Pe data de 4 februarie 2025, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat oficial canonizarea celor 16 sfinţi mărturisitori români din secolul 20 care au trăit, au suferit iar unii au murit pentru Hristos în timpul regimului comunist.
Din acest sobor care începând cu acest an a fost trecut în calendar fac parte doar preoţi şi monahi. Încât putem fi siguri că în timp vor urma şi alte canonizări, mai ales din rândul mirenilor şi al femeilor. Majoritatea covârşitoare dintre aceştia care sunt sau vor fi proclamaţi sfinţi au pătimit în temniţele comuniste. Vrednici de pomenire sunt însă mult mai mulţi mărturisitori, pe care dealtfel Biserica îi pomeneşte alături de eroii neamului la ieşirea cu Cinstitele Daruri la fiecare Sfântă Liturghie.
Chiar dacă toate sentinţele de condamnare sub regimul comunist au avut un caracter politic, fiind vizaţi cei consideraţi a fi o ameninţare pentru sistemul totalitar instaurat după cel de-al Doilea Război Mondial, încleştarea acelor decenii cumplite a avut un substrat spiritual. Sfinţii sunt doar vârfurile unei generaţii de români care s-au opus unui sistem care se credea atotputernic şi etern. Pentru atitudinea lor au fost loviţi, prigoniţi, întemniţaţi. Căci toţi cei care şi-l iau ca reper pe Dumnezeu vor trece mai devreme sau mai târziu prin încercări – mântuirea nu se poate dobândi fără purtarea crucii.
Părintele Iosif Vatopedinul exprimă în cartea sa despre viaţa şi învăţătura stareţului său Iosif Isihastul (de curând canonizat) un adevăr duhovnicesc general valabil, care printre altele explică şi soarta mărturisitorilor din vremea comunistă: „Dumnezeu, desigur, vrea şi cheamă pe toţi să-L urmeze, dar nu toţi primesc chemarea Sa. Însă cei ce au primit această chemare sunt încercaţi aspru, în măsura în care Acela rânduieşte şi potrivit cu cunoaşterea pe care le-a hărăzit-o.”
În schimb confortul căldicel, mediocritatea şi suficienţa sunt obstacole pentru apropierea de Dumnezeu, fiind simptome ale unei dezorientări spirituale totale. Căci una este să îţi asumi un reper, un ţel, alta este să te lupţi pe cale şi alta este atingerea acestui scop final al vieţii oricărui creştin care este sfinţenia. Dar numai opţiunea primordială, a ţelului asumat, ca primă treaptă pe acest drum, face posibil un asemenea urcuş duhovnicesc.
În vremurile de demult, în vremea comunismului sau chiar în zilele noastre, puternicii zilei păreau instalaţi cu fermitate în postura eternă a unei dominaţii totale. Numai că atât legile istoriei, cât şi cele duhovniceşti, despre care va fi vorba în cele ce urmează, ne învaţă altceva. Anume că tot ce nu îşi are temelia în Dumnezeu e sorit mai devreme sau mai târziu prăbuşirii.
În Psalmul 72, psalmistul descrie pentru început momentul de aparent triumf al acestor oameni, pe care îi găsim în toate epocile:
„Că am pizmuit pe cei fără de lege, când vedeam pacea păcătoşilor. Că n-au necazuri până la moartea lor şi tari sunt când lovesc ei. De osteneli omeneşti n-au parte şi cu oamenii nu sunt biciuiţi. Pentru aceea îi stăpâneşte pe ei mândria şi se îmbracă cu nedreptatea şi silnicia. Din răutatea lor iese nedreptatea şi cugetele inimii lor ies la iveală. Gândesc şi vorbesc cu vicleşug, nedreptate grăiesc de sus. Până la cer ridică gura lor şi cu limba lor străbat pământul. Pentru aceasta poporul meu se ia după ei şi găseşte că ei sunt plini de zile bune Şi zice: «Cum? Știe aceasta Dumnezeu? Are cunoştinţă Cel Preaînalt? Iată, aceştia sunt păcătoşi şi sunt îndestulaţi. Veşnic sunt bogaţi».”
Psalmistul nu înţelege dintru început sensul acestei stări de lucruri, de ce el, care a rămas drept şi credincios lui Dumnezeu, are parte de loviri şi de mustrări. Dar acesta i se va revela atunci când se îndreaptă spre Dumnezeu:
„Şi mă frământam să pricep aceasta, dar anevoios lucru este înaintea mea. Până ce am intrat în locaşul cel sfânt al lui Dumnezeu şi am înţeles sfârşitul celor răi: Într-adevăr pe drumuri viclene i-ai pus pe ei şi i-ai doborât când se înălţau. Cât de iute i-ai pustiit pe ei! S-au stins, au pierit din pricina nelegiuirii lor. Ca visul celui ce se deşteaptă, Doamne, în cetatea Ta chipul lor de nimic l-ai făcut. De aceea s-a bucurat inima mea şi rărunchii mei s-au potolit.”
