Refacerea României eliberate

-programul Mişcării Legionare-

Consiliul Politic al Mişcării Legionare a elaborat în mai multe şedinţe de lucru punctul de vedere al organizaţiei noastre în diferitele probleme de guvernare ce se vor pune Naţiunii Române după eliberarea ei de sub jugul comunismului.

Este de la sine înţeles că în ciocnirea cu realităţile ce le vom găsi mâine în ţară, liniile noastre de orientare pot suferi modificări de aplicare. Dar ne-am străduit, pe cât ne-a fost posibil, cu elementele de judecată de care dispunem acum, să întocmim o evaluare cât mai completă a bazelor politice, economice, sociale şi spiritual-culturale, pe care se poate clădi edificiul de mâine al statului român.

În partea aceasta, vom expune cum se poate reconstitui forma de guvernare a României de mâine, aşa cum rezultă din analiza vieţii publice româneşti între cele două războaie şi din experienţele politice ale lumii libere, considerând regimul comunist un interregnum străin fiinţei noastre etnice.

Sistemul politic şi forma de guvernare

Noţiunea de „sistem politic“ se referă precumpănitor la strucutra ideologică a unui stat (absolutism, democraţie, regim autoritar, totalitarism, etc.), în timp ce forma de guvernare înseamnă organizarea practică, concretă a puterilor statului, în conformitate cu sistemul politic ales să-i definească instituţiile.

Mişcarea Legionară nu e împotriva principiului democratic de guvernare, deoarece nu vine în conflict cu doctrina legionară, bazată pe liberatea de conştiinţă a individului. Mişcarea Legionară se poate afirma tot aşa de bine şi în acest sistem politic, cu condiţia ca toate partidele să respecte regulile de joc ale democraţiei.

Corneliu Codreanu încă din momentul întemeierii Legiunii a declarat că „vom lupta în cadrul legilor ţării“, care pe atunci erau patronate de Constituţia de la 1923.

La noi, în România, încă de la întemeierea statului modern, n-a existat niciodată o democraţie reală, încât n-am putut cunoaşte efectiv binefacerile ei. Partidele româneşti, atât în România Mică cât şi în România Mare, au fost primele care nu respectau Constituţia în vigoare, făurindu-şi majorităţi prin teroare şi corupţie, metode prea bine cunoscute şi stigmatizate de numeroşi oameni politici şi scriitori. În această privinţă, partidul liberal şi-a câştigat o tristă celebritate cu violenţele săvârşite contra poporului, mergând până la dizolvări abuzive şi asasinat. Din primul moment al apariţiei ei în viaţa publică, Mişcarea Legionară a avut permanent de suferit de pe urma acestei democraţii balcanice, care n-avea nimic comun cu democraţiile occidentale decât numele. Dacă s-ar fi respectat normele democratice de guvernare, mişcarea ar fi ajuns la putere pe căi legale şi toată vărsarea de sânge dintre anii 1938-1939 ar fi fost cruţată.

Corneliu Codreanu nu a fost ostil atât sistemului democratic în sine cât formei degenerate sub care funcţiona în România. În acelaşi timp, el a arătat un mare respect pentru voinţa poporului –esenţa şi motorul oricărei democraţii- cum dovedesc şi ultimele lui declaraţii, după instaurarea dictaturii regale (scrisoarea către Vaida Voevod).

În perioada guvernării cu Antonescu de trei ori am propus să trecem la alegeri, pentru a legaliza „revoluţia“. Dar Antonescu, povăţuit de Maniu şi Brătianu, a refuzat să păşească la consultarea poporului, de teamă că partidele să nu iasă zdrobite din confruntarea electorală cu mişcarea, dat fiind marea noastră popularitate de atunci.

Nu ştim care va fi starea de spirit a poporului român după lichidarea regimului comunist, dar declarăm de pe acum că suntem dispuşi să respectăm verdictul poporului, oricare ar fi rezultatul alegerilor, şi cerem ca aceeaşi atitudine cavalerească să o aibă toate partidele.

Forma de guvernare

Odată acceptat sistemul democratic, trebuie să se treacă la organizarea puterilor în stat, în conformitate cu acest principiu de guvernare.

Guvernul „de facto“, instaurat după lichidarea regimului comunist, va proceda în cel mai scurt timp posibil la convocarea unei Adunări Constituante, pe bază de alegeri, cu participarea tuturor forţelor politice ale ţării.

Misiunea Adunării Constituante va fi să se pronunţe în primul rând asupra formei de guvernare: monarhie sau republică. Odată această decizie luată, se va dezbate şi vota un proiect de Constituţie, al cărui conţinut să corespundă formei de guvernare adoptate (monarhie sau republică).

Proiectul de Constituţie, odată adoptat de Adunarea Constituantă, va fi supus unui referendum. Abia după ce majoritatea poporului se va pronunţa pentru acest proiect, devine Constituţie şi intră în vigoare.

Adunarea Constituantă împlinindu-şi mandatul, se dizolvă de la sine şi guvernul în funcţiune procedează la alegerea unei Adunări Legislative, în conformitate cu prevederile noii Constituţii.

