Pe 15 ianuarie românii au aniversat 175 de ani de la naşterea celui care este considerat un adevărat simbol şi întruchipare deplină a spiritului naţional: Mihai Eminescu. Un geniu atotcuprinzător, care a dat glas sufletului românesc nu doar într-o artă poetică minunată, ci l-a reprezentat într-un mod autentic şi în atitudinile sale politice şi publicistice. Cele două dimensiuni ale lui Eminescu nu pot fi separate fără a întuneca astfel perceperea sa deplină.
Dat fiind că, la această aniversare, cuvinte laudative şi bombastice la adresa sa pot fi citite mai peste tot, nu vom adăuga şi noi altele asemenea. În schimb vom încerca să menţinem vie memoria eminesciană prin prezentarea atât unei poezii patriotice minunate, dar mai puţin cunoscută, dedicată eroului Horia, cât şi a unui scurt fragment din publicistica sa, care are rezonanţe cât se poate de actuale, la peste 140 de ani de când a fost scris.
Eminescu rămâne, iată, un reper peren, la care trebuie să ne întoarcem de fiecare dată când simţim nevoia de a ne adăpa de la izvoarele românismului autentic.
HORIA
Sa priveasc-Ardealul lunei i-e ruşine
Ca-a robit copiii-i pe sub mâni streine.
Ci-ntr-un nor de abur, într-un val de ceaţă,
Îşi ascunde tristă galbena ei faţă.
Horia pe-un munte falnic stă călare:
O coroană sură munţilor se pare,
Iar Carpaţii ţepeni îngropaţi în nori
Îşi vuiau prin tunet gândurile lor.
– Eu am – zise-un tunet – suflet mare, greu,
Dar mai mare suflet bate-n pieptul său;
Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,
Dară a lui nume mai mult o să ţie.
– Nalţi suntem noi munţii – zise-un vechi Carpat –
Dar el e mai mare, ca ni-i împărat.
Atunci luna iese norilor regină,
Fruntea lui cea pală roşu o-nsenină,
Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,
Ca părea din munte diadem de rege.
Şi un stol de vulturi muntele-ncongior,
Cugetând că-i Joe, Dumnezeul lor,
Când în miezul nopţii, cununat cu nymb,
Fulgere aruncă sus de pe Olymp.
Mesajul principal din ultimul articol al lui Eminescu din ziarul “Timpul”, publicat la 28 iunie 1883, se pliază ca o mănuşă pe realitatea românească de la cumpăna dintre anii 2024-2025. A se înlocui doar termenul de “victoria în alegeri” cu… să-i zicem “victoria asupra alegerilor”. În rest, atunci ca şi acum, mesajul acestui vizionar al neamului nostru are un caracter etern…
Victoria în alegeri, îngenunchierea naţiunii înaintea puterii uzurpatoare, deşteaptă şi apetituri tiranice, printre care pretenţiunea, mai-nainte de toate, de a fi aprobat şi aplaudat uzurpatorul în faptele sale, pe toate căile.
E logic într-adevăr ca, după un câştig să se urmărească un altul, şi în fine tot, spre deplina satisfacţiune a acaparatorului.
Regimul dobândise darea din mână şi chiar din picioare, a celor ce poartă numele de mandatari ai naţiunii; astfel dispune el la discreţiune de toată puterea în stat, făcând ori şi ce vrea fără a fi controlat şi nu se gândeşte decât la mijlocul de a se întări în această situaţie de desfătare şi răsfăţ.
Singurul lucru asupra căruia n-a putut încă triumfa a rămas numai presa, şi aceasta se consideră, credem, de către regim, cu atât mai nesuferită, cu cât el, în exerciţiul puterii discreţionare, a trebuit să devină năzuros, adică supărăcios din lucru de nimic.
Presa, pentru omnipotentul nostru regim, cu strigătele ei, cu lamentele ei continue, îi face negreşit efectul unei hărăitoare din Braşov, care prin scârţâitul ei strident dă crispaţiuni nervoase. Neapărat dar că se simţea şi nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbuşească ţipătul contra trădării şi contra fărădelegilor regimului, spre a fi liniştit în domnia sa absolută.
Însă, ca contra a tot răul ce cată a fi combătut, aşa şi contra presei cată să se uzeze de arme îndestul de eficace de a o învinge.
(…)
Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l aşteptăm de acum la alte măsuri şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până-n prăpastie.
Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde şi cea deja câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa.
Mihai Eminescu, Timpul nr. 142, 29 iunie 1883