Partizanii

Încă din vremea războaielor de la sfârşitul secolului al 17-lea au apărut luptătorii fără uniformă, în afara armatelor regulate, care acţionau prin ambuscade împotriva duşmanului care pătrunsese pe teritoriul ţării lor. Asemenea trupe au jucat un rol important împotriva armatelor lui Napoleon în Spania sau Rusia.

Termenul de partizani a cunoscut o răspândire semnificativă mai ales în timpul celui de-al Doilea Război Mondial când s-a definit în sensul în care este înţeles astăzi. În general el desemna acele grupări care luptau împotriva armatelor germane, mai ales pe frontul de Est, în Iugoslavia sau în Franţa. Acestea îşi foloseau cunoştinţele detaliate asupra terenului la organizarea de acte de sabotaj sau ambuscade. Erau organizate ierarhic şi urmăreau un scop clar: prejudicierea inamicului şi lovirea sa cu orice mijloace. De pildă partizanii conduşi de Tito se caracterizau printr-o predispoziţie la violenţă şi tenacitate deosebite. Unităţile lor erau constituite în special din comandouri de atac şi trupe de sabotaj cuprinzând între 3-20 oameni, iar atacurile lor împotriva armatei germane au provocat măsuri punitive severe, care mergeau până la împuşcarea de ostatici pentru descurajarea altor atentate. Termenul de partizani era folosit mai ales în ţările blocului răsăritean. În vest se folosea în schimb denumirea de luptători de gherilă. Abia după revoluţia cubaneză din 1959 condusă de Fidel Castro, acest termen s-a încetăţenit şi în Europa de Est.

În România, termenul de partizani avea o cu totul altă semnificaţie. El desemna acele grupuri de persoane care între 1948-1962, mai ales pentru a scăpa de represalii de ordin politic, s-au retras în munţi şi s-au opus cu armele arestării lor de către autorităţile de stat. Ei nu au atacat din proprie iniţiativă decât în cazuri extrem de rare şi nu au desfăşurat operaţiuni de sabotaj. Numele de partizani şi l-au dat probabil chiar ei înşişi. În orice caz, ei se considerau drept partizani ai libertăţii şi se iscăleau astfel, de fiecare dată când se adresau în scris autorităţilor. De asemenea, ei au intrat drept partizani în conştiinţa colectivă a românilor care le-a păstrat amintirea, deşi existenţa lor era negată în permanenţă de către regimul comunist. Ca atare, în cartea de faţă vom folosi acest termen, deşi el nu se suprapune cu ceea ce semnifică el pentru Europa de Vest.

Aceşti partizani proveneau din toate straturile societăţii: foşti ofiţeri, studenţi, elevi, legionari, ţărani, chiar şi unii preoţi, etc. Ei aveau un singur lucru în comun: toţi se sustrăgeau arestărilor masive care au avut loc în România începând cu anul 1948. Valul de arestări de la mijlocul lui 1948 a dus la formarea acestor grupuri. Cei care reuşeau să scape de arestare, se ascundeau mai întâi în localităţile lor de baştină, cu sprijinul localnicilor. Iar când presiunea autorităţilor s-a înteţit, aceştia s-au refugiat în natură, mai ales în munţi. Într-o primă fază nu a fost vorba de acţiuni planificate în prealabil, ci de soluţii de urgenţă izvorâte din starea de fapt existentă.

Partizanii erau organizaţi în grupuri, dar au existat şi luptători izolaţi. Grupurile aveau cunoştinţă unele de altele, dar evitau contactul, pentru a nu cădea în eventuale curse întinse de către Securitate. Despre existenţa lor se vorbea însă în rândurile populaţiei, încât alte persoane care se temeau pentru viaţa sau libertatea lor se alăturau acestor grupuri. Odată păşit pe acest drum, nu mai exista cale de întoarcere. Toţi membrii acestor grupuri aveau să fie puşi la un moment dat în faţa alegerii între a se preda reprezentanţilor noului regim luând în calcul pedepse severe (de regulă pedeapsa cu moartea) sau să ducă mai departe în munţi o viaţă de oameni permanent hăituiţi. Partizanii s-au decis în unanimitate pentru cea de-a doua variantă.

