Națiunile nu sunt realități etno-istorice cum susțin anumite doctrine, ci sunt creații divine. Nu numai omul, ca individ, a fost creat de Dumnezeu, dar și aceste entități colective, cunoscute sub numele de națiuni.
Nici omenirea, ca unitate globală, nu există. Ea nu poate fi descoperită decât sub forma popoarelor. Omenirea sau umanitatea este o noțiune abstractă, o sumă a tuturor neamurilor existente. Am săvârșit o operație mintală, dar nu am sintetizat, utilizând ca material prim națiunile, o nouă colectivitate.
Există trei realități de bază care epuizează toate întâmplările lumii: individul, neamul și Dumnezeu. Dincolo de ele nu mai e nimic. Omul a fost creat de Dumnezeu, neamul a fost creat de Dumnezeu și universul material în care trăim a fost creat de Dumnezeu. Totul a plecat de la El și se va întoarce la El, la sfârșitul veacurilor.
Neamurile fiind opera Divinității, explică și atașamentul adânc al individului pentru națiunea din care face parte. Nu e vorba de o simplă apartenență trecătoare la neam, determinată de anumite circumstanțe istorico-geografice, ci de trăire spirituală. Conștiința omenească nu se reduce la individ, cu ideile și sentimentele lui, ci are și o dimensiune națională. Suntem tributari poporului nostru și nu putem viețui în afară de el, fără să ne mutilăm ființa. Suntem individ, dar suntem și națiune, după cum suntem și fii ai lui Dumnezeu. Numai cine își desfășoară existența pe aceste trei coordonate, a ajuns la plenitudinea personalității lui. Cei ce cred că pot trăi în afară de neam, își siluează propriul lor interior și devin niște ființe hibride.
Am făcut aceste precizări, ca introducere, pentru a le proiecta la planul exilului. Căci sunt mulți pribegi, din nefericire prea mulți chiar, care trecând granița și poposind în mijlocul altor neamuri, întorc spatele nației din care s-au plămădit. Ei confundă bunăstarea materială ce-au descoperit-o în țările libere cu o nouă viață, care să le ofere o compensație pentru mizeria în care au trăit până atunci în țară, când le lipsea și strictul necesar. E o reacție naturală, căci fac un salt dintr-o sclavie crâncenă într-o lume a libertății și a unui trai decent.
Dar unde greșesc acești pribegi, e atunci când cred că asimilându-se țării în care s-au aciuat, nu au nimic de pierdut, că ar fi tot ei, cei de odinioară, cei ce s-au ridicat de la glia străbună. Cei ce astăzi, bine îmbrăcați, bine hrăniți, cu case și mașini, cu viitorul asigurat, ar fi tot aceia care s-au strecurat în lumea liberă doar cu cămașa pe ei.
În fond ceea ce pierd, când dispar în mijlocul altor neamuri, e infinit mai prețios, își pierd sufletul, își pierd identitatea lor spirituală. Fizicește sunt aceiași, continuitatea lor biologică nu s-a schimbat, dar în interiorul lor s-a produs o ruptură. În realitate își reneagă originile lor îndepărtate, mileniile din care s-au plămădit. Reneagă însăși opera Divinității. Sunt niște ființe triste, căci izvorul lor spiritual s-a sleit. Satisfacțiile materiale ce le-au obținut în noua lume, nu pot compensa sfâșierea ce s-a produs înăuntrul lor.
Fără îndoială că neamul nu dispare din gândul nostru, oricât l-am disprețui și prigoni. El rămâne mai departe înfipt în conștiința noastră și ne mustră în momente de luciditate. Ostracizat, surghiunit undeva în adâncurile sufletului, așteaptă momentul când individul își va aduce aminte de el și îl va pune din nou în valoare pe plan istoric.
Astăzi, când din țara subjugată nu auzim decât strigăte de moarte, cu atât mai stranie și condamnabilă e atitudinea celor pribegi care sunt mulțumiți că și-au găsit un nou adăpost în lumea liberă. Astăzi, mai mult ca oricând, ei ar trebui să se manifeste mai dârz și mai înflăcărat pentru cauza românismului. Națiunea din care fac parte trebuie să aibă precădere în toate planurile și preocupările lor. Din poziția în care au ajuns, trebuie să continue să lupte cu aceiași îndârjire ca atunci când, în țară au suferit numeroase persecuții. Nu e timp de repaus și de comodități, ci de luptă. Viața lor trebuie să-și reia cursul firesc, înscriindu-se pe linia eternității neamului.
Există o undă a neamului, care ne învăluie pe toți și ne scaldă în văpaia ei de foc. Ea vine din crestele Carpaților, trece peste cortina de fier, peste granițele pândite și zăvorâte, și ne aduce binecuvântarea martirilor și eroilor noștri. De glasul ei să ascultăm.
Horia Sima, Ţara şi exilul, an XXIV, 1987-88