Avem de-a face cu un tipar universal, care ne spune că triumful răului nu poate fi niciodată definitiv. Prăbuşirea în abis e un deznodământ cert. Dar lucrarea sa asupra celor drepţi, asupra celor credincioşi, e pentru aceştia un prilej de curăţire, de smerire, de sfinţire. Dacă este întâmpinată aşa cum se cuvine, cu armele duhovniceşti, această lucrare diavolească a ispitelor şi încercărilor are un sens mântuitor.
Aceasta este, pe scurt, legea duhovnicească, despre care vorbesc toţi Părinţii Bisericii.
Sfântul Marcu Ascetul, în cele „200 de capete despre legea duhovnicească” din primul volum al Filocaliei ne spune: „Întâmplarea dureroasă face pe înţelept să-şi aducă aminte de Dumnezeu, şi întristează pe măsura ei pe cel ce a uitat de Dumnezeu. Orice suferinţă fără voie, să te înveţe să-ţi aduci aminte de Dumnezeu; în acest caz nu-ţi va lipsi prilejul spre pocăinţă. (…) Faţă de încercările care vin, mulţi s-au împotrivit în multe chipuri. Dar fără rugăciune si pocăinţă, nimenea n-a scăpat de asuprire.”
Această concepţie duhovnicească de sorginte filocalică s-a păstrat neschimbată, din generaţie în generaţie, până la sfinţii athoniţi din secolul 20, ca Paisie Aghioritul sau Iosif Isihastul.
Iosif Vatopedinul (în scrierea „Mărturie athonită”) distinge o serie de nuanţe în sensul mântuitor al încercărilor:
„Părinţii cei purtători de Dumnezeu împart în cinci categorii motivele principale pentru care Dumnezeu îngăduie vrăjmaşului să ne războiască. Primul dintre acestea este pentru că prin ispitire, luptând şi fiind luptaţi, căpătăm discernământul deosebirii virtuţii de răutate. Al doilea motiv este pentru a dobândi şi a păstra neclintit ceea ce am reuşit să dobândim prin durere şi luptă. Al treilea motiv este pentru ca noi să rămânem smeriţi, chiar dacă am înaintat în virtute şi dreptate, şi să nu ne înălţăm cugetul. Al patrulea motiv este pentru a urî cu desăvârşire răul. În sfârşit, al cincilea este pentru ca, devenind „nepătimitori, prin harul lui Dumnezeu”, să nu uităm ajutorul trebuitor de la Dumnezeu şi nici slăbiciunea noastră. (…) Toate ispitele care provoacă lupta noastră neîncetată sunt îngăduite de Dumnezeu prin iconomie, pentru integrarea noastră în rânduiala dumnezeiască, câtă vreme toate cele din lăuntrul, din afara şi din jurul nostru sunt răzvrătite contra lor însele şi contra Ziditorului lor. Diavolul, vrăjmaşul nostru cel viclean şi ticălosul răzbunător, a primit putere asupra noastră datorită supunerii libere faţă de el a celor întâi zidiţi şi a îmbolnăvirii de atunci a firii omeneşti.”
Iar Sfântul Paisie Aghioritul ne spune care e soarta finală a celor care aparent nu au parte de astfel de încercări, în lumina legii duhovniceşti, în deplină concordanţă cu mesajul din Psalmul 72:
„Atunci când nu acţionează legile duhovniceşti asupra unui om se află în primejdie, deoarece aceasta arată că acel om este un copil îndepărtat de Dumnezeu; nu se află în casa Sa. Există unii care acţionează mereu cu mândrie şi nu păţesc nimic. Aceasta arată însă că mândria lor a depăşit-o pe cea omenească şi a ajuns la gradul cel mai înalt al ei, la mândria diavolească, la trufie. Atunci căderea lui se face de cealaltă parte a vârfului, când cade direct în iad. Iar aceasta este căderea luciferică pe care nu o văd cei ce se află de cealaltă parte a vârfului.”
Revenind la cei care au pătimit în închisorile comuniste din România, în mediile ostile Bisericii prinde rădăcini tot mai mult un curent care încearcă să conteste valoarea suferinţei celor care sunt consideraţi a avea o orientare „incorectă politic”, mai precis cea „legionară”. Pe scurt, ei consideră că aceste pedepse ar fi fost „meritate”, condamnările lor având un caracter pur „politic”, în fond o reluare în forme actuale a capetelor de acuzare ale regimului comunist.
Versiunea sa ideologică de azi, pe care o putem considera un „comunism 2.0” nu se deosebeşte din acest punct de vedere cu nimic de cea veche. Evident că aceşti detractori nu s-au împăcat cu canonizarea recentă a unor clerici acuzaţi de „legionarism” şi nu se împacă nici cu posibila canonizare a unuia ca Valeriu Gafencu pentru care, în lumina criteriilor enunţate de Patriarhie, de fapt nu există impedimente. Argumentul imbatabil fiind acela că, indiferent câte păcate ar fi făcut cineva, ele se pot răscumpăra prin pocăinţă sinceră. La care, am putea adăuga, şi prin suferinţa îndurată în lumina legii duhovniceşti.
Majoritatea covârşitoare a membrilor Frăţiilor de Cruce, precum Gafencu, erau tineri curaţi, sinceri, mânaţi de idealuri nobile. Evident, nu au fost lipsiţi de păcatele inerente firii căzute omeneşti. Dar o vină de ordin juridic, „politic” sau una care ţine de un caracter negativ nu li se poate imputa, dacă judecăm cu bună credinţă şi fără prejudecăţi. E adevărat că figuri precum Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide se singularizează în rândurile generaţiei lor, dar ei nu pot fi izolaţi de ceilalţi, între ei şi alţii din acelaşi mediu cum ar fi Virgil Maxim, Părintele Arsenie Papacioc şi mulţi alţii există de fapt o mare apropiere, nicidecum o prăpastie.
Un alt exemplu relevant este cel al lui Vasile Turtureanu, a cărui mărturie este consemnată în cartea dedicată lui Valeriu Gafencu, „Sfântul Închisorilor”:
„Ştiindu-mă nevinovat juridic, am primit chiar şi cele mai mari încercări cu sentimentul că aceasta e voia lui Dumnezeu. N-am fost niciodată disperat. Mă gândeam că sufăr pentru păcatele mele şi ale neamului meu şi că poate Dumnezeu mi-a rânduit temnița ca o cale de mântuire.
Aşa am înţeles Frăţia de Cruce, ca frăţie până la moarte în jurul crucii a tuturor celor ce simt în sufletul lor scânteia iubirii de Dumnezeu şi neam. Printre lucrurile care m-au făcut să merg pe acest drum al jertfei a fost şi un cuvânt al lui Corneliu Zelea Codreanu: «A înviat Hristos. Aşa va învia şi dreptatea neamului românesc. Dar pentru aceasta se cere ca fiii săi cei mai buni să accepte de bunăvoie cununa de spini, să ia crucea în spate, să urce Golgota în genunchi şi, cu lacrimi în ochi, să se lase răstigniţi. Legionari, fiţi voi copiii aceştia!». Aceste cuvinte, cu acest final – «legionari, fiţi voi copiii aceştia!» – m-au făcut să spun: «Doamne, învredniceşte-mă să fiu şi eu unul din copiii aceştia!». Şi, într-adevăr, Domnul mi-a dat suferinţa, mi-a dat de toate, mi-a umplut sufletul de bucurie în momentele grele şi mi-l umple şi acum.
(…)
Eu nu credeam că Valeriu Gafencu, aşa cum l-am cunoscut prin 1943, va ajunge la măsura aceasta. Deşi eram de o vârstă, îl priveam ca pe un copil. Consideram că nu este legionarul combativ care să înfrunte orice pentru acest ideal. La început nu era nici el limpezit şi umbla în multe direcţii. A câştigat cu trudă harul care apoi s-a revărsat asupra lui. Frământările lui s-au întâlnit cu ale celorlalţi şi trăind împreună, ajutându-se şi conjugându-se, până la urmă s-au cernut lucrurile.
Eu a trebuit să ajung singur la nişte concluzii. Eram aspru faţă de greşelile altora, cât am fost liber şi în primii ani de închisoare. Suferinţa a fost cea care m-a făcut să-L simt pe Dumnezeu şi să fiu foarte iertător față de oameni. Atunci eram intransigent. Am stat mai mult izolat.
Nu aveam înţelegere faţă de cei din grupul lui Trifan. Până la urmă am ajuns să le dau dreptate. Acum chiar îmi sunt modele. Cea mai mare bucurie am avut-o când, în genunchi, am plâns pentru păcatele mele. Am înţeles că cea mai mare satisfacţie pe care poate să o aibă un creştin e atunci când poate să verse o lacrimă. Ei au descoperit această cale cu un ceas mai degrabă decât alţii. Atunci era o atitudine ostilă lor, dar apoi mulţi au ajuns la gândirea lor.
Ajuns în pragul morţii, îi cer lui Dumnezeu în rugăciune: Dă-mi, Doamne, lacrima dorului de rai! Lasă-mi, Doamne, bucuria lacrimilor vărsate pentru iertarea păcatelor! Păstrează-mi, Doamne, mereu aprinsă candela iubirii şi iertării pentru toţi! Amin.”
[Mărturia dată de Vasile Turtureanu, monahului Moise în mai 2007].
Ceea ce exprimă în aceste cuvinte Vasile Turtureanu credem că poate fi considerat reprezentativ pentru întreaga lor generaţie, fiind totodată şi o ilustrare elocventă şi vie a acelei legi duhovniceşti pe care Părinţii Bisericii o consideră un reper indispensabil pe calea mântuirii.
Mărturia sa, a unuia dintre cei mulţi ca el, include de fapt tot adevărul. Orice alte cuvinte sunt de prisos.