În presa vremii existenţa lor era negată cu desăvârsire, ceea ce a condus la faptul că ei erau destul de puţin cunoscuţi de către istoricii occidentali. Abia după ce majoritatea grupurilor fuseseră lichidate, la sfârşitul anilor ’50, în cinematografele româneşti s-au proiectat câteva filme de propagandă în care partizanii erau prezentaţi drept nişte răufăcători brutali. În terminologia Securităţii ei purtau numele de bandiţi. Însă aceşti oameni nu au fost sub nicio formă aşa ceva. Dacă ei au făcut rău cuiva, atunci aceasta s-a întâmplat doar din necesitatea impusă de lupta lor pentru supravieţuire.

Imediat după ocupaţia sovietică, în România a început să se organizeze mişcarea de rezistenţă. Chiar şi fostul ministru de interne al guvernului Sănătescu, generalul Aldea, a înfiinţat un grup de rezistenţă atunci când nu a mai întrevăzut o altă soluţie pentru România. Asemenea organizaţii secrete erau constituite din ofiţeri activi sau trecuţi în rezervă ai Armatei Române. Deşi la începutul lui 1945 România lupta împotriva Germaniei naziste, încă din toamna lui 1944 fuseseră eliminaţi din armată numeroşi ofiţeri. Majoritatea lor erau cu experienţă pe front, care s-au distins în luptele împotriva Armatei Roşii, şi care acum se temeau pentru viaţa lor. Ei au văzut în ruperea alianţei României cu Germania un act de trădare. Atitudinea lor era bazată mai ales pe frăţia de arme avută cu Germania, ei neştiind mai nimic despre crimele dictaturii naţional-socialiste. În mişcarea de rezistenţă au fost implicaţi ofiţeri de rang înalt precum generalii Coroamă, Avramescu, Mitrea, Carlaonţ, amiralul Măcelaru şi colonelul Arsenescu.

Odată cu lichidarea Gărzii de Fier în ianuarie 1941, a fost scoasă în afara legii şi organizaţia de tineret a acesteia, Frăţiile de Cruce. Dar în ciuda acestei interdicţii, acestea îşi continuau activitatea în şcoli într-un mod clandestin. Mulţi din tinerii educaţi aici în spirit legionar erau studenţi la momentul acaparării puterii de către comunişti. Din rândurile acestor studenţi, dar şi a elevilor, în special ai liceului Radu Negru din Făgăraş, au provenit numeroşi partizani, care au fost dintre cei care au rezistat cel mai mult timp vânării lor de către Securitate.

Alţi partizani proveneau din rândurile legionarilor cu vechime. Reprezentanţii acestor cercuri erau ameninţaţi de represaliile cele mai severe, dată fiind atitudinea lor naţionalistă şi anticomunistă, împotriva a tot ce ameninţa interesele neamului românesc, implicit antisovietică.

Celor trei grupe principale din care proveneau membrii rezistenţei li s-au adăugat şi alte persoane care se sustrăgeau posibilei arestări, de pildă ţărani care s-au opus colectivizării forţate.

Pentru combaterea partizanilor s-a înfiinţat de către Securitate un grup special de intervenţie. Unităţile acestuia erau antrenate şi echipate în mod special pentru a „peria” terenul. Astfel, acestea foloseau câini special dresaţi pentru vânătoarea de oameni şi erau aduse pe rând din garnizoanele lor în zonele unde se găseau partizani. De îndată ce se descopereau semne ale prezenţei acestora, unităţile treceau în starea de alarmă iar zona suspectă era periată în mod sistematic. Populaţia despre care se bănuia că i-ar sprijini pe partizani era supravegheată în mod sistematic. În localităţile mai mari aveau loc adesea razii. Străzi întregi erau închise în mod ermetic, iar localnicii erau controlaţi în mod sever. La cea mai mică bănuială se operau arestări.

Abia după schimbarea din 1989 a devenit cunoscut pe unde au acţionat partizanii. Zona cea mai cunoscută erau Carpaţii meridionali, cu centrul de greutate în munţii Fägăraş, atât pe versantul nordic, cât şi pe cel sudic. Acest masiv se întinde pe o lungime de peste 100 km şi o lăţime de 60 km şi este în mare parte acoperit de păduri. În locurile stâncoase şi greu accesibile ale Carpaţilor sudici luptătorii anticomunişti au găsit locuri ideale pentru a se ascunde. Aici grupele de partizani au reuşit să reziste cel mai mult.

Faptul acesta se datorează şi unui alt motiv. Din cauza şomajului în creştere, în perioada dinaintea Primului Război Mondial şi în anii 20 ai secolului trecut numeroşi români din satele făgărăşene au emigrat în America. Aproape că nu era mare familie care să nu aibă rude emigrate peste ocean. Ca atare, în aceste zone predomina o orientare proamericană, mai cu seamă în perioada în care războiul rece începea să se accentueze. America era privită ca principala putere la nivel mondial iar speranţele în eliberarea de sub regimul comunist şi de sub ocupaţia sovietică erau puse în SUA.

Populaţia din aceste localităţi era atât de confesiune ortodoxă, cât şi greco-catolică. Aproape în fiecare sat existau ambele biserici, care coexistaseră alături în mod paşnic vreme de secole. Însă în decembrie 1949 Biserica Greco-Catolică a fost interzisă de regimul comunist şi unificată în mod forţat cu Biserica Ortodoxă. Din această cauză, credincioşii greco-catolici au devenit adversari hotărâţi ai comuniştilor.

Regiunea era locuită aproape exclusiv de către români, care îşi aveau aici gospodăriile şi pământurile. Astfel se explică faptul că agenţii comunişti veniţi să impună colectivizarea agriculturii au întâmpinat aici o rezistenţă acerbă.

În rândurile populaţiei din aceste sate partizanii găseau sprijin, puteau să se aprovizioneze cu cele necesare şi să-şi găsească temporar adăpost, ei fiind de fapt fii ai acelor locuri. Fără sprijinul material din partea populaţiei şi fără informaţiile primite despre mişcările trupelor de Securitate, supravieţuirea partizanilor vreme de mai mulţi ani nu ar fi fost posibilă. Astfel, grupul lui Ion Gavrilă Ogoranu a fost lichidat abia în 1956, iar conducătorul său a fost arestat abia în 1976.

Pe versantul sudic al munţilor Făgăraş, în regiunea Câmpulung-Muscel şi în munţii Bucegi operau grupurile colonelului Gheorghe Arsenescu şi ale fraţilor Toma şi Petre Arnăuţoiu. Grupul Arsenescu s-a dizolvat încă din 1950, în vreme ce al fraţilor Arnăuţoiu – Toma fusese ofiţer al Armatei Regale, iar grupul său era cunoscut sub numele de „Haiducii Muscelului” – a fost lichidat de către Securitate abia în 1959. Împreună cu acest grup fusese vreme de 8 ani şi Maria Plop, singura femeie partizan. Ea a devenit soţia lui Toma Arnăuţoiu, iar fiica lor, născută în munţi, a reuşit să scape cu viaţă.

În Bucovina operau partizanii lui Vasile Motrescu, Gavril Vatamaniuc, Cozma Pătrăucean şi Constantin Cenuşă. Ovidiu Găină din Rădăuţi era comandantul unui grup de legionari care în timpul acţiunilor de paraşutare din octombrie 1944 au fost lansaţi în Carpaţii Occidentali. Grupul său opera în munţii Giumalău din Bucovina.

Colonelul Ion Uţă fusese ofiţer de transmisiuni până la sfârşitul războiului, după care a devenit prefect de Lugoj. După alegerile fraudate din 1946 s-a refugiat în munţi unde a organizat mai multe grupuri de partizani în munţii Semenic (Spiru Blănaru, Ionescu, Tănase). Unii din oamenii săi au reuşit să reziste în faţa Securităţii până în 1954.

În munţii Vrancei opera grupul lui Ion Paragină. Acesta avea legături strânse cu ofiţeri in rezervă – colonelul Raian, generalul Vartic – sau cu alţi ofiţeri activi, pe care îi aprovizionau cu arme. Grupul lor se numea „Vlad Ţepeş”. După lichidarea acestuia, Cristea Paragină a înfiinţat grupul „Vlad Ţepeş II”, care a fost anihilat abia în 1956/57.

După interzicerea Bisericii Greco-Catolice în anul 1948, preotul greco-catolic Eusebiu Cutean s-a refugiat în munţii Maramureşului unde a luptat în clandestinitate sub numele de haiducul Stoica Stoian. În munţii Apuseni opera grupurile maiorului Dabija, Diamandi şi Dejeu. Fratele acestuia, Gavril Dejeu, a devenit în 1998 ministru al justiţiei în România.

Abia după deschiderea parţială a arhivelor Securităţii în anul 2002 s-a putut determina o privire de ansamblu a zonelor din România unde a existat rezistenţă anticomunistă, precum şi perioada respectivă. Rezumând datele aflate în aceste arhive, se poate alcătui următorul tabel: