresistă se vine cu acuzaţia de demagogie aruncată la adresa unui mesaj care ar propune soluţii simpliste, neviabile şi neadaptate la complexitatea societăţii actuale. Dinpre latura conservatoare poate veni întrebarea dacă accentul pus pe această „vulgarizare” în discurs a unor principii înalte, nu înseamnă la un moment dat o îndepărtare de ele şi în cele din urmă chiar o trădare a lor. Poate fi „scopul scuză mijloacele” o deviză legitimă? Sau pot fi câştigurile electorale facile, bazate pe intrumentalizarea unor teme fierbinţi, cum ar fi cea a valului imigraţiei islamice, un fenomen de durată, menit să consolideze acele principii amintite în conştiinţele oamenilor? Pot ele reprezenta baza unei contrarevoluţii conservatoare pe planul mentalităţilor? Dacă da, atunci e o bază extrem de fragilă, care ar trebui consolidată şi cu multe alte elemente pozitive.