Mişcarea Legionară va susţine în propunerile sale pentru noua Constituţie, în viitoarea Adunare Constituantă, un tip de guvernare care să garanteze libertăţile fundamentale ale individului, dar care, în acelaşi timp, să dispună de suficientă autoritate, pentru ordinea şi stabilitatea în stat.

Monarhie constituţională

În eventualitatea că Adunarea Constituantă se pronunţă pentru forma monarhică de guvernare, atunci trebuie să dispară din noua Constituţie acele prerogative abuzive şi antidemocratice, care acordau Regelui puteri discreţionare să conducă viaţa politică a ţării, după bunul său plac sau după influenţele ce se exercitau asupra lui din partea unei camarile sau a unui partid politic. Aceste prerogative, prin nimic justificate din punct de vedere ale sistemului democratic, au dus în final la instaurarea sângeroasei dictaturi carliste.

Izvorul conducerii statului trebuie să fie în Parlament şi nu la Rege. Regele trebuie să se mărginească la constatarea realităţilor politice date, încredinţând formarea guvernului acelui şef de partid, presupus a dispune deja de majoritate în Parlament. Odată ce a primit mandatul de la Rege, noul şef de guvern trebuie să ceară investitura Parlamentului şi abia după acest act dispune de toate credenţialele şi guvernul poate intra în funcţiune, după ce s-a pronunţat majoritatea parlamentară. Regele nu mai poate concedia guvernul, cum era în vechea Constituţie, ci trebuie lăsat să-şi îndeplinească mandatul său legal, prescris de Constituţie, cât timp este susţinut de majoritatea parlamentară. De asemenea Regele nu mai este îndreptăţit să dizolve corpurile legiuitoare cu de la sine putere, afară de cazul că însuşi şeful guvernului în funcţiune cere suveranului alegeri anticipate, pentru raţiunile pe care el le invocă.

La noi n-a existat de fapt o monarhie constituţională decât cu numele, ci o monarhie autoritară, deoarece Regele dispunea de puteri superioare Parlamentului, de unde în mod normal trebuie să emane legitimitatea oricărui guvern democratic. O revenire la monarhie ar trebui să respecte o formă existentă în Europa occidentală, în Anglia, Olanda, Belgia sau ţările nordice. „Regele domneşte şi nu guvernează“ trebuie să devină o axiomă a vieţii politice româneşti, pe care trebuie să o respecte în primul rând Suveranul. Arbitru înseamnă a arbitra între forţele politice existente, în conformitate cu indicaţiile corpului electoral. Regele trebuie să se încline voinţei poporului chemând la putere pe şeful acelei grupări politice care dispune de majorităţi în Parlament.

Republica

În ipoteza că Adunarea Constituantă se pronunţă pentru republică, atunci trebuie examinat la redactarea proiectului de constituţie ce tip de republică, din cele cunoscute în democraţiile occidentale, ar conveni României.

a) Modelul american. Republică de tip prezidenţial. Preşedintele este în acelaşi timp şi şef de guvern şi îşi alege singur colaboratorii. Preşedintele este şeful armatei şi conduce politica externă. Din afară, preşedintele apare cu puteri foarte mari. În realitate, pe plan intern cea mai mare parte din activitatea administrativă cade în competenţa statelor federale. Senatul are apoi un rol prioritar în ratificarea politicii externe şi a investirii membrilor cabinetului propuşi de preşedinte. Legislaţia aparţine exclusiv Congresului, de a cărui bună voinţă depinde în special aprobarea bugetului.

b) Modelul francez. A fost creat de De Gaulle, pe măsura personalităţii lui. Preşedintele desemnează pe primul-ministru şi prezidează consiliile de miniştri, dispunând de fapt de puteri discreţionare. Asta atâta timp cât în parlament dispune de o majoritate favorabilă guvernului instaurat de preşedinte. Dacă nu există această majoritate, atunci apare riscul confruntării frecvente între executiv şi legislativ, ce poate duce chiar la paralizarea vieţii statului.

Noi credem că nici unul dintre cele două modele nu sunt bune pentru România. Existenţa în fruntea statului a unui preşedinte cu puteri discreţionare ar adumbri Parlamentul şi ar putea da naştere în final unei dictaturi deghizate în forme democratice. Poporul român nu are tradiţia unei vieţi politice autentice şi atunci apetiturile de grupe şi interese uşor s-ar coaliza în jurul preşedintelui, creînd o republică autoritară, şi suprimând posibilitatea unei democraţii reale. În acest caz, preşedintele de republică s-ar converti într-un monarh fără coroană şi s-ar reveni la vechile racile ale politicii româneşti.

c) Guvern de cabinet. Preşedintele este ales de Parlament pe o perioadă de patru ani, cum este cazul în Republica Federală Germană, având un rol pur reprezentativ. Preşedintele desemnează pe şeful guvernului (cancelar pe baza rezultatului alegerilor şi a înţelegerilor de coaliţie dintre partide. Şeful de guvern însărcinat de preşedinte trebuie să se prezinte în faţa Parlamentului, care-i acordă investitura. Odată ce-a obţinut încrederea Parlamentului, este suveran să-şi aleagă colaboratorii. Numirea membrilor cabinetului aparţine exclusiv primului-ministru, cum este cazul şi în Anglia. Bineînţeles, actele lui de guvernare trebuie să aibă permanent girul Parlamentului. Răsturnarea lui nu poate avea loc decât dacă Parlamentul însuşi îi retrage încrederea. Preşedintele statului nu face decât să ia act de voinţa Parlamentului, de schimbările produse în compoziţia lui desemnând ca nou şef de guvern pe acel om politic ce se bucură în acel moment de majorităţi parlamentare.

Sistemul electoral

Un factor esenţial pentru buna funcţionare a vieţii politice într-o democraţie este sistemul electoral. Suntem pentru sistemul electoral proporţional, cu eliminarea, bineînţeles, a primei majoritare, are permitea unei minorităţi politice să guverneze ţara. Sistemul proporţional are dezavantajul că duce la fărâmiţarea forţelor politice, oferind opoziţiei posibilitatea să fie prezentă în Parlament şi să cenzureze actele guvernului. O corectură a sistemului proporţional ar fi să se fixeze limita eliminatorie a unui partid la 5% în loc de 2% um era în vechea Românie.

Pentru evitarea ingerinţelor electorale din trecut, va trebui constituită o comisie electorală ad-hoc, compusă din înalţi magistraţi şi personalităţi proeminente din administraţie, cum e în Franţa şi Germania. Această comisie va proclama rezultatul definitiv al alegerilor şi va decide şi asupra invalidărilor, în cazurile în care a constatat abuzuri electorale flagrante.

Senatul

În România antebelică, Senatul avea o componenţă mixtă: erau senatori de drept (reprezentanţii confesiunilor, cei doi mareşali, cei aleşi de mai multe ori ca parlamentari) şi senatori aleşi, unii din consiliile comunale şi alţii prin vot direct, de alegători trecuţi de 40 de ani.

Noi propunem ca Senatul să devină un fel de cameră corporativă, după alte principii decât în regimul fascist, în care să fie reprezentate toate forţele creatoare ale naţiunii: muncitori, ţărani, comerţ, industrie, universităţi, cultură, ştiinţă, reprezentanţii Bisericilor, ai cultelor, precum şi reprezentanţii comunelor. Acest Senat ar îmbrăţişa întreaga viaţă economică, socială, profesională şi culturală a naţiunii.

Senatul ar rămânea un factor politic. Toate legile propuse de guvern ar trebui să fie examinate în prealabil de acest Senat corporativ, care-şi va da avizul ţinând seamă de structura socială a naţiunii. Pentru a uşura funcţionarea sistemului parlamentar, la votarea finală a legilor, celor două adunări, Camera şi Senatul, nu vor mai vota separat, ci întrunite într-un singur corp, în incinta lor, în afară de şcoli.

Problema descentralizării

Este necesară, într-o anumită măsură, o descentralizare administrativă, pentru a degreva Bucureştii de o serie de competenţe secundare. O serie de instituţii cu caracter administrativ şi care nu afectează unitatea statului ar putea fi strămutate în provincie. S-ar da astfel un nou impuls marilor oraşe provinciale şi s-ar stăvili fluxul populaţiei spre Bucureşti. Ar trebui examinată formula supra-prefecţilor din Franţa, a căror autoritate să se extindă peste mai multe judeţe.

Descentralizarea trebuie să însemne şi o promovare a specificului cultural al tuturor provinciilor româneşti. Iaşii, Clujul, Cernăuţi, Chişinău, Timişoara, Galaţi, Constanţa, Craiova, trebuie să devină adevărate capitale spirituale ale naţiunii, prin implantarea în incinta lor, în afară de şcoli şi universităţi, a unor instituţii superioare, capabile să promoveze viaţa culturală locală.

Politica comunală

Din perspectiva descentralizării, o mare importanţă are politica comunală. Administraţia comunală trebuie să fie autonomă. Guvernul se limitează la directive generale, fără a se amesteca în activitatea de rutină a administraţiei comunale.

Primarii vor trebui să fie aleşi de cetăţeni, fie prin vot direct, fie prin mijlocirea consiliilor comunale.

În România de mâine nu mai trebuie să se întâmple ca în trecut, când partidele, odată ajunse la putere, îşi numeau proprii lor oameni ca primari sau ajungeau primari după un simulacru de alegeri.

Politica administrativă

Guvernarea este în primul rând administraţie. O mare parte din ceea ce apare formal ca lege, este în realitate o decizie administrativă (ordonanţe, decrete, etc.).

Acuma, orice instituţie valorează atâta cât oamenii care îi asigură funcţionarea. Şi astăzi e valabilă afirmaţia lui Montesquieu că legile politice şi civile ale unei naţiuni trebuie să corespundă poporului pentru care au fost create.

Horia Sima, Ţara şi exilul, Ţara şi Exilul, an XVIII, 1981